Cuvioasa Agafia de la Mănăstirea Cuşelăuca (1819-1873)

Cuvioasa Agafia de la Mănăstirea Cuşelăuca

Cuvioasa Agafia, cum îi spun surorile de la Cuşelăuca, s-a născut în 1819 în satul Păsățel, în Moldova dintre Bug și Nistru în familia creştinilor Ioan şi Eudochia Maranciuc. Soţii Maranciuc duceau o viaţă creştinească deosebită şi mergeau des la locurile sfinte, avînd o evlavie aparte pentru sfinţii din Lavra Peşterilor din Kiev. Micuţa Agafia îşi ruga părinţii cu lacrimi în ochi să o ia cu ei la locurile sfinte din Kiev, dar părinţii, cunoscînd greutăţile drumurilor, lăsau copila acasă în grija celor apropiaţi. Trebuie să ţinem cont că, pe acele timpuri cea mai mare parte a pelerinajului se făcea pe jos şi un copil mic era o povara suplimentară pentru drumeţi.

Odată soţii Maranciuc au pornit spre Lavra Peşterilor lăsînd-o pe micuţa Agafia în supravegherea rudelor. Nu puteau şti de ce fapte minunate în ochii lui Dumnezeu este în stare un copil inima căruia s-a aprins de dorul de a se apropia de moaştelor sfinţilor de la Kiev. La cîteva zile după plecarea părinţilor, micuţa Agafia se porneşte în pelerinaj spre Kiev, gîndind că poate ajunge şi singură acolo. Însă Domnul i-a pregătit altă cale. Fiind în drum spre Lavră, în întunericul nopţii copila cade într-o fîntînă pustie şi adîncă, traumîndu-şi grav ambele picioare. Acest accident i-a pecetluit viaţa de mai departe pentru că chiar după ce a fost găsită a fost nevoită să stea tot timpul la pat. În această fîntînă copila a petrecut trei ani fiind mîngîiată şi întărită de Dumnezeu şi de îngeri, care au hrănit-o cu mană cerească, potrivit unor mărturii.

La întoarcerea lor din Kiev, părinţii au suferit mult pierderea fiicei dragi şi au plîns-o ca pe o decedată. Iar milostivul Dumnezeu căutînd la suferinţele micuţei Agafia şi la neliniştea părinţilor ei s-a indurat de ei şi le-a pregătit o mare bucurie şi binecuvîntare.

În locurile acelea pămîntul era foarte roditor, iar păşunile erau acoperite cu o iarbă mustoasă. Nu departe de fîntîna părăsită în care petrecea în chip minunat micuţa Agafia îşi păştea turmele un baci pe nume Dimitriu, care se deosebea de alţii prin bunătatea sufletească. Odată, pe cînd îşi ducea turma în cîmpie şi a început a cînta psalmi, a auzit o melodie îngerească care venea din fîntînă. Astfel a fost descoperită Agafia. Baciul a scos-o din fîntînă şi a dat de veste părinţilor. Suferinda Agafia mărturisea mai tîrziu că în tot acest timp cît a stat în fîntînă veneau la ea doi porumbei care o hrăneau şi o încălzeau. Părinţii văzînd că ea nu poate să meargă au pus-o într-u cărucior şi au dus-o acasă.

Binecuvîntarea Sfîntului Munte

Aşa a ajuns Agafia în casa părintească unde s-a bucurat de purtarea de grijă şi dragostea apropiaţilor săi. Însă în viaţa fetiţei au survenit shimbări: copila vorbăreaţă şi prietenoasă de odinioară s-a scufundat într-o tăcere profundă, petrecînd tot timpul în rugăciuni. În această tăcere neînţeleasă a petrecut Agafia cîţiva ani suferind dureri şi boli. Dar prin această tăcere, suferinţă şi răbdare a învrednicit-o Dumnezeu de darul facerii de minuni. La patul ei de boală se adunau mulţi nenorociţi şi sărmani, iar Agafia cu sfatul şi rugăciunile sale curate le uşura tuturor suferinţele. La patul ei din casa părintească a fost vizitată şi de către doi călugări atoniţi. După mai multe discuţii călugării i-au dăruit Agafiei ca semn de binecuvîntare a Muntelui Sfînt o Evanghelie, de care ea nu s-a despărţit niciodată.

“Destăinuiţi Domnului jalea voastră şi el vă va hrăni!”

În satul Păsățel, unde locuia Agafia trăiau şi credincioşii Vasile şi Xenia, care creşteau şi educau în dreapta credinţă ortodoxă 12 copii. Aveau o gospodărie nu prea mare, o bucată de pămînt şi o văcuţă cu laptele căreea se hrănea toată familia. Însă duşmanul neamului omenesc, necuratul i-a suflat unui om pe nume Artenii să le fure văcuţa. Pierderea şi scîrba care s-a abătut asupra familiei lui Vasile şi Xenia i-a dus la casa Agafiei, care i-a liniştit cu cuvintele: “Destăinuiţi Domnului jalea voastră şi el vă va hrăni!” Astfel povăţuindu-I şi încredinţîndu-I despre mila fără de margini a lui Dumnezeu Cuvioasa Agafia i-a trimis acasă, iar ei au început să se roage înflăcărat. În acea noapte răufăcătorul Artenie a viosat uin vis înfricoşător: parcă el căzuse într-o groapă adîncă, întunecoasă, de unde în zadar încerca să iasă. După multe şi zadarnice stăruinţe Artenie a observat la marginea gropii pe Agafia, care întînzîndu-I mina îl ajuta să iasă spunîndu-i: “Întoarce ce ai furat!”. După aceasta ea a dispărut. Artenie s-a trezit plinde sudoare rece şi tremurînd de frică. În acea dimineaţă el a întors văcuţa furată şi, regretînd cele făcute, şi-a petrecut restul vieţii în rugăciuni şi posturi.

Casa părinţilor unde locuia Agafia era pentru mulţi loc de mîngîiere şi întărire în credinţă. Mulţi aduceau cadouri bogate în semn de recunoştinţă şi mulţumire pentru rugăciunile ei, prin care Domnul cel multmilostiv îi vindeca pe cei bolnavi, le dădea grai celor muţi, întorcea vederea orbilor, întorcea auzul surzilor, îi liniştea pe toţi care erau pomeniţi de cuvioasa în rugăciunile sale. Însă n-a fost în pronia dumnezeiască ca acea casă în care locuia Agafia împreună cu părinţii săi să rămînă un adăpost pentru cei ce căutau linşte sufletească: Maica Domnului i-a poruncit în vis să se instaleze în cea mai săracă mănăstire din Basarabia – mănăstirea Cuşelăuca.

42 de ani în mănăstire la pat

Venind la Cuşelăuca, Agafia a continuat să facă fapte vrednice de credinţă, ajutînd oamenii, îndrumîndu-I şi rugîndu-se pentru ei. Vestea despre binefacerile ei s-a răspîndit şi la mănăstire au început a veni oameni nu doar din localităţile apropiate, dar şi din locuri mai îndepărtate. Creştinii care veneau din toate părţile la Agafia aduceau diferite daruri şi contribuiau la dezvoltarea mănăstirii. Au apărut noi construcţii, s-a mărit numărul personalului, s-a întărit o pravilă mai aspră la mănăstire. Chilia săracă a Agafiei adăpostea şi acum oameni cu diferite nevoi şi suferinţe. Între cei care îi păşea adeseori pragul cu fel de fel de trebuinţe se număra şi o diaconiţă, căreia Suferinda Agafia i-a prevestit că, după trecerea ei din viaţă va deveni stareţă în această mănăstire. După acea discuţie Agafia i-a dăruit soţiei diaconului metanii călugăreşti ceea ce era şi un semn de schimbare a vieţii şi de conformare nevoinţelor monahale.

Agafia a trăit în mănăstire 42 de ani, timp în care nu s-a ridicat nicodată din pat din cauza bolii, n-a schimbat legea călugărească şia servit drept exemplu tuturor maicilor dinmănăstire. Ea a suferit şi boli şi amarul vieţii, şi alte greutăţi, pentru care a fost înzestrată de Dumnezeu cu darul înaintevederii. Ea a prevăzut înflorire şi apoi decăderea vieţii mănăstirii, ceea ce s-a şi întîmplat în anii prigoanei comuniste, cînd miliţia sovietică a închis bisericile, a naţionalizat pămînturile mănăstireşti, iar pe măicuţe le-au pus să lucreze în colhoz.

În ultimele luni ale vieţii sale Cuvioasa Agafia discuta mult cu egumena şi cu surorile mănăstirii, îndemnîndu-I pe toţi să-şi ducă crucea vieţii cu linişte şi pocăinţă. Pe unii creştii îi certa rău, apoi îi liniştea şi le promitea rugăciunile ei. La 9 iunie 1873 Agafia s-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi şi-a dat sufletul cu pace în mîinile Domnului. Martorii istorisesc că după ce a primit Sfînta Împărtăşanie faţa Agafiei lumina cu o lumină neobişnuită.

Puţin după adormirea ei, soţia diaconului căreea i-a vorbit suferinda, s-a călugărit în mănăstirea Cuşelăuca, unde a construit o bisericuţă şi a săpat o fîntîna care au ajuns pînă în zilele noastre. Surorile mănăstirii folosesc apa din această fîntînă pentru pregătirea hrănii. Se spune că, pe lîngă gustul deosebit de plăcut apa are şi calitatea de a vindeca durerile de cap şi alte boli. Potrivit tradiţiei, Agafia înainte de trecerea sa din viaţă a promis că nu va părăsi mănăstirea şi va da ajutor celor care se roagă ei, ceea ce se confirmă prin multele minuni care se întîmplă la mormîntul ei.

Autor: Igor PÎNZARU