Dumnezeu ştie câţi dintre cei adormiţi se folosesc de pomenirile pe care le facem noi pentru ei. Noi avem îndatorirea să le facem, tocmai pentru că nu ştim cine va fi ajutat şi cine nu. Biserica trebuie să le împlinească, dar şi noi înşine suntem datori. In cele din urmă, Dumnezeu ştie cine se va folosi.

Uneori ne temem ca nu cumva Dumnezeu să dea greş, să facă nedreptăţi, să nu le rânduiască bine. Din acest punct de vedere putem să fim liniştiţi, Dumnezeu pe toate le ştie şi nimeni nu se va simţi nedreptăţit în cealaltă viaţă. Chiar şi cei din iad vor grăi: „Cu dreptate suferim acestea pe care le pătimim!”. Nimeni nu se va afla nedreptăţit acolo sus, la Dumnezeu. Şi cei care se chinuie vor avea o oarecare uşurare, tocmai din acest motiv, pentru că au recunoscut că „suferim cu dreptate!”.

Citeşte şi:  Omul la care vine credința adevărată începe din aceeași clipă să-I placă lui Dumnezeu

Poate că aveţi şi această nedumerire: De ce în iad nu există pocăinţă? Aceasta este o mare problemă. Eu aş îndrăzni să spun că în anumite situaţii nici aici pe pământ nu este pocăinţă. Pentru că dacă omul rămâne în nesimţire o mare perioadă a vieţii lui, se poate să vină ceasul în care va dori să se pocăiască şi nu va mai putea. Pocăinţa nu este o batistuţă pe care o avem în buzunar şi pe care putem s-o scoatem oricând dorim.

De ce nu se mântuieşte diavolul? Oare Dumnezeu nu vrea să se mântuiască? Nu se mântuieşte pentru că nu poate să se pocăiască. Şi dacă doriţi, ascultaţi ce s-a întâmplat unui părinte din Pateric.

Este vorba despre un ascet înaintat duhovniceşte. Când vorbea cu un înger, când vorbea cu un diavol. Ajunsese la o asemenea măsură a milostivirii, încât începuse să-i fie milă şi de diavol, aşa cum spune Awa Isaac: „Iată că ajungem să-l simpatizăm şi pe diavol”, adică să ne fie milă de el. Nevoitorul acesta i-a zis diavolului: „Trebuie să aflăm ceva, ca să te mântuieşti şi tu. Vrei să-l întreb pe înger, când va veni, dacă există şi pentru tine mântuire?”. „Intreabă-l!” -i-a zis diavolul.

Citeşte şi:  Biserica lui Hristos a fost prigonită și asuprită în toate veacurile de către stăpânitorul acestei lumi

L-a întrebat pe înger, iar îngerul L-a întrebat pe Dumnezeu şi i-a adus ascetului răspunsul, aşa cum făcea întotdeauna. „Sigur că există mântuire şi pentru diavol, dar dacă spune: Am păcătuit!”. La următoarea întâlnire, când l-a văzut pe diavol venind, ascetul, plin de bucurie, pentru că-i era milă de el, a strigat: „Dă fuga! Există şi pentru tine mântuire!” Când a ajuns lângă diavol i-a zis: „Ingerul mi-a spus că există şi pentru tine mântuire dacă spui: Am păcătuit!”. N-a apucat să rostească bine cuvântul, şi diavolul a strigat: „Eu?”, şi a dispărut. Adică nu a putut să spună „Am păcătuit!”. Deci, ce se întâmplă cu diavolul? Cum putem să înţelegem problema aceasta prin prisma învăţăturii Sfinţilor Părinţi? Diavolul conştientizează care este starea lui, ştie că a devenit diavol şi starea pe care o trăieşte este nesuferită, însă crede că Dumnezeu greşeşte. Şi ceea ce aşteaptă diavolul este ca Dumnezeu să Se pocăiască şi să-i spună: „Mă ierţi că atâta timp te-am trimis acolo! Iţi cer iertare! Imi pare rău! Vino din nou la starea în care ai fost!”. Cam aşa stau lucrurile.

Citeşte şi:  Sf. Nicolae Velimirovici: Desfrânarea îl distruge pe om sufletește și trupește. Desfrânații își încheie viața plini de răni, durere și delir

Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, „Adame, unde esti?”