Gândurile care ţin omul în orbire

”Punandu-te acum intr-o astfel de imprejurare, incepe să aduci pe teren neutru diferitele ganduri care te ţin in orbire şi supune-le unei judecăţi aspre şi nefăţarnice.
Mulţumirea de sine cu „Sunt creştin “

Tu zici „Sunt creştin” şi te mulţumeşti cu asta. Aceasta e prima amăgire – să-ţi insuşeşti darurile şi făgăduinţa creştinismului, insă fără nici o grijă pentru a inrădăcina in tine adevăratul creştinism; sau sa-ţi adaugi ceea ce nu poţi dobandi decat prin vartutea şi vrednicia cea din lăuntru. Arată-ţi singur că e o amăgire să nădăjduieşti intr-o simplă denumire, că Dumnezeu poate ridica fiii lui Avraam şi dintr-o piatră şi că poate lua făgăduinţa de la tine oricand, atata vreme cat cele de trebuinţă pentru a avea parte de ea nu  sunt implinite degrabă. Mai ales, caută să inţelegi ce inseamnă să fii creştin, uneşte-te cu acest ideal şi vei vedea cat mai ţine această proptea a orbirii tale.

,,La urma urmei , nu suntem noi cei mai răi”

,,La urma urmei, nu suntem noi cei mai răi”, mai ştim cutare sau cutare lucru şi dacă ne gandim la cele pe care le urmărim, vom fi in stare să judecăm corect. Ne vedem de treburile noastre nu fără de chibzuială sau pricepere, aşa cum fac alţii. Aşa se inşeală unii prin propria lor apreciere psihologică. Alţii, dimpotrivă, sunt inşelaţi de infăţişarea trupească-putere, frumuseţe şi formă. Atat unii, cat şi ceilalţi sunt cu atat mai orbiţi cu cat se inalţă mai presus de cei din jur. Trebuie să te asiguri că:

1) Inzestrările firii oricum nu au nici o valoare morală, căci nu sunt o facere a mainilor noastre, ci ne sunt dăruite de Dumnezeu; toate cele ale firii au incă şi mai puţină valoare in creştinism, pentru că firea a fost pervertită prin păcatul strămoşesc. Sfinţeşte toate bunele tale inzestrări prin credinţa in Hristos Mantuitorul şi printr-o viaţă pe măsura acestei credinţe şi abia după aceea socoteşte-le bune.

2) Iarăşi – ai făcut tot ceea ce poţi şi trebuie să faci după măsura darurilor tale? Ţi se va cere mai mult cu cat ţi s-a dat mai mult. Grija să-ţi fie nu la talente, ci la punerea lor in lucrare. Ai ceva să arăţi pentru ele? E caştigul pe măsura cheltuielii?

3) Cat despre cine ştie ce daruri trupeşti sau intamplătoare, nu e nimic de zis. Undeva Sfantul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre un om care laudă pe un altul pentru infăţişarea deosebită, maiestatea sa, avuţiile, palatul, caii de rasă şi celelalte; dar apoi, il intreabă pe acela: „Dar de ce nu-mi spui nimic despre omul insuşi? Tot ce mi-ai infăţişat nu e el.”

4) N-avem insă nici o pricină să ne uităm la alţii – mai bine să ne ingrijim de noi inşine.
Fiecare va răspunde pentru sine insuşi. Priveşte-te pe tine, şi separandu-te de ceilalţi, judecă-te numai pe tine fără a te raporta la ei. Dar dacă chiar vrei să te pui alături de alţii, atunci compară-te cu sfinţii cei bineplăcuţi lui Dumnezeu. Ei sunt legea creştină cea vie şi pildă pentru cei ce vor să se mantuiască. Dacă te vei judeca prin asemuire cu ei, nu vei mai greşi.

„Nu suntem chiar aşa de răi”

Nu suntem chiar aşa de răi: din cate se vede nu facem nici un lucru de ruşine şi nici alţii nu ne socotesc chiar aşa de răi şi nu ne lipsesc de respectul şi consideraţia lor. Şi pe langa asta,  nu sunt chiar oameni de rand, ci persoane insemnate. Cel mai gros şi mai intunecat văl al orbirii este tocmai aparenta bună-cuviinţă a purtării din afară şi legăturilor cu cei din jur! Să-ţi fie cat mai limpede că cele din afară nu au nici o insemnătate fără cele din lăuntru. Buna purtare in afară e frunza, in vreme ce bunătatea dinlăuntru e roadă. Frunzele smochinului făgăduiau roadă, dar Mantuitorul, neafland nici una, l-a blestemat.

Acelaşi lucru se intamplă şi cu orice om cu o bună randuială exterioară, dar care stă inaintea  feţei lui Dumnezeu fără o inimă cu adevărat bună şi temătoare de El. „Dă-mi. fiule, mie inima ta” (Pilde 23, 26) i-a spus Domnul celui inţelept [lui Solomon]. Din inimă iese tot binele şi tot răul. După cum ţi-e inima, aşa eşti şi tu inaintea Domnului. Dacă inima ţi-e mandră, atunci oricat de smerit te-ai arăta in afară, Domnul tot mandru te va socoti. Aşa e şi cu orice altceva.

Şi judecarea altora e inşelătoare. Ceilalţi nu ne cunosc, dar se poartă bine cu noi, fie pentru că ne socotesc buni, fie pentru că respectă regulile de politeţe. Oare nu se mai intamplă că cei dimprejurul nostru ne văd răutatea, dar nu ne-o vădesc din cine ştie ce socoteli ale lor? Şi nu se mai intamplă că unii, văzand răul din alţii, ii laudă pentru aceasta, dand astfel oarecare  sare și piper necuviinţei lor? Iar nebunii care-i ascultă continuă fără să se oprească, scufundandu-se din ce in ce mai adanc in nebunie şi răutate; căci, atunci cand cineva vede pe cei din jur zambind cu plăcere la faptele sale, inaintează in căile cele rele cu o anumită mulţumire de sine. Oare nu tot aşa am face şi noi dacă am sta să ascultăm cu atata grijă cum ne socotesc şi ne judecă alţii?!
Aşadar, răutatea e “in mine – dar ce, eu sunt singurul? “

„Ei bine, deci e răutate in mine – dar ce, eu sunt singurul?” Cutare e la fel şi tot aşa e şi celălalt şi chiar şi ăsta. Şi mai sunt o mulţime de oameni răi, chiar mai răi decat mine…” Aşa ne orbim singuri cu obişnuinţa păcatului din jurul nostru. Lămureşte-te pe tine insuţi că numărul mare al păcătoşilor nu schimbă cu nimic legea dreptăţii şi nici nu uşurează pe nimeni de răspunderea pe care o are. Dumnezeu nu se uită la număr. Dacă toţi au păcătuit, El ii va pedepsi pe toţi. Priveşte caţi oameni s-au născut inainte de potop şi toţi au pierit, afară de opt suflete. In Sodoma şi Gomora cinci oraşe au fost arse prin foc din cer şi nimeni nu s-a izbăvit afară de Lot şi fiicele sale. Chinurile din iad nu vor fi deloc mai uşoare doar pentru că acolo se chinuiesc ataţia – dimpotrivă, oare aceasta nu va spori chiar chinul fiecăruia?

Încetează a te mai îndreptăţi în păcate şi ocupă-te de orbirea ta.

Cu aceste ganduri şi altele asemănătoare, grăbeşte-te să risipeşti ceaţa cugetării păgubitoare care te ţine in orbire şi nu te lasă să te vezi aşa cum eşti. Fă din aceasta ţelul acestei lucrări de seamă asupra ta – să ajungi pană intr-acolo, incat să conştientizezi starea primejdioasă in care te afli. Vei ajunge firesc la aceasta cand vei incepe să indepărtezi unul după altul acele lucruri care iţi intreţineau orbirea.

Puţin cate puţin vei incepe să nimiceşti nădejdea deşartă in tine insuţi sau in cele ale tale; incetul cu incetul vei inceta să te mai indreptăţeşti pentru păcate, adică vei pune capăt acestei porniri de a te indreptăţi mereu şi in orice privinţă. Incredinţează-te că ceea ce numeşti tu creştinismul tău nu inseamnă nimic; că, dacă eşti rău, inzestrările tale intelectuale şi trupeşti mai degrabă te mustră decat să te indreptăţească; că, dacă inima nu ţi-e in bună randuială,purtarea ta bună exterioară nu e decat un balci prin care il batjocoreşti pe Dumnezeu, că nici laudele celorlalţi, nici cercul larg de prieteni la păcat nu te vor apăra de mania şi judecata lui Dumnezeu, incetul cu incetul te vei despărţi de gandurile tale şi nu va mai rămane decat unul – un singur gand inaintea ochilor minţii şi conştiinţei tale, care va grăi răspicat impotriva ta, mai ales după ce te vei fi unit cu ceea ce se aşteaptă de la tine să fii in Hristos. Vei descoperi că te-ai abătut mult de la imaginea pe care o aveai mai inainte despre tine.

Ca urmare, dacă in tine conştiinţa nu va lucra impotriva ta, vei deveni in chip firesc nesigur de tine insuţi. Despărţit de toţi şi lipsit de orice sprijin de mai inainte, ar trebui să fii copleşit de simţul primejdiei in care te afli. Ar trebui să te sarguieşti in orice chip iţi stă la indemană să lucrezi asupra orbirii tale inainte de a ajunge in această stare-limită. Renaşterea acestui simţămant e intotdeauna pragul de cădere al păcatului, aşa cum in război clătinarea şirurilor inamicului e semn că in curand acesta va fugi.”

Sursa: „Calea spre mantuire„, SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL