Pe vreme de iarnă, într-o zi au venit la mine vreo optzeci de oameni: de la studenţi, până la regizori.

Plângeau şi întrebau dacă pot studia Teologia.

În lume, situaţia este ieşită din comun. Toţi cer ceva, fără ca cei mai mulţi să ştie ce cer. Unii caută adevărul cu mandolina. Alţii caută pe Hristos cu muzica cea nebună.

-Părinte, cu adevărat, ce caută lumea? Vin atâţia oameni şi stau în picioare, aşteptând ore întregi.

-În ansamblul semnelor vremii, este şi acesta: ca lumea să ceară ajutor şi de la mne, ticălosul.

Nu văd nimic bun în mine şi mă mir ce găsesc oamenii, de aleargă la mine.

Sunt dovleac cu coajă de pepene. În zilele noastre, ei mănâncă dovleacul ca pe pepene, pentru că are coajă de pepene. Pornesc de la capătul lumii şi nici nu sunt siguri: mă vor găsi sau nu mă vor găsi? Mi-e scârbă şi de mine, dar şi de lume mă doare.

Unde am ajuns! Unde a ajuns lumea! Prorocul Isaia spune că va veni vremea când oamenii vor găsi pe unul ce are haină şi-i vor spune: „Vino să te facem împărat” (Is. 3, 6). Dumnezeu să Se milostivească de noi!

Când citesc Psalmul 28, care este pentru cei ce se primejduiesc pe mare[1], spun: Dumnezeu meu, şi pământul, lumea toată s-au făcut mai rău ca marea, deoarece îneacă lumea duhovniceşte”.

Şi când vine lume deznădăjduită, le citesc Psalmii 93 şi 36: „Dumnezeul izbândirilor, Domnul, Dummnezeul izbândirilor cu îndrăzneală a grăit. Înalţă-Te, Cel ce judeci pământul, răsplăteşte răsplătirea celor mândri… Pe poporul Tău, Doamne, l-au împilat şi moştenirea Ta au asuprit-o… Dar Domnul mi-a fost mie scăpare şi Dumnezeul meu, ajutorul nădejdii mele”. Vine mare mângâiere.

Printr-o privire spe cer, s-ar schimba lucrurile.

Dar, vezi, astăzi, oamenii nu se gândesc la Dumnezeu. De aceea nu afli legătură, nu te poţi înţelege.

Neîncetat îl rog pe Dumnezeu să arate oamenilor adevăraţi creştini, ca să ajute lumea şi pe cei buni să-i ţină multă vreme.

Să facem rugăciune, ca Dumnezeu să lumineze şi să iasă alţii, oameni tineri, curaţi, să iasă macabei[2], pentru că cei de azi distrug lumea. Cei mai tineri pot să nu aibă experienţă, dar nu sunt falşi, vicleni.

Să rugăm pe Dumnezeu să lumineze nu numai pe oamenii din Biserică, ci şi pe cei ce guvernează, să aibă frică de Dumnezeu, ca să poată spune ceva. Puţin, un cuvânt luminat de ar spune şi, iată, se schimbă o situaţie. Dar, dacă spun o neghiobie, pot ca întregul stat să-l mototolească.

O hotărâre bună e o facere de bine pentru lume. O hotărâre rea este o catastrofă.

Nu numai la nefericirea materială de care suferă oamenii mă refer, că flămânzesc; nefericirea duhovnicească este mai mare.

Rugăciunea va ajuta mult, ca Hristos să-i lumineze întrucâtva. Hristos ia şurubelniţa, o răsucire mică, o mişcare înapoi… e în regulă, toate se reglează.

Când Dumnezeu luminează pe unii oameni, atunci, încet-încet, răul se degradează singur. Pentru că răul singur se distruge pe sine, nu îl distruge Dumnezeu.

În cele din urmă, lucrurile vor veni la starea lor.

Văd că mulţi care au funcţii înalte înţeleg, îi doare şi se străduiesc şi mă bucur, în mod deosebit, de aceasta.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, Traducere din limba elenă de Ieroschim. Ştefan Lacoschitiotul, Chilia „Bunei-Vestiri”, Schitul Lacu, Sf. Munte Athos, 2000, pp. 23 -25.

[1] Sf. Arsenie Capadocianul citea acest Psalm pentru cei ce se primejduiau pe mare.

[2] Supranumele „Macabeu” s-a dat lui Iuda, mai marelui răscoalei iudaice (166 î.H.), care a fost în timpul lui Antioh IV Epifanis, stăpânitorul împărăţiei Seleucizilor. După cea mai probabilă părere, el ar însemna „cel ce a pisat cu ciocanul pe vrăjmaşi”. Acelaşi epitet s-a dat în continuare şi urmaşilor lui Iuda. Macabeii s-au distins prin luptele lor pentru credinţa strămoşească şi libertatea politică (Vezi V. Test. I, II şi III Macabei).