Cuvânt la Schimbarea la Față a Domnului (1820) – Sf. Filaret al Moscovei

„S-a suit pe munte ca să se roage. Și pe când Se ruga El,

Chipul feței Sale s-a făcut altul și îmbrăcămintea Lui

Albă strălucind. Și iată, doi bărbați vorbeau cu El, care erau Moise și Ilie.” (Lc. 9, 28-30)

Priveliștea înaltă de pe Muntele Taborului! Priveliște cu adevărat vrednică să o admiri cu exaltare, cum au admirat-o Apostolii și să o pomenești cu bucurie, cum o pomenim noi astăzi. Nu degeaba sunt Moise și Ilie pe Tabor, cei care au fost martorii marilor revelații din Sinai și din Horeb. Ei vor vedea aici mai mult decât acolo. La Sinai și la Horeb, puterea și slava lui Dumnezeu s-au deschis oamenilor prin puterile firii văzute. La Tabor, nu numai Dumnezeirea apare oamenilor, ci și omenirea apare în Slava Dumnezeiască. Moise s-a cutremurat pe Sinai (vezi Evr. 12,21). Ilie s-a plâns la Horeb (III Reg. 19,14). La Apostoli, pe Tabor, prin înfricoșare strălucește bucuria: Bine este ca noi să fim aici   (Lc. 9, 33).

Creștini! Fără îndoială, inima voastră este gata să spună despre privitorii slavei Taborului: cu adevărat bine le era să fie acolo! Fericiți au fost că au putut să fie acolo! Ce va fi, dacă vă vom spune că drumul vederii slavei Taborului nu este înghițit de întuneric, nu este îngrădit de zid, nu este presărat cu spini, nu e uitat, pierdut, ci încă se arată astăzi doritorilor (nu este greu de înțeles că aici se vorbește de o cale duhovnicească, căci printr-un pelerinaj trupesc nu se poate intra, desigur, întru vederea celor duhovnicești și a revelațiilor Dumnezeiești). Într-adevăr, pentru ce Evanghelistul , când trece să înfățișeze slăvita Schimbare la Față a Domnului, își îndreaptă atenția, înainte de toate, asupra rugăciunii? Căci spune: S-a suit pe munte ca să se roage. Tot așa, pentru ce, parcă neluând în seamă puterea de pătrundere a unor anumiți cititori și ascultători ai Evanghelie și temându-se că nu se vor înțelege îndestul importanța acestei împrejurări, el repetă imediat că Schimbarea la Față a Domnului s-a întâmplat în timpul rugăciunii. Pe  când se ruga El. Pentru ce altceva,dacă nu pentru a ne arăta calea spre lumina Taborului prin rugăciune, cheia tainelor duhovnicești, puterea revelațiilor Dumnezeiești.  

            Dacă Evanghelistul iubitor de Dumnezeu a găsit atât de necesar să  unească înfățișarea slavei Taborului cu gândul despre rugăciune, atunci e firesc, creștini, și nu va fi de prisos să legăm amintirea slăvitei Schimbări la Față a Domnului cu o cugetare cât de mică despre puterea și lucrarea rugăciunii.

Deși putem nădăjdui că în această casă a rugăciunii (se referă la biserică) nu este nimeni care să nu aibă cunoștință , mai mare sau mai mică, despre puterea și lucrarea rugăciunii, totuși, pentru o cunoaștere temeinică, să ne fie iertată intrarea în acest subiect pe care îl dezbatem, ca și cum nu ar fi cunoscut. Așadar, are o rugăciune oarecare lucrarea ei deosebită? Această problemă poate rămâne un pic nesoluționată. Ea este soluționată de rostul neamului omenesc, căci toți, de la creștinul luminat de la lumina curată a credinței și până la păgânul întunecat de credințe grosolane, toți oamenii recunosc îndatorirea de a se ruga. Iar cea mai mare și cea mai bună parte a oamenilor îndeplinesc această îndatorire, deși în chip felurit și cu izbândă felurită. Dar de ce ar face atunci rugăciunea, dacă nu s-ar recunoaște în aceasta nici o putere și nu s-ar aștepta de la ea la nici o lucrare?

Dacă cineva va întreba cum pot să fie martori și păgânii la puterea rugăciunii, când ei, neavând o cinstire adevărată de Dumnezeu, nu au de  aceea nici rugăciune adevărată, atunci vom întreba și noi: cum de aceștia au rugăciune? Oricum ai încerca să lămurești, oricare ar fi fenomenul nedesăvârșit al rugăciunii, la temelia originii sale va trebui să punem întotdeauna puterea rugăciunii. Firește, se roagă și păgânul, pentru că este făptură părăsită, dar Dumnezeu nu o părăsește și lasă în inima lui întunecată câteva scântei ale luminii Sale, care luminează pe tot omul, care vine în lume,  și pe care întunericul nu a cuprins-o ( In 1, 9; 1,5). Dumnezeu stârnește și în trup un oarecare simțământ al necesității spirituale, dă un oarecare presentiment în privința posibilității mulțumirii lui și îmboldește în acest fel chemarea unui ajutor nevăzut de la un Dumnezeu nevăzut. Păgânul se roagă și pentru că din însăși mlaștina simțămintelor pătimașe, în care este cufundat păgânismul, apar și unele suflete înaripate, care, în cazul cunoștinței josniciei și necurățeniei acestei stări, ating o anume împărtășire a lor prin dorință din inimă și prin strădania de a cunoaște puterile lumii duhovnicești. Apoi învață și pe alții să o atingă prin aceeași dorință din inimă și tare, adică prin rugăciune. În fine, păgânul se roagă și pentru că a rămas din acele vremuri, când în tot neamul omenesc exista Cunoașterea de Dumnezeu adevărată și, drept urmare, în tot neamul omenesc era cunoscută puterea și lucrarea adevăratei rugăciuni; în ciuda degradării ulterioare a Cinstirii de Dumnezeu a rămas deci credința de neșters atât a nevoii Cinstirii de Dumnezeu, cât și a folosului rugăciunii, adică a puterii și lucării ei.

Din nefericire, există filosofia (de genul celei pe care Apostolul Pavel o numește filosofie după înțelesurile cele slabe ale lumii și deșartă înșelăciune – Col. 2,8) care, disprețuind mărturia neamului omenesc, crede că cea mai sigură mărturie a adevărului este dată de sine însuși. Ea învață că, întrucât întreaga lume este în relații de cauze și efecte, în care și ființele libere sunt mai mult sau mai puțin încurcate, atunci când omul se roagă (de pildă, pentru belșugul de roade, iar acest belșug depinde de compoziția aerului, compoziția aerului  – de acțiunea și influența soarelui, a pământului și a apei, acțiunea acestora – de legile lumii stabilite odinioară de Creator și care acționează întotdeauna în mod permanent și necesar), el se roagă inutil sau numai pentru smerenia și supunerea lui față de puterea și măreția Creatorului. Să remarcăm că și acest fel de cugetare abstractă nu poate să-i ia rugăciunii acea lucrare a formării în om a însușirii smereniei față de Dumnezeu, iar aceasta este o lucrare importantă și mântuitoare. Dar aceasta nu este destul. Întrebați , dacă întâlniți pe ucenicii acestei cugetări seci, ce este mai bun: o mașină iscusită sau o ființă vie, o societate rațională, liberă  și bine organizată a unor asemenea ființe? Ce este mai sus: creatorul , care a construit mașina și urmărește deplasarea acesteia, sau tatăl, care a dat naștere la copii și îi formează prin educație după asemănarea lui, și împăratul, care a întemeiat împărăția unor oameni liberi și îi îndrumă pe aceștia, așa cum vor ei să fie îndrumați , numai să nu încalce planurile lui bune și înțelepte? Nu este grea alegerea și nu trebuie să așteptăm răspuns.  Mai întrebați pe aceștia de ce în creațiile Creatorului Atoatefăcător ei vor să vadă mai bine opera săvârșită, decât Împărăția bine orânduită a Împăratului Preaînțelept și casa mare a Preabunului Părinte? De ce le place mai mult să prezinte pe Dumnezeu Creatorul universului decât pe Împăratul cerului și pământului și Tatăl duhurilor? Să-i lăsăm să găsească răspuns la aceasta în conștiința lor, iar pentru cugetarea noastră este destul ca, dacă Dumnezeu nu este numai Creatorul nostru, ci și Împărat și Tată, atunci nu este nici o îndoială că fiii nu vor chema în zadar pe Tatăl, iar Împăratul nu-Și va astupa urechile față de fiii Împărăției. Și este de mirare oare, dacă Tatăl iubitor al fiilor Săi, ca să mulțumească dorința bună și nevinovată cel puțin a fiului, oprește sau schimbă mișcarea mașinii, pe care el a construit-o? La fel, nu este de mirare, dacă Preabunul Tată Ceresc, după rugăciunile fiilor Săi pământești, dă o nouă și neobișnuită direcție naturii conduse de legea necesității. Însuși Adevărul și Însuși Cuvântul explică lucrarea rugăciunii prin această asemănare: „Deci, dacă voi, răi fiind, știți să dați daruri bune fiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor cer de la El( Mt, 7, 11)”.

Va urma…

Sursa: Sf. Filaret al Moscovei, Predici și cuvântări alese, Doxologia, Iași, 2014, pag. 63-67