Spectacolul Pătimirii Domnului …

Ascultă cerule şi tot crugul îngerilor – şi dacă există ceva mai mare –, căci dacă este să ne luăm un martor de altundeva, luăm lumea de sus, atunci când pământul a văzut lucrul cel mai straniu dintre toate, pe Însuşi Stăpânul cerului junghiat, şi a purtat spectacolul cel mai presus de orice auzire, mai presus de orice gând, dincolo de orice spectacol: pe Dumnezeu luptându-Se lupta morţii pentru neamul oamenilor pe marea arenă a lumii. Cine va grăi puterile Domnului ? (Psalmi 105, 2) Cine va spune această nespusă iubire de oameni ? Chiar atunci când este cunoscută de gânduri, ea nu are hotare şi chiar atunci când este lăudată în zeci de mii de cuvinte, nu rămâne mai puţin de negrăit. Fiindcă nimic nu i se potriveşte din cele ce pot fi exprimate de orice limbă şi de orice minte.

… în care Dumnezeu Se dăruieşte pe Sine Însuşi

Căci, deşi multe şi tot felul de daruri ne-au fost făcute de Dumnezeu din veac, în ea singură s-a concentrat tot prisosul lor. Şi la oameni nu poate fi găsit nicicând nimic din cele bune care vin de acolo, nici ceva egal, nici Autorul acestor daruri care a luat asupra Sa această slujire, iar modul în care s-au săvârşit acestea a lăsat în urmă orice hotar al măreţiei, înţelepciunii şi iubirii de oameni. Fiindcă Acela este Însuşi Dumnezeu, care le-a săvârşit nu trimiţând pe altcineva, nici poruncind altuia, ci fiind El Însuşi prezent în cele făptuite cu însăşi mâna Sa; modul a fost smerindu-Se şi sărăcind de bunăvoie până la trup, junghiere şi mormânt, surghiunind dincolo de hotarele întregii firi stricăciunea şi moartea cărora li S-a făcut părtaş El Însuşi; iar sfârşitul este ca omul să pătimească fericirea, nu cum trebuia el să pătimească, ci aşa cum a putut să o facă Dumnezeu. Căci darul nu a fost pe măsura celui care l-a primit, ci era pe măsura puterii Celui care l-a dăruit; şi Acesta nu a putut da ceva mai mare, fiindcă S-a dat pe Sine Însuşi. Iar capătul întregii noutăţi este aceasta: ca omul să-L moştenească pe Dumnezeu.

Necesitatea evocării acestei binefaceri supreme

Totuşi, precum un lucru cuvenit şi trebuincios ar fi să nu spunem nimic, tot atât de trebuincios este să grăim după putere şi să nu tăcem căutând să salvăm cuviinţa, fiindcă este necugetat şi dincolo de orice taină dacă, în locul celor multe şi mari pe care trebuie să le aducem, nu am aduce nimic şi nu vom îndrăzni să spunem că le-am dobândit în chip îmbelşugat cele ale mâinii binefăcătoare de care ne-am bucurat. De aceea nu vom spune nimic peste cele ce mai cu seamă trebuie să le spunem, pentru că trebuie să vorbim chiar dacă la cele ce biruie prin stranietate şi duc spre uimire şi minunare este de aşteptat să ni le aducem aminte şi nu este nimic foarte straniu să vorbim mult despre ele.

Iar dacă aici am pătimit cele mai bune din toate lucrurile bune pe care le-am pătimit, în care purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru noi a ajuns la hotarul ei ultim, iar a ne aduce aminte de ele este de folos, atunci ce ar putea egala câştigul acestei aduceri aminte ? Fiindcă nimic din celelalte nu au fost la fel de folositoare omului ca aceste lucruri. Şi dacă Sfântul Apostol Pavel ne-a cerut să ne aducem aminte de lanţurile lui (potrivit Coloseni 4, 18) ca de un lucru ce are un folos pentru cei ce îşi aduc aminte de ele, atunci de cât de mare folos trebuie să socotim că este cuvântul şi ce folos nu poate oferi sufletului, limbii, voinţei şi gândurilor aducerea aminte de înseşi rănile Stăpânului tuturor ? Pentru că mi se pare că omul a primit la început ţinere de minte, raţiune şi a primit limbă anume ca să-şi aducă aminte de acestea, să se gândească la acestea şi să-şi folosească limba pentru acestea.

Ca urmare, din toate părţile este trebuincios a vorbi despre aceste lucruri.

La început, păcatul şi moartea noastră

Începutul cuvenit al cuvintelor să ne fie păcatul, laţul spre care am alergat de bunăvoie, şi pe el să-l aducem în mijloc mai întâi. Iar după ce, plecând de aici, se va fi arătat foarte bine iubirea de oameni a lui Dumnezeu – care nu i-a trecut cu vederea pe cei ce căzuseră din voie proprie şi voiau să zacă jos –, cuvântul despre mântuitoarea pătimire va înainta în ordine urmând lucrurile în chipul săvârşirii ei: dacă păcătuind am surpat viaţa de la început, iar păcatului i-a urmat moartea, Dumnezeu a venit să surpe moartea şi o nimiceşte răstignindu-Se şi murind sub lovituri.

Păcatul originar

Rânduiala lumii şi neorânduiala omului prin păcat

Când Dumnezeu a alcătuit acest univers, a fost nevoie să existe şi o rânduială şi o lege pentru fiecare din cele făcute, ca să se evite încâlceala şi din toate să se facă o singură lume (kosmos) care să-şi merite numele (în limba greacă, kosmos înseamnă atât lume, cât şi podoabă). Pe celelalte creaturi Dumnezeu le-a distins într-un alt chip, dar omului, care avea îndoită fire, i-a fixat hotare îndoite: trupului delimitându-i locul cel mai frumos dintre toate, iar pofta sufletului şi volnicia voinţei restrângându-le printr-un cuvânt. Locul era raiul, un chip de viaţă cuvenit pentru cineva fericit, un loc curat de orice întristare, care din tot felul de plante dădea celui ce le strângea rodul o plăcere nemărginită; iar cuvântul era o lege, întrucât Dumnezeu poruncise omului să se atingă de toate plantele, dar să se înfrâneze de la una singură (potrivit Facerea 2, 16-17).

Acestea fiind hotărnicite astfel şi toate primindu-şi locul de care aveau nevoie, celelalte fiinţe au rămas în cele care le-au fost orânduite şi au păzit aşezămintele pe care le-au primit. Şi astfel soarele mergea pe calea lui şi-şi trimitea raza pe pământ, luna dădea aerului lucirea nopţii, aerul primea toate soiurile de păsări zburătoare, pământul ţinea iarba şi toate felurile de plante, cerul stelele, şi apele toate felurile de vietăţi, nici una din ele netrecând dincolo de legile puse lor. Doar omul, cel mai de cinste dintre toate, pentru care fusese zidit tot ceea ce se vede, necinstindu-şi întâietatea, uitându-şi demnitatea, nesfiindu-se de Legiuitorul, trece dincolo de hotarul poruncii, şi de cel al raiului: de unul de bunăvoie, de celălalt fără să vrea, întrucât Cel care îi dăduse această lege i-a dat şi această primă dreaptă pedeapsă a păcatului.

Cele trei aspecte ale păcatului omului

Şi se desfată de aceste trei lucruri ce ţin de o singură fărădelege: se lasă înfrânt de tiranul care-l abate şi întrece, pe Stăpânul cel bun îl răneşte şi se păgubeşte în ce are, lipsindu-se de lucrul cel mai bun din câte avea, iar pierderea lui a trecut şi la celelalte creaturi văzute. Căci după ce omul şi-a pierdut astfel rangul şi a căzut, întreagă această lume era pentru Dumnezeu un lucru zadarnic şi gol, ca o împărăţie atunci când împăratul ei este stricat.

Cele trei aspecte ale restaurării şi dreptăţii lui Dumnezeu

Dar nu era câtuşi de puţin înţelept ca această minunată alcătuire, lumea, să stea în zadar şi pentru nimic din ce trebuie, cum nu era demn de înţelepciunea Meşterului nici ca lucrurile Sale să nu se întâlnească cu tot sfârşitul cuvenit, nici ca mărinimia Împăratului să treacă cu vederea chipul Lui care zăcea jos atât de fără cinste. Era însă nevoie, pe de o parte, ca toată creaţia să fie dispusă spre voinţa Lui, iar pe de altă parte, cel căzut să fie oprit şi ridicat, şi aceasta cu dreptate şi cu raţiunea cuvenită, şi slava pe care a lepădat-o să nu o mai aibă în dar şi pe degeaba, ci din lucrurile drepte. Lucrul care era drept şi cerut în chip trebuincios era ca omului să i se dea fericirea pe care o pierduse prin cele trei păcate primordiale pomenite deja prin altele contrare acestora, adică: pentru că fusese învins de cel rău, să se facă stăpân pe cel care l-a învins; pentru că-L rănise pe Dumnezeu, să rabde pedepsele drepte vrednice de cele pe care le-a păcătuit împotriva Lui; iar pentru pierderea făcută, să aducă în schimb o jertfă şi un dar pe măsură.

Neputinţa omului

Oamenii însă nu puteau nimic în ce priveşte aceste lucruri datorate, nici nu erau în stare ca, folosindu-se ei înşişi de acestea, să poată ajuta firea, pe cât de mult era aceasta datoare să le săvârşească şi să ducă la capăt toate. Căci nu numai că nu erau în stare să învingă, dar nici să se uite în ochii tiranului şi ai păcatului, de care erau ţinuţi o dată pentru totdeauna, şi de care erau atât de riguros învinşi încât partea lor era între robii captivi ai acestuia. Nu le era cu putinţă nici să aducă o jertfă pentru aceste atât de mari nedreptăţi, pentru că omul nu avea nimic vrednic pe care să-l aducă jertfă. Pe de altă parte, pentru că nu era nici un om care să poată fi plăcut pentru această jertfă şi, fiind curat, să poată mijloci el însuşi la Dumnezeu pentru neamul omenesc, şi desigur să dea socoteala de care era nevoie, pe atât era de departe de a putea răbda pedepsele drepte vrednice, pe cât putuse păcătui lucrurile cele mai mari şi mai grele dintre toate.

Căci fărădelegea lui faţă de Cel căruia îi greşise era pe măsura iubirii de oameni şi măreţiei Lui – şi acestea erau nemărginite –, iar pedeapsa dreaptă ar fi trebuit să fie pe măsura firii şi puterii oamenilor; şi chiar dacă trebuia să o primească pe cea mai mare din toate, tot ar fi fost mică şi nu ar fi rivalizat în nimic cu păcatul său. Deoarece, pe cât covârşea Acela prin bogăţia bunătăţii şi măreţiei, pe atât noi, care necinstisem o atât de mare înălţime, biruind prin nerecunoştinţă, cutezanţă şi strâmbătatea voinţei, uram să fim drepţi şi să suferim rău pedeapsa pe care ne-o cerea Dumnezeu vrând să aibă pricini să ne ierte, dacă nu a căzut în afara hotarelor omeneşti.

Adam şi Eva izgoniţi din rai

Necesitatea mântuirii şi tămăduirii noastre prin Însuşi Fiul lui Dumnezeu

Aşadar, întrucât la noi nu era nimic din cele ce trebuia să fie aduse şi era cu neputinţă ca firea să se ridice de la sine însăşi, dar nici de altceva din cele ce sunt, fiind un lucru care nu era cu putinţă nici înşişi îngerilor sau căpeteniilor îngerilor, de aceea Însuşi Unul-Născut al lui Dumnezeu, Singurul care S-a îngrijit cu adevărat de mântuirea noastră şi avea putere să ne mântuiască – căci atât de răi şi dincolo de orice iertare eram şi atât de grea era căderea noastră, încât ca să ne putem întoarce în cele ale noastre era nevoie numai de bunătatea lui Dumnezeu şi ca să fie cu putinţă era nevoie de puterea Lui –, de aceea, aşadar, Însuşi Cel ce a zidit cele ce nu erau îi înnoieşte pe cei supuşi stricăciunii şi, lucrul cel mai străin !, face aceasta nu pur şi simplu consimţind, nici poruncind, aşa cum a plăsmuit la început şi a adus la fiinţă acest univers, ci a socotit acest lucru vrednic de o atât de mare sârguinţă, încât făcându-Se El Însuşi cele ce suntem noi, a fost El Însuşi Autorul tămăduirii noastre.

Cele trei aspecte ale mântuirii

În ce chip ? Primeşte să poarte toate acelea în însuşi trupul Lui şi Se face luptătorul luptelor datorate de noi, primeşte pedeapsa pentru noi, Se jertfeşte şi biruie: una pentru că eram osândiţi, alta pentru că ne depărtasem de Dumnezeu, iar alta pentru că ne lăsasem învinşi de bunăvoie de cel rău; pentru ca prin una să ne slobozească de vină, prin alta să ne unească cu Dumnezeu prin trupul înrudit şi prin cele prin care se aduce ofrandă, iar prin alta să nimicească ruşinea şi să câştige cununa.

Hristos învinge în trupul Său tirania diavolului prin viaţa Sa curată …

Mai întâi îl învinge pe cel rău primind firea noastră curată de păcat şi păstrând-o curată în timpul vieţii; fiindcă acela nu era stăpân peste făptura lui Dumnezeu, întrucât este un rob, şi încă unul fugar, dar găsind el la noi ceva din al lui şi al cărui părinte era el, adică păcatul, partea acestuia îl robeşte pe om. Aşa se constituie tirania întinatului diavol, omul făcându-se de bunăvoie rob păcatului, deşi acesta nu avea nici o legătură cu firea lui, nici nu se cuvenea Ziditorului, ci era de interes doar pentru acest tiran. Dar după ce Hristos a scos răutatea din firea omenească şi a arătat un om nebiruit de nici un păcat, tirania lui a fost nimicită îndată ca o cetate cucerită dintr-odată, nemairămânând nimic din lucrul comun nouă cu tiranul şi plecând de la care ne putea stăpâni.

… aduce prin moarte jertfa desăvârşită lui Dumnezeu, împlinind cele trei condiţii ale ei …

Pentru jertfă era nevoie însă pe bună dreptate de aceste trei lucruri: întrucât pentru păgubirea făpturii trebuia jertfit şi această jertfă trebuia să fie adusă Făcătorului, întâi de toate darul făcut de noi Lui trebuia să fie pe măsura celor pe care le-a pierdut, iar ceea ce se aduce nu trebuia să fie cu nimic mai lipsit de cinste decât cele luate; de aceea raţiunea cere să nu se jertfească nici un bou, nici o oaie, nici altceva din cele necuvântătoare, ci ca jertfă să fie un om; în al doilea rând, trebuia ca acesta să meargă la junghiere de bunăvoie şi cu voinţă liberă, căci dacă lipsesc raţiunea şi voinţa care-l fac pe om, atunci nu s-ar jertfi un om; şi în al treilea rând, trebuia ca acesta să nu aibă nimic rău şi ţinând de partea nelăudabilă, fiindcă aceasta însemna a se depărta de Dumnezeu, nu a I se aduce ofrandă.

Acestea însă – şi anume să poată să se facă şi să fie cu adevărat un om, dar el să fie atât de bun, încât să nu cunoască în el însuşi răul, şi să fie atât de iubitor de oameni încât să moară de bunăvoie pentru neamul omenesc – toate acestea s-au întâmplat doar în persoana Mântuitorului. El a fost om adevărat şi fără păcat şi nu numai S-a lăsat junghiat de bunăvoie, dar dintru început S-a născut şi a intrat în viaţa aceasta anume ca să fie jertfit.

Şi fiind dintru început afierosit şi un dar, mai apoi se face cu adevărat jertfă şi victimă sfinţită, întrucât a murit pentru slava Tatălui. Şi pentru că era nevoie din tot veacul de zeci de mii care să jertfească şi să fie jertfiţi, întrucât nimeni nici din cei ce aduc, nici din cei aduşi jertfă nu a fost găsit vrednic de Dumnezeu Primitorul, ca să fie arătat la sfârşitul veacurilor Preotul adevărat şi Jertfa curată pentru omul pierdut, de aceea un om este restabilit de Dumnezeu nu ca să fie vrednic de viaţa din rai sau a cerurilor, ci părtaş al însuşi tronului lui Dumnezeu, egal cu Dumnezeu, egal în cinstire cu îngerii şi arhanghelii, stăpân al înseşi heruvimilor. Şi în acest fel, prin Mântuitorul pierderea adusă lui Dumnezeu este refăcută de noi cu o nespus mai mare pregătire şi datoria datorată o dăm înapoi cu un adaos covârşitor.

… şi săvârşeşte schimbul minunat, luând asupra Sa pedepsele noastre

Dar aşa cum prin viaţa Lui este refăcută înfrângerea noastră şi murind El Se jertfeşte pentru noi, tot aşa El plăteşte şi pentru pedepsele datorate de noi şi susţine Singur apărarea pentru noi oamenii: Lui Însuşi Îşi dă chinurile, iar nouă iertarea care vine de acolo. Nu-i ia pe oameni părtaşi ai luptelor Lui şi durerile le primeşte Singur, îi face însă părtaşi ai bucuriei. El îndură pedepsele păcatelor pe care nu le-a îndrăznit, iar noi suntem sloboziţi de chinurile pe care nu le-am purtat şi chinul relelor noastre trece la Acela, dar câştigul chinurilor Lui trece la noi.

Răstignirea Mântuitorului

Şi ca să-şi facă proprii prin învinuirile firii pedeapsa pe care a răbdat-o pentru noi, este învinuit în chip potrivit de chiar păcatul lui Adam şi, fiind defăimat ca vinovat de acesta, a purtat judecata publică de care era cu adevărat vinovat acela. Fiindcă acela, gândind că este mai mare decât este, a fost adus la acelea prin care i s-a părut că are putere să răpească ca pe o pradă egalitatea cu Dumnezeu, iar pe Hristos care nu a răpit nimic străin, ci însăşi firea şi demnitatea Lui dădeau mărturie că nu răpire au socotit a fi el întocmai cu Dumnezeu (Filipeni 2, 6), defăimătorii L-au judecat pentru blasfemie şi trufie, I-au răsplătit frumoasa mărturisire (potrivit I Timotei 6, 13) cu necinste şi lovituri şi L-au omorât ca pe un trufaş pe Cel nevinovat; şi fiind defăimat astfel, El îndură, primeşte oprobriul strămoşilor şi-Şi face proprii ca un om învinuirile neamului omenesc, ca primind pedeapsa păcatelor săvârşite de aceia, să-i poată slobozi, fiind El Însuşi nevinovat de acuze.

Şi aşa cum Apostolul Pavel, pe care Hristos l-a apărat de cei care duceau război cu el, dacă a rămas în această viaţă îndurându-i în trupul său, spune: Plinesc lipsele necazurilor lui Hristos în trupul meu (Coloseni 1, 24), tot aşa Acela primeşte pedepsele datorate robilor şi, cum spune Proorocul Isaia, este în dureri pentru noi; afară numai că acela împlinea lipsa, iar Hristos a purtat Singur totul. Căci nu era la noi nimic pe care să-l adăugăm celor făcute de El, nici pe una nu a adus-o, iar pe alta o datorăm, ci eram lipsiţi de tot. De aceea este predat ucigaşilor şi târât, iar Pilat Îl judecă pe Cel căruia Tatăl I-a dat toată judecata (Ioan 5, 22) şi condamnă pe Cel drept, pe care nimeni nu-L putea acuza, pentru că nu avea cu adevărat nimic cu care să-L acuze, şi El urcă să moară pe cruce.

Drept era ca El care nu a cunoscut ceva rău să Se bucure, iar noi încercaţi cu zeci de mii de rele să suferim dureri. Dar El schimbă rânduiala şi hărăzindu-ne nouă bucuria Lui, iar Lui Însuşi durerile noastre, a fost pedepsit în chip potrivit îndrăznelilor noastre. Căci tatăl neamului nostru, Adam, a fost condamnat pentru nerecunoştinţă, neruşinare şi trufie, prin una dispreţuindu-L ca binefăcător, prin alta călcând în picioare legile Stăpânului, iar prin alta socotindu-se vrednic de lucruri mai mari decât cele cuvenite firii lui, şi a transmis această soartă şi celor care se trăgeau din el.

Mântuitorul însă, fără să Se facă câtuşi de puţin părtaş al nedreptăţilor lui, primeşte pedepsele: pentru că acela a fost nerecunoscător, El îndură să fie trădat de un prieten şi primeşte junghierea de la cei ce sufereau de bine; pentru neruşinarea aceluia, Îşi dă faţa slugii care-L pălmuieşte şi scuipărilor; iar din pricina trufiei lui şi a faptului că gândeşte lucruri mai mari decât se cuvin firii sale, până acolo încât să alerge cu nădejdile deşarte până la egalitatea cu Dumnezeu, Împăratul slavei este luat în râs ca pe scenă şi drept însemne ale unei împărăţii imaginare poartă o hlamidă roşie, ţine în mână o trestie, primeşte închinarea de la cei ce-L iau în râs, este încununat cu spini şi îndură în consecinţă şi celelalte.

Noi făcusem nedreptate şi Acesta este judecat şi primeşte verdictul cel mai rău; noi călcasem porunca şi trădasem harul cu care eram înveşmântaţi şi Hristos este văzut gol; noi eram robii fugari şi întinaţi care suntem vrednici de loviturile de pe urmă şi Hristos Îşi dă spatele spre bătăi; noi L-am mâniat pe Dumnezeu şi Cel care-L cinsteşte este lipsit de slavă; noi eram pricinile blestemului şi morţii ca unii care dădusem stricăciunii seminţele ei, şi Cel ce este hotarul ultim al celor dorite urcă pe cruce murind cu o moarte blestemată; noi ne întinsesem mâinile împotriva lui Dumnezeu şi a legii Lui, şi Hristos a salvat pe cruce legile Tatălui; noi alergasem spre răutate şi picioarele Celui ce plinise toată dreptatea au primit piroane; noi gustasem din cele oprite şi El îndură fierea; Eva trebuia să-şi ducă viaţa în întristări şi Fiul Fecioarei Se face mamei Sale prilej de jale şi lacrimi; înşelare şi stricăciune ne dăduse coasta şi Hristos, Adevărul şi Viaţa, Şi-a dat coasta suliţei.

În scurt, suferă durerile mele, poartă ruşinea mea, moare moartea noastră. Drept pentru care, ca Unul care luptă pentru nişte osândiţi care nici măcar nu-şi pot deschide gura să scoată din ea orice apărare prin aceea că au greşit mai mult decât orice iertare, nu Se ridică la acuzele aduse Lui de cei care-L învinuiau în zadar, nici nu-i demască pe defăimători, ci stă răbdând şi tăcând.

Căci surpând apărarea nedreptăţilor omeneşti atât de multe şi de mari, Se îmbracă în chip de vinovat şi Se face sol al omenirii şi, luând asupră-Şi suferinţele oamenilor, spune către Tatăl: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, căci m-ai lăsat ? (Matei 27, 46; Psalmi 21, 1), primind să spună această glăsuire aşa cum a primit să sufere pedeapsa noastră, a osândiţilor. Şi aşa cum o mamă iubitoare se pune cu bucurie în primejdie pentru preaiubitul ei copil şi, oprind cu mâna săgeata aruncată spre el, ar primi şi rana, tot aşa punând înainte trupul Său, Hristos a purtat osândele pe care le-am atras asupra noastră noi înşine şi cu mâinile Sale opreşte săgeţile îndreptate împotriva noastră, ca El să sufere, neavând în El nimic pentru care s-ar cuveni să sufere, iar noi să ne aflăm în afara oricărui rău. Asupra mea să fie blestemul tău fiule (Facerea 27, 13), îi spune mama sa lui Iacov, iar această glăsuire ne-a arătat-o cu fapta Hristos făcându-se pentru noi blestem (Galateni 3, 13).

Iconomia paradoxală a mântuirii – mărturia dragostei lui Dumnezeu pentru noi

Căci de aceea nu-Şi face de la început trupul mai presus de moarte şi de stricăciune, ci putând ceda stricăciunii şi chinurilor, ca să sufere dureri şi să poată muri răbdând lovituri, şi totodată să arate puterea Lui peste fire în această minunată iconomie folosindu-Se de toate cele contrare: biruind prin slăbiciune, fiind închinat prin lipsa de slavă, slăvit prin ruşine şi aducând prin moarte viaţa cea fără de moarte. Căci nu faptul că a biruit este ceva atât de straniu, ci că face aceasta prin cruce şi prin moarte; nici faptul că a putut să stăpânească prin slavă toată lumea locuită, ci că a făcut-o prin cele prin care firească era lepădarea slavei: prin sărăcie, lipsă de slavă şi moarte împreună cu nişte tâlhari. Dar fără acestea cum altfel ne-ar fi cucerit mai mult şi ar fi sădit în noi un dar puternic ?

Şi-L iubim atât nu numai pentru că ne-a făcut bine, ci pentru că a făcut-o prin nenumărate chinuri, nu numai pentru că dezleagă pe cei legaţi în iad, ci pentru că S-a pogorât la iad El Însuşi, nici pentru că ne oferă pur şi simplu libertatea, ci pentru că ne-a oferit libertatea vânzându-Se pe Sine Însuşi; nu pentru că S-a sârguit pentru noi atât cât să plătească preţul necesar, ci pentru că S-a făcut El Însuşi preţul plătit, plătind cu sângele Său. Căci dacă ar fi lucrat totul cu un simplu semn şi slujindu-Se de un simplu cuvânt, n-ar fi lucrat ceva nou şi peste fire, atunci nici n-ar fi făcut să atârne de El voinţele celor ce pătimeau astfel binele, căci n-ar fi arătat limpede cât de mare este iubirea Lui faţă de noi.

Prin dureri şi întristare, în bucuria Domnului

Însă felul în care ne-a fost făcut acest bine a dovedit mare şi nespusă afecţiunea iubitoare faţă de noi a Mântuitorului. Şi atât faptul că a primit să pătimească lucruri cumplite, cât şi că S-a arătat pătimind, a avut nevoie de mult cuvânt, astfel încât să nu se creadă că a purtat luptă pentru noi fără întristare şi că are trupul mai presus de orice suferinţă, fie făcut şi alcătuit aşa de la început, fie de însăşi aducerea Lui, astfel încât să fie lovit, dar să nu sufere nici o durere. De aceea El vesteşte slăbiciunea Lui şi face vădită durerea Sa, spunând: Întristat este sufletul meu până la moarte. De este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta (Matei 26, 38-39) şi este cuprins de sudoare şi luptă lăuntrică (potrivit Luca 22, 44) când Se apropie de pătimire.

Sunt şi unii de părere că Mântuitorul a suferit dureri mai mult decât oricine, întrucât avea trupul curat de boală şi neobişnuit cu durerile, sau, altfel, pentru că a suferit singur pentru toată lumea şi a primit o pedeapsă pe măsura întregului păcat al acesteia. Însă aşa cum întrecea în frumuseţe tot neamul omenesc, dar murind i S-a schimbat chipul şi a fost rânduit împreună cu toţi cei morţi dintre oameni, căci zice proorocul: Chipul lui necinstit, şi mai sfârşit decât al fiilor omeneşti (Isaia 53, 3), tot aşa era de înţeles să pătimească dureri mai mari decât ceilalţi oameni. Căci dacă a adus de bunăvoie asupra Lui această lovitură – sau mai bine zis a dorit-o spunând: Cu poftă am poftit aceste Paşti să le mănânc cu voi mai înainte de patima mea (Luca 22, 13) – atunci când cele dorite se arată, ce-L împiedică să se desfăteze de ele din plin ?

Batjocorirea lui Hristos

Căci dacă dragostea de Dumnezeu a unor oameni a putut aceste lucruri şi mulţi dintre mucenici se rugau să li se facă mai intense chinurile, ba au suportat unele chiar mai grele, atunci când Dumnezeu Însuşi îndrăgeşte aceasta şi doreşte să primească lovituri pentru cei iubiţi, ce dureri putem crede că au fost aici, când s-ar putea spune că însuşi începutul lor a fost întristarea şi suferinţa ? De aceea le îngăduie firii, ca să se folosească de ele găsind un leac al bolilor omeneşti. Căci dacă întristarea a fost născocită de la început împotriva păcatului şi, cu toate că Adam şi toţi cei din el au suferit, răul rămânea şi domnea nu mai puţin, iar Hristos Singur a scos afară păcatul prin cele prin care a fost lovit şi a suferit, atunci este limpede că în zadar s-ar fi mâhnit firea şi ar fi îndurat zeci de mii de chinuri dacă nu ar fi suferit Mântuitorul.

Dar ar putea spune cineva: dacă El Singur a câştigat suferind dureri, atunci de ce nu a suferit El Singur ? Întâi de toate, El a suferit ca să nu se creadă că S-a făcut părtaş al unei alte firi, nu al acesteia, a noastră. Apoi, fără acestea cum am fi cunoscut afecţiunea Lui iubitoare, dacă n-am fi învăţat din experienţă cu câtă sârguinţă a purtat durerile ? Chiar dacă fiecare chin în parte nu scotea afară păcatul pentru toţi oamenii, ci îl făcea mai suportabil pentru cei ce se chinuiesc, firea ridicându-se spre uşurarea de chinuri nu atât din pricina lui, care oferă răutăţilor seminţele lor, cât pentru că zugrăvea peste unii chinurile mântuitoare, aşa cum o oaie junghiată era curăţitoare de păcat pentru că se raporta la Mielul lui Dumnezeu (potrivit Ioan 1, 29 şi 36).

Atât de mult preţuia mântuirea noastră şi dorea Cel mai presus de orice patimă, Cel curat de orice aversiune, să sufere mâhnire şi lovituri, ca noi cei robiţi oricărei patimi să ne facem nepătimitori de toate relele. Şi aşa să ne dea nouă ceea ce ne-a pregătit din veac: Împărăţia cerurilor, căci zice: Moşteniţi împărăţia care este gătită vouă de la întemeierea lumii (Matei 25, 34), iar Lui Îşi gătea dinainte moarte şi dureri, ca să rabde atunci când L-a chemat ceasul. Căci în locul bucuriei ce era pusă înaintea lui, au răbdat crucea de ocară nebăgând seamă (Evrei 12, 2). Căci nu numai că S-a supus suferinţelor şi a trecut prin aceste lucruri cumplite, dar le-a şi preschimbat într-un lucru minunat şi mai presus de fire, în bucuria care-I era pusă înainte.

Să vedem covârşirea, gândindu-ne ce este bucuria pusă înaintea lui Hristos. Căci dacă celor ce doar cred în El le dă să se bucure astfel încât n-ar fi cu putinţă să spună acea bucurie, nici să o vestească, căci zice: Vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preaslăvită (I Petru 1, 8), ce covârşire se cuvine a gândi despre sufletul acela care este izvor al veseliei curate din plinirea căruia noi toţi am luat (Ioan 1, 16). În locul acestei bucurii care biruie orice cuvânt şi copleşeşte orice minte, Hristos au răbdat crucea de ocară nebăgând seamă, ca în locul durerii ce ne stă înainte să putem intra în bucuria Lui (Matei 25, 21 şi 23).

Harul mântuirii este pentru toţi

Şi aceste daruri nu sunt pentru o parte a lumii, sau doar pentru cei ai Lui, sau doar pentru cei din Adam până la El, ci pentru toţi cei ce se vor naşte din Adam în toată vremea. Căci El moare pentru toţi păcătoşii şi este pedepsit pentru tot păcatul şi impietatea, atât cea îndrăznită deja, cât şi cea care va fi îndrăznită în timpul de după El şi, într-un cuvânt, Mântuitorul deschide cerul tuturor oamenilor.

… pentru cei dinainte de El prin pogorârea la iad

Pentru cei care fuseseră în timpurile dinainte modul înfăptuirii a fost coborând în iad, cu sufletul împreună cu sufletele lor şi amestecându-Se cu ele, vestindu-Se şi învăţând despre Sine (potrivit I Petru 3, 18-21). Pentru cei ce au crezut şi L-au primit a săvârşit acolo cele de taină, spălându-i şi hrănindu-i cu îndoita ţâşnire din El (sânge şi apă; Ioan 19, 34). De aceea, cât timp fericitul Lui suflet a fost în iad, trei ceasuri, pământul primeşte şi el sângele şi apa din trupul dumnezeiesc şi astfel trupurilor moarte şi sufletelor din iad care şedeau în întuneric şi în umbra morţii le trimite lumină (potrivit Matei 4, 16; Isaia 9, 2); după vestire vine săvârşirea celor de taină, după credinţă luminarea, iar după recunoaşterea Împăratului darurile pentru cei care L-au primit: le spulberă întunericul, îi slobozeşte de blestem, îi scoate din lanţuri, iar cei care au dorit să-L vadă venind pe pământ au alergat la Cel ce S-a arătat.

… pentru cei de acum dreptatea lui Hristos vine prin sfintele taine

Pe cei de pe timpul Lui şi de după El îi ia părtaşi ai pătimirii şi mormântului Său prin sfintele taine. Întrucât nu era cu putinţă să Se răstignească şi să sufere dureri pentru fiecare om în parte, punând puterea pătimirii şi morţii Lui în baia şi în ospăţul comun obişnuit, a lăsat să fie folosit împotriva păcatului trupul Său. Şi la o iertare atât de mare nu îndrăznea nimeni care nu se elibera îndată de orice vinovăţie. Venind a stat împreună cu cei mai buni având cunună, aşa a întocmit Mântuitorul mântuire obştească tuturor oamenilor. Şi Lumina cea adevărată, Viaţa cea curată face viu şi luminează pe tot omul ce vine în lume (Ioan 1, 9), scoţând afară în chip foarte înţelept şi măreţ pe tiranul care strecurase în el stricăciunea şi înşelăciunea. Căci nu s-a folosit de legi ale forţei, nici de putere, ci a înălţat acest trofeu de biruinţă printr-o necesitate a dreptăţii. Căci un Om care nu datorează nimic vine şi luptă pentru semenii condamnaţi şi nu încearcă să desfiinţeze oprobriul, nici nu pretinde că este unul care nu a nedreptăţit cu nimic din cele rele, ci cere să îndure cele mai cumplite ale tuturor, refuzând cu totul faptul de a fi scos afară şi slobozit de ele, după care ia El Însuşi asupra Sa pedepsele aflate asupra lor şi, neinfirmând cele drepte şi verdictul care condamna pe cei vinovaţi, mută pedeapsa de la cei condamnaţi la El. Ce lucru mai drept ar putea fi decât aceste lupte ?

Iar dacă păcatul lui Adam a putut atât de mult împotriva întregului neam omenesc, cu cât mai drept nu ne-ar putea scoate afară din el dreptatea Mântuitorului, care este cu atât mai mare faţă de păcatul lui Adam şi poate să facă mai multe, cu cât Adam nu a cuprins însăşi capătul răutăţii, dar dreptatea Mântuitorului a întrecut toate hotarele; Hristos a plinit toată dreptatea (potrivit Matei 3, 15), dar Adam nu a stat împotriva tuturor legilor; unul se putea tămădui şi-şi putea schimba voinţa şi răutatea, dar Hristos era cu neputinţă să greşească de la ce se cuvenea. De altfel la luptă pentru fire se ridică nu unul din oameni, ci firea omului. Iar ce este comun este pentru comun. Căci Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu nu a locuit în unul dintre oameni, ci a îmbrăcat în ipostasa Lui Însuşi firea omului, astfel încât să fie îndoit în fire, dar neînmulţit în ipostasă, ci să fie Unul şi Acelaşi, cu nimic mai puţin ca înainte de a se fi coborât la firea noastră şi să lupte singur pentru omenire, neavând nevoie de nimeni dintre oameni.

Jertfa cea nesângeroasă

Prin urmare, întrucât trupul Domnului este al firii omului, pe drept cuvânt pedeapsa este o apărare a păcatelor comune, şi deoarece este al lui Dumnezeu poate ajunge la mărimea învinuirilor şi să dezlege pe om de vinovăţie. Căci întrucât omul L-a necinstit pe Dumnezeu, era drept să fie necinstită şi firea oamenilor, dar inegalitatea persoanelor nu îngăduia ca pedeapsa să fie egală cu învinuirile; iar faptul ca un Dumnezeu să surpe oprobriul oamenilor care făcuseră nedreptate era un lucru mare, dar nu era un lucru drept, întrucât nu erau pedepsiţi cei care trebuia să fie pedepsiţi. El însă salvează toată dreptatea şi apără neamul oamenilor, fiind de o cinste cu Cel nedreptăţit şi de un neam cu cei ce făcuseră nedreptate; pentru ca prin aceea că este om să fie potrivit pentru apărarea oamenilor, iar prin aceea că este Dumnezeu să poată răsplăti.

Orizontul eshatologic al Pătimirii

Folosindu-se de aceeaşi regulă şi lege, aşa cum din pricina Lui ne va arăta pe noi, tot aşa din pricina noastră va arăta în viitor nestricăcioasă toată creaţia, această lume văzută, ca să prăznuiască împreună cu noi în acea Împărăţie şi să se facă părtaşă a strălucirii ei. Şi aşa cum un împărat care face nuntă fiului său vine să împodobească nu numai mirele, ci şi casa lui, şi o face mai frumoasă şi mai strălucitoare nu numai pe aceasta, ci pe cât îi stă în putinţă tot oraşul, tot aşa Stăpânul a toate, introducându-l pe om în moştenirea Împărăţiei Lui, arată mai strălucitoare şi mai frumoasă şi această mare casă, adică lumea; căci zidirea aceasta se va slobozi din robia stricăciunii întru slobozenia slavei fiilor lui Dumnezeu (Romani 8, 21).

Şi pentru că moartea lui Hristos este cauza tuturor acestora, de aceea atunci când Mântuitorul a fost junghiat pe cruce, toată creaţia s-a clătinat şi schimbat (potrivit Matei 27, 45 şi 51; 24, 29). Soarele s-a întunecat întorcându-şi raza, strălucind iarăşi după 3 ore, ca să vestească mai înainte apusul Soarelui dreptăţii şi răsăritul Celui înviat după 3 zile; pământul s-a scuturat de stricăciune grăbindu-se spre nestricăciune, pietrele s-au despicat (Matei 27, 51) căutând o mai bună alcătuire, mormânturile s-au deschis şi multe trupuri s-au sculat (Matei 27, 52) fiindcă moartea era acum surpată, iarcatapeteasma Bisericii s-a rupt în două, de sus până jos (Matei 27, 51), deschizându-se cele sfinte, unde înaintemergător pentru noi au intrat Iisus Hristos (Evrei 6, 20).

* * *

Cei care ne-am întors la nespusa şi străina iubire de oameni ne-am umplut de respect văzând pe Binefăcătorul că luptă pentru robii Lui şi ne face cele mai mari daruri şi lucrează acestea cu slăbiciunea unui trup. Pe Mântuitorul trădat, pe Cel ce dezleagă legat, pe Stăpânul vândut, pe Cel mai bun junghiat, pe Cel purtător de biruinţă pe cruce, pe Dătătorul de viaţă în mormânt. Un trup al lui Dumnezeu plin de lovituri, un sânge al lui Dumnezeu vărsat, un Dumnezeu mort. Un om mort care clatină pământul, stinge raza soarelui, schimbă alergările lumii şi readuce viaţa morţilor. Schimbă bucuria adevărată în întristări, veselia curată în suferinţe, nectarul în gustarea fierii. Pe Cel ce împodobeşte toate gol, pe Cel ce a pus viaţa în toate mort, pe Dumnezeul din iad şi pe omul mai presus de cer.

Hristos arătându-Se sfintelor mironosiţe

 Şi plecând de aici, şi pe Toma îl atrage către Sine, şi pe îngeri îi uimeşte, şi iubirea de oameni o arată, şi învaţă cât de mare înţelepciune are. Ce anume îl întreabă despre aceste răni Tatăl şi ce răspunde Fiul o arată Zaharia: Şi voiu zice către el: ce sunt rănile acestea în mijlocul mâinilor tale ? Şi va zice: Cu care m-am rănit în casa iubitului meu (Zaharia 13, 6). Sau altfel, acest lucru înseamnă că adâncul tainei se descoperă de Tatăl prin Fiul Unul-Născut, ca să se cunoască  acum începătoriilor şi domniilor întru cele cereşti prin biserică, înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri (Efeseni 3, 10). Arătându-Se Tatălui cu aceste răni, El este apărătorul nostru în veac (potrivit I Ioan 2, 1-2) şi rănile Unului-Născut Îl înduplecă pe Tatăl. Lui I se cuvine toată slava, cinstea şi închinarea în vecii vecilor. Amin.

 Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 62/martie-aprilie 2011