Sfântul Vasile cel Mare, Comentariu la Cartea Profetului Isaia

«Dar acum Domnul va sta la judecată şi va aduce la judecată pe poporul Său» [Is, 3:13].
Prin judecata şi priceperea dumnezeiască, după nespusa înţelepciune, toate sunt împărţite fiecăruia după merit, atât cele care intervin acum, cât şi cele din veacul viitor. De aceea, spune, dacă poporul a făcut asemenea fărădelegi, Domnul a adus asupra lui asemenea [pedepse]. Pentru că era nevoie ca cele care ţin de dreptatea lui Dumnezeu să fie oarecum arătate că nu depăşesc măsura nedreptăţilor prin mulţimea de pedepse, se spune: «Dar acum Domnul va sta la judecată», încât acest «acum» să fie deosebit de veacul viitor.

Sau poate «acum» pentru noi înseamnă timpul scurt şi neîmpărţit, dar pentru Dumnezeu toate sunt prezente în percepţia lui «acum». Căci nimic nu Îi este trecut, nimic nu urmează, ci toate sunt de faţă; şi toate cele aşteptate de către noi de departe se arată ca deja prezente sub ochii dumnezeieşti, încât la Dumnezeu «acum» include şi veacul viitor. Pentru că timpul hotărât pentru judecată nu este departe faţă de Dumnezeu, înţelegem că «acum» se referă la judecata universală. Va sta la judecată, desfăşurând cuvintele judecăţii Sale, după care va da pentru faptele înseşi răsplata dreaptă a unor asemenea pedepse, încât şi cei condamnaţi vor as‐ culta judecata rostită împotriva lor ca fiind cea mai dreaptă.

«Şi va aduce la judecată pe poporul israelit» [Is, 3:13].
Căci cei care au păcătuit sub Lege, prin lege vor fi judecaţi [Rom, 2:12], dar nu şi celelalte popoare, căci cei care au păcătuit fără Lege, fără Lege vor fi pierduţi [Rom, 2:12] şi: «Cei necredincioşi nu se vor ridica la judecată»[Ps, 1:5], ci la osândă. Pentru orice legiuitor, judecata faţă de cei judecaţi după legea scrisă de el se face prin comparaţia dintre faptă şi intenţia legiuitorului. De aceea Domnul spune: «Cuvântul pe care l‐am spus, acela vă va judeca»[In, 12:48], pentru că gândurile se vor ridica unele împotriva celorlalte: cel insuflat de la Domnul şi cel care îndemna spre păcat.

Căci după Osea [Os, 7:2], fiecare va fi înconjurat de sfaturile sale. Vom vedea deodată prin amintire toate faptele ca şi cum

ar sta înaintea noastră şi arătate faţă în faţă în mintea noastră cu chipurile proprii, aşa cum a fost fiecare făcută sau cum a fost spusă. De vreme ce Domnul va arăta fără vreo lipsă toate cele făcute de El Însuşi pe care le‐a asumat cu privire la grija faţă de neamuri, se spune că va birui în judecata faţă de noi [Ps, 1:5]. Nu este potrivit să credem că va trece mult timp ca fiecare să se vadă pe sine cu faptele sale şi pe Judecător şi consecinţele, căci în tribunalul dumnezeiesc, mintea, printr‐o putere de negrăit, îşi va plăsmui într‐o clipită, îşi va zugrăvi toate şi va vedea ca într‐o oglindă în partea conducătoare (raţiune) chipurile celor săvârşite.«Domnul Însuşi va veni la judecată cu bătrânii poporului şi cu conducătorii lui» [Is, 3:14].

Cum arată Scriptura o mai mare tulburare prin: «Domnul Însuşi va veni la judecată»! Căci despre popor se spune: «Domnul va sta la judecată şi va aduce la judecată pe poporul Său», dar despre bătrâni (prezbiteri) şi conducători: «Domnul Însuşi va veni la judecată». Mai întâi, ca să învăţăm că fiecare vom fi judecaţi în tagma proprie: poporul, bătrânii (prezbiterii), conducătorii. «Căci cel mai mic este miluit, dar cei puternici vor fi încercaţi cu putere» [Înţ. lui Sol. 6:6]. Este clar că Cel care vine la judecată, nu vine să judece, ci să discearnă. Căci nu este [potrivit] celui care judecă să meargă la judecată cu cei judecaţi, ci celor care se judecă între ei să se înfăţişeze înaintea celui care judecă. Venind la judecată cu ei, îi va încrimina direct acuzator: «De ce aţi pus foc asupra viei Mele şi prada celui sărac de ce este în casele voastre? De ce aţi nedreptăţit pe poporul Meu?»[Is, 3:14-15].

Să cumpănim, noi, bătrânii (prezbiterii) şi conducătorii poporului, ce vom răspunde Acuzatorului. Dar mai degrabă să ne rugăm să nu ne fie găsite unele ca acestea vrednice de a fi incriminate. Căci este clar că Scriptura se referă la noi, cei puşi în fruntea poporului, atât în prezbiterat (preoţie), cât şi în vreo cinste mai mare. „V‐am încredinţat o vie îmbelşugată, cu totul adevărată, ca să facă roadele necesare prin îngrijirea voastră. Dar voi nu numai că aţi uscat‐o, dar aţi şi incendiat‐o”. Aceasta se întâmplă, când pe lângă faptul că nu învăţăm cele de trebuinţă, primim în vie încă şi incendierea din necredinţă, care ca o flamă se întinde pretutindeni şi le cuprinde mereu pe cele din continuare.

Cei care arată uscate, deformate şi fără roade ramurile până acum înflorite şi îmbelşugate şi cei care nu sting patimile care vin din săgeţile aprinse ale diavolului, ci permit prin slăbiciunea vieţii lor ca ele să fie multe, [unii ca aceştia] incendiază via. Dar şi cel care prin lăcomia plină de plăcere îi invită pe mulţi la dorirea lucrurilor străine, [şi acesta] incendiază via. Continuă oricum: «prada celui sărac de ce este în casele voastre». Încât şi cei care adună avere nedreaptă din pradă şi violenţă dau o ocazie de incendiere viei, poporul întreg fiind condus la lăcomie unii împotriva altora prin exemplul rău al celor care au întâietate. Deci dacă suntem prezbiteri şi conducători care nu cultivă via prin învăţătura sănătoasă şi prin exemplele bune din propria viaţă, suntem acuzaţi de acestea. Pe bună dreptate vom şi auzi: «prada celui sărac este în casele voastre», dacă avem în case [lucrurile] date în scopul eliberării celor săraci, jefuindu‐i astfel pe cei nevoiaşi.

«Pentru ce nedreptăţiţi poporul Meu şi faţa săracilor o ruşinaţi»[Is, 3:15].
Este un obicei al celor care nedreptăţesc şi jefuiesc, ca de câte ori sunt acuzaţi de cei nedreptăţiţi, să‐i ruşineze cu obrăznicii şi batjocuri, bârfindu‐i, ameninţându‐i cu loviri şi calomniindu‐i ca pe nişte pisălogi. De aceea nu spune doar: „nu nedreptăţiţi pe cei săraci”, care sunt uşor de jefuit şi uşor de uneltit împotriva lor din cauza izolării, ci şi „ruşinaţi feţele celor săraci”. Ruşinea care vă vine din nedreptate, cea din tirania voastră [cu care] întoarceţi spatele săracilor, influenţaţi martorii, angajând avocaţi, păcălind judecătorii, până când pe lângă nedreptatea rămasă aduceţi celor săraci şi ruşinea calomnierii.

Acuza noastră se face şi altfel când îi ocărâm cu străşnicie pe cei săraci de aceleaşi greşeli, arătându‐le greşelile public şi necruţând niciun reproş, demonstrând zelul lui Dumnezeu cu cei săraci şi din aceasta ruşinându‐le feţele.
Dacă sunt unii săraci fericiţi [Mt, 5:3], care prin credinţa în Dumnezeu le‐au dispreţuit pe toate şi în nădejdea bogăţiei după Dumnezeu au desconsiderat belşugul lumesc, [atunci] cei care conduc în mod rău poporul, în loc să‐i fericească pe cei care sărăcesc astfel, calomniindu‐i, considerându‐i de nimic şi bârfindu‐le smerenia lăudabilă a cugetului, sunt pe bună dreptate

acuzaţi, mai ales dacă sunt prezbiteri sau conducători, că ruşinează feţele sfinţilor săraci. Aşa de sărac era Ioan, neavând nici casă, nici slujitor, nici bou de arat, nici lot de pământ, nici pat, nici masă, nici pâine. Aşa era Ilie.

Aşa era fiecare dintre sfinţi, care umblau «în piei de oi, în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi»[Evrei, 11:37].

«Acestea zice Domnul: Pentru că s‐au semeţit fiicele Sionului şi umblă cu gâtul semeţ şi cu semne din ochi, trăgându‐şi în mersul picioarelor hainele deopotrivă şi jucându‐se deopotrivă cu picioarele, Dumnezeu le va umili pe fiicele conducătoare ale Sionului»[Is, 3:16-17].

Deşi Scriptura arată în principal ceva mai important, totuşi cele spuse conţin şi ceva folositor şi moralizator în sine pentru mulţimi. Căci restrânge viaţa celor nestăpânite, care arată prin înfăţişare, chip, mers şi haine uşurinţa spre desfrânare. Când se îngâmfă cu frumuseţea trupului, se semeţesc peste celelalte, folosindu‐se de obrăznicie zadarnică şi fălindu‐se cu un lucru care înfloreşte şi trece degrabă, apoi îşi poartă semeţ gâtul pentru ca faţa lor să fie vizibilă tuturor. Femeia demnă şi decentă, plecându‐şi de ruşine privirea spre pământ, îşi are faţa aplecată în jos, dar cea care îşi propune să prindă mulţi în capcana frumuseţii umblă cu gâtul semeţ.

«Şi cu semne din ochi»[Is, 3:16]. Este acuzarea unei femei care duhneşte a desfrânare, [aceea] că se uită curioasă cu ochii, că îşi arată neruşinarea sufletului cu privirea, că zâmbeşte, că incită cu ochii în mod desfrânat, aruncând prin ochi un venin mortal. Ceva asemănător cu aceasta are şi povestea despre vasilisc[Animal fabulos, descris de Pliniu cel Bătrân în Istoria naturală 8, 33. Era un şarpe cu coroană (de unde şi numele de βασιλίσκος „[şarpe] împărătesc”) din Cyrenaica, înzestrat cu puteri neobişnuite, ucigând cu privirea, extrem de veninos, încât şi plantele din jurul bârlogului său se ofileau. Putea fi însă ucis de nevăstuică (cf. Pliny, Natural History, vol. III, libri VIII‐XI, trad. H. Rackham, Harvard University Press /London, 1967, pp. 56‐59)], despre care spun că nimiceşte doar din privire cei la care se uită. De aceea cuvântul se irită împotriva celor care umblă cu gâtul semeţ, adică [având] o faţă neruşinată şi semne din ochi. Semeţia gâtului este o dovadă că nu se supune jugului cumpătării, că dându‐şi aere şi trăind în lux, păşeşte trăgându‐şi hainele şi îşi face mersul nenatural, urmând lasciv un ritm fals. Pentru acestea «Dumnezeu le va umili pe fiicele conducătoare ale Sionului»[Is, 3:17]. Pentru că nu au ales de bună voie smerenia, ci au umblat cu gâtul semeţ, le va umili, spune, pe conducătoarele lor, pe fiicele Sionului.

Încă şi acum se pot vedea în multe locuri femei iudaice (evreice) jucându‐se cu picioarele şi neascultând de glasul profetului. Vai, fiicele Bisericii să nu fie acuzate de acestea! Căci multe, ca într‐o gloată în faţa celor care vin la cuvântul dumnezeiesc, în zilele de sărbătoare, necunoscând bucuria duhovnicească, se dedau jocurilor nedemne, tăvălindu‐se în petreceri şi în beţii şi nu păzesc porunca ce spune: «Ochii tăi să privească drept»[Prov.,4:25]. Întorcându‐şi ochii pieziş şi mutându‐i într‐o parte, fac dovada intenţiei [lor] rele. În multe locuri semnele cu ochii sunt blamate, ca în Pilde, unde despre unul rău se observă: «Face cu ochiul, dă din picioare»[Prov., 6:13], şi iarăşi: «Cel care face cu ochiul cu vicleşug va aduna oamenilor supărări»[Prov., 10:10], şi: «Cei ce mă urăsc fără motiv şi fac semn cu ochiul»[Ps, 34:18].

Uneori aceste acuze vin şi asupra bărbaţilor, care cu cuget lăudăros se îngâmfă faţă de cei inferiori, care se poartă arogant în în‐ făţişare, şi cu semne de sprâncene îşi arată aroganţa, care umblă ritmat cu mers mândru şi înălţat, coborându‐şi haina până la glez‐ ne, arătând aroganţă, care se dedică unor jocuri fără măsură, dar pe care îi aşteaptă căderea de la semeţie prin umilire, aşa cum s‐a ameninţat.

«Şi Domnul va descoperi înfăţişarea lor»[Is, 3:17].
Această înfăţişare semeaţă, făcută pentru desfrâu şi orice gând nestăpânit, săvârşită în inimile celor care nu se păzesc, Domnul o va descoperi, când la arătarea celor ascunse acoperămintele de carne vor fi îndepărtate, iar sufletul se va expune gol şi în sine cu faptele neruşinării [I Cor., 4:5]. Uneori descoperirea înfăţişării se face şi aici spre binele celor pentru care este lucrarea, încât, fiind dezgolite cele care până atunci scăpau din vedere multora şi neruşinarea cea faţă de păcate venind la cunoştinţa celor mulţi, să se întoarcă ruşinaţi cei care până atunci rămâneau în rău din cauza ascunderii. De aceea, este lucrarea Domnului să descopere înfăţişarea mincinoasă şi prefăcută.

Dacă unii dintre noi, cei puşi în cinste, ascund sub aparenţă o viaţă nedemnă, să se teamă de Cel care urmează să descopere înfăţişarea noastră şi să arate sfaturile inimilor noastre, încât în ochii tuturor vor fi prezentate gândurile rele care sunt în fiecare [I Cor., 4:5]. Pe fiecare dintre noi îl vor înconjura sfaturile lui [Os, 7:2] şi faptele vor sta de jur împrejur cu însuşirile proprii, aducându‐ne ruşine şi ocară veşnică, când se vor dovedi cele contrare Scripturii, [anume] că cel care propovăduieşte să nu se fure va fi găsit hoţ, cel care spunea să nu se comită adulter este descoperit că are parte cu adulterii [Ps, 49:19], cel care îi detestă pe idoli că nu se îndepărtează de acest sacrilegiu. «Căci nu este nimic ascuns care să nu se arate şi nimic tainic care să nu se descopere»[Lc, 8:17].

«În ziua aceea va îndepărta Domnul slava îmbrăcămintei lor şi podoaba lor»[Is, 3:18].

Pentru că s‐au folosit necuvenit de cele date spre folos, «va îndepărta Domnul slava îmbrăcămintei lor», cu care s‐au acoperit spre rău pe sine şi pe cei pe care i‐au întâlnit. De aceea, orice femeie care s‐a folosit în mod rău de acoperământul hainelor este ameninţată cu îndepărtarea [acestora]. De vreme ce umblă, se spune, trăgându‐şi hainele laolaltă, nu folosindu‐se de îmbrăcăminte, ci abuzând de ea, li se porunceşte să se dezbrace de slava îmbrăcămintei. Totuşi, Domnul va îndepărta şi de la noi slava îmbrăcămintei, dacă suntem arătaţi că ne folosim nevrednic de ea, călcând pe ea şi umplând‐o de necurăţii trupeşti. Dar cine este această îmbrăcăminte, dacă nu haina sfinţilor, Domnul nostru Iisus Hristos? Căci «câţi în Hristos v‐aţi botezat, în Hristos v‐aţi îmbrăcat» [Gal., 3:27], pe Care Domnul Îl va îndepărta de cei care calcă prin păcătuire Trupul şi socotesc [ceva] obişnuit Sângele Legământului [Evrei, 10:29]. Simbolurile acestei îmbrăcăminţi erau ha‐ inele lui Israel care nu se uzau, despre care s‐a scris în Deuteronom: «Hainele voastre nu s‐au uzat şi sandalele din picioarele voastre nu s-au învechit»[Deut., 29:5]. Pentru că şi sandalele sunt simboluri ale pregătirii Evangheliei păcii [Ef., 6:15].

Hristos Iisus ne‐a dat un Legământ Nou, care rămâne nou şi nu se învecheşte niciodată. Căci pe cât ne folosim de acesta şi de sandale, pe atât [ele] rămân şi mai noi, pregătirea Evangheliei în urcuşul credinţei în Hristos fiindu‐ne şi nouă mereu proaspătă.

«Şi franjurile» [Is, 3:18].
Domnul ameninţă prin profet că îndepărtează de la femeile înfrumuseţate şi franjurile. Termenul kosymbos (franj) nu este cu‐ rent în uzul limbii greceşti, din care cauză înţelesul lui nu este clar. Atât că, de vreme ce găsim în pregătirea veşmântului arhiereşti o haină cu franjuri, având rodii mici şi clopoţei [Ieş., 38:33-34], înţelegem franjurile ca benzi de ciucuri, suspendaţi împreună cu clopoţei de aur şi cu rodiile mici de poale, pe care în excesul de lux şi fiicele Sionului le imitau în acoperământul propriilor haine. Prin acestea au batjocorit însemnele preoţeşti, purtând tivuri albastre şi violete cu ciucuri suspendaţi de margine.

«Şi semilunile şi colierul şi podoaba feţei lor»[Is, 27:33-34].

Cercetează podoaba feminină, pe fiecare în parte, destrămând migala înfrumuseţării. Căci Domnul va îndepărta semilunile şi colierul. Altul redă mai clar „semilunile”, spunând „şi salbele”, iar în loc de „colierul” spunând „lănţişoare”. Semiluna este o podoabă de aur purtată în jurul gâtului, lucrată în cerc, pe care o pun femeile dorind să‐şi expună gâtul nud şi să dezgolească fără ruşine ceea ce mai decent este să acopere. Şi „colierul” este o podoabă, iar el desigur coboară şi descinde pe piept, suspendat de lanţuri largi, care ca să fie văzut, trebuie ca cele din jurul pieptului să nu fie deloc acope‐ rite decent.

«Şi podoaba feţei lor». Sunt şi unele culori dorite de femei pentru podoaba feţei: alb şi roşu, iar altă [culoare] este negru. Una falsifică albeaţa trupului, roşul îmbujorează obrajii, iar negrul desenează sprâncenele în semicerc în jurul ochilor. Pe aceasta ameninţă Domnul că o va îndepărta, ca să nu fie răpită, spune, cumpătarea bărbaţilor, nici ochii vrednici de milă ai celor mai tineri să nu fie furaţi prin acest machiaj. Sau acestea vor fi îndepărtate atunci când toate lucrurile vor sta goale în faţa Judecătorului, când sprâncenele vor fi căzute, obrazul plecat, culoarea palidă de teamă. De aceea Domnul îndepărtează şi podoaba, dar şi alcătuirea podoabei de slavă, ca şi cum [ar respinge] şi materia care înfrumuseţează, dar şi priceperea din artă. Şi de vreme ce cugetul trufaş nu se poate semeţi cu unul singur [din acestea], nici îngâmfa [numai] cu el, ci vine cu toate pu‐ se deodată, [de aceea] Domnul ameninţă că va îndepărta şi alcătuirea podoabei. În ce fel este podoaba, la fel este desigur şi slava pentru ea. Dacă podoaba este trupească şi zadarnică, pieritoare şi fără substanţă este şi slava pentru ea.

«Şi lanţurile şi brăţările şi plasele pentru păr»[Is, 3:20].
Toată podoaba enumerată este preocuparea unei femei care îşi dă aere, adică [este] trufaşă şi destrăbălată. În special lanţurile, având acelaşi nume cu luxul, erau probabil purtate în jurul braţelor. Brăţările sunt puse la încheieturile mâinilor pentru a fi arătate. Dar câteodată există şi brăţări luate spre bine, ca atunci când pe sfânta Rebeca bătrânul (prezbiterul) casei o înfrumuseţează [Fac., 24:22]. Căci trebuia pentru cea care urma să devină soaţa patriarhului ca partea lucrătoare a sufletului să îi fie învăţată mai înainte de către cel care o logodise. De aceea i‐a împodobit cu brăţări de aur mâinile [Fac., 24:22], adică prin fapte de cinste. Zece galbeni era greutatea lor, căci în zece capete este rezumată întreaga păzire a Legii [Deut., 10:4]. Şi cercei, având greutatea de câte o drahmă [Deşi greutatea drahmei a variat chiar în Atena, în sec. VI îdHr. s‐a impus standardul atic sau atenian de 4,30 g ] , căci este potrivit ca ascultarea să fie înfrumuseţată cu credinţa într‐un singur Dumnezeu.

Aici, totuşi, brăţările sunt scoase, din cauza celor care se îngâmfă cu podoaba brăţărilor, când Scriptura ne arată în general că cel care se înfumura că le poate [face lucruri] puternice este părăsit de grija [dumnezeiască] care îl cuprindea. Iar plasa pentru păr pare fi ceva împletit cu firele ca prin fineţea ei proprie să evidenţieze culoarea firelor. Nimeni să nu le considere pe acestea de mică valoare! Căci noi nu suntem mai sfinţi decât Duhul, ca să dispreţuim a cerceta termenii din Scriptură. Am învăţat în [Cântarea] Cântărilor că plasa de păr a miresei cântate este slăvită. «Căci capul tău, spune, este asemeni Carmelului, iar plasa ta de păr [În Septuaginta se întâlneşte termenul πλόκιον „cosiţă”, pe când în textul Sf. Vasile ἐμπλόκιον, „plasă de păr”] ca porfira» [Cânt., 7:6].

«Şi cerceii şi inelele»[Is, 3:20].
Am învăţat o folosire lăudată a cerceilor la logodna Rebecăi, simbol al faptului că învăţăturile bune despre adevărul din cele inteligibile urmează să‐i fie transmise când este în casa lui Avraam. Dar în multe locuri le‐am observat pe acestea blamate. În primul, când urmând să ajungă în Betel, femeilor li s‐a poruncit de către Iacob să le îndepărteze împreună cu dumnezeii străini [Fac., 35:4], fiind un obstacol din cauza idolatriei şi din cauza folosirii cerceilor la intrarea în casa Domnului. Căci Betel se tâlcuieşte „casa lui Dumnezeu” [În limba ebraică, לא־תיֵבֵּ bet‐’el înseamnă „casa lui Dumnezeu”]. Apoi în Ieşire, Aaron fiind nevoit să facă un idol, a ales cerceii ca materie potrivită pentru pregătirea celor interzise. «Căci tot poporul, spune, şi‐a scos cerceii de aur care erau în urechile lor şi i‐au adus la Aaron şi a făcut din ei un viţel turnat»[Ieş, 32:3-4]. Dar şi Ghedeon, luând cerceii de la popor din prada de la ismaeliţi, «a făcut din ei un efod şi l‐a aşezat în cetate şi s‐a desfrânat tot Israelul în faţa lui acolo şi a fost o cursă pentru Ghedeon şi pentru casa lui» [Jud., 8:27]. Iar aici aceşti cercei sunt blamaţi din cauză că au înălţat cugetul fiicelor Sionului.

«Şi cele cu margini de porfiră sau cu fâşii de porfiră»[Is, 3:21]. Blamează ca nefolositoare podoaba din îmbrăcăminte a femeilor care se înfrumuseţează, uneori cosând porfira la margini, iar alteori punând‐o la mijloc. Porfira [Porfira sau purpura era denumirea ţesăturii colorată cu o varietate de culori de la roşu la purpuriu aprins şi chiar violet şi stacojiu. Culoarea se obţinea prin diverşi colo‐ ranţi, dar nuanţa cea mai scumpă şi mai apreciată, purpura marină, era obţinută prin scufundarea ţesăturii în bazine speciale cu lichidul lăsat în urma macerării moluştelor din specii precum Murex brandaris, Murex trunculus sau Helix ianthina (cf. Frederick W. Danker, „Purple”, în: Daniel Noel Freedman (ed.), The Anchor Bible Dictionary], este simbolul vicleniei, acoperind culoarea după fire şi arătându‐şi propria strălucire, ca cei care sunt strălucitori în aparenţă, dar în adânc îşi ascund răul. Aceasta trebuie evitată fie că este la marginile vieţii, fie în mijloc. De aceea Scriptura le respinge şi pe cele cu margini de porfiră.

«Şi acoperămintele cele pentru casă şi pe cele transparente laconiene»[ Is, 3:22].
Scriptura arată excesul de risipă şi luxul abundent, spunând că acoperămintele pentru casă sunt transparente din cauza subţirimii deosebite. Ceea ce este extravagant la înfăţişare are ca scop preţuirea de către oameni. Dar [faptul] că cel care petrece de unul singur în casă îmbracă [haine] transparente, când nimeni nu îl vede, arată tot abuzul excesiv faţă de ceea ce ni s‐a permis spre folosire, încât imită acoperămintele laconienelor, care, refuzând ca necuviincios să se dezbrace direct la dans, se îmbracă în haine de in de o subţirime extremă, prin care arată cele pe care trebuia să le acopere de privirile bărbaţilor.

«Şi pe cele de vizon şi pe cele violete şi pe cele de vizon cusute cu aur şi cu [fir] violet»[Is, 3:23].
Deja imitaţii ale îmbrăcămintei preoţeşti [Ieş., 28:5], insultând sfinţii prin viaţa lor necuviincioasă din cauza excesului de lux, fiicele Sionului poartă [veşminte] de vizon şi violete; aceia (preoţii) îmbrăcând asemenea simboluri ale stihiilor, din care sunt alcătuite toate, stăteau în cele sfinte făcând prin ei ispăşire în faţa lui Dumnezeu pentru lume. Căci vizonul reprezintă pământul, iar [firul] violet aerul, porfira apa, iar stacojiul focul [Sf. Grigorie aminteşte de culoarea albastră care este pusă în legătură şi de alţi comentatori anteriori („zic unii din cei ce au tâlcuit acest cuvânt înaintea noastră”) cu aerul. Deja Filon din Alexandria considera că veşmintele arhiereului reprezintă elementele (stihiile): tunica violetă ‐ aerul, florile brodate – pământul, rodiile – apa, clopoţeii – amestecul pământului cu apa]. Dar nefiind mulţumite cu podoaba din ele, au cusut şi aur pentru o diversitate şi o extravaganţă şi mai mare.

«Şi voaluri [pentru] paturi»[Is, 3:23].
Pare că voalul este un acoperământ de vară [Termenul pentru „voal” θέριστρον este derivat aici de la θέρος „vară”], care se presupune că acoperă, dar nu îngreunează în [timpul] caniculei. După cum şi în Facere am învăţat că Rebeca la întâlnirea cu Isaac era înveşmântată cu un voal [Fac., 38:14]. Cele pe care le blamează aici Scriptura se numesc voaluri, fiind puse pe paturi pentru odihnă din cauza excesului de lux.

«Şi va fi în loc de miros plăcut praf, în loc de brâu te vei încinge cu o funie şi în loc de podoaba de aur a capului vei avea pleşuvie din cauza faptelor tale»[Is,3:24].

Parte a luxului este şi plăcerea din parfumuri, când înmiresmează aerul cu vreo licoare fumegată şi emană o prospeţime plăcută. De aceea celor risipiţi de plăcere şi care îşi produc un parfum plăcut mirosului li se va da în loc praf de către Cel care [îi] ameninţă. Praful este pământ fin, ridicat în aer, care produce dificultate la respiraţie şi o mare neplăcere din cauza obstrucţiei. Căci sufletul se bucură de miruri şi tămâie, dar de miruri duhovniceşti, precum era cel care spune: «Suntem bună mireasmă a lui Hristos» [II Cor. II, 15.], şi: «Mulţumire lui Dumnezeu, Cel ce descoperă mireasma cunoştinţei Sale în orice loc» [II Cor. II, 14.] . O asemenea mireasmă care emana din Iacob simţea tatăl Isaac: «Iată mirosul fiului meu este ca mirosul unui câmp plin, pe care l‐a binecuvântat Domnul» [Fac., 27:27]. Şi fetele în Cântarea [Cântărilor], simţind mireasma cerească a Cuvântului, spuneau: «Vom fugi spre mireasma mirurilor tale» [Cânt., 1:3]. Ungerea arhierească era un mir bun şi plăcut [Ieş., 30:25], vrednic să fie asemănat unirii dintre fraţi [Ps, 132:1-2]. Un asemenea mir are nevoie de un meşter care să fi primit de la Dumnezeu arta unguentelor pentru a face un unguent sfânt, care nu va fi pus pe trupul omului [Ieş., 30:32].

Totuşi, când plăcerea miresmei este dorită din nestăpânire, calea simţului este blocată de praf, pentru că Domnul binefăcător le‐a administrat lor acestea. Poate pentru că în Templu erau miresmele plăcute, mirul de ungere şi tămâia amestecată, dar Templul a fost distrus şi este acum în praf, dărâmat şi întins pe jos, în locul miresmei plăcute de atunci, după cultul conform Legii, acum este în praf, din cauza sufletelor care umblau cu semeţie şi cu gât nesupus, despre care se spune: «Iată casa voastră va rămâne pustie»[Lc, 12:35]. Le stă totuşi în putinţă, dacă doresc să‐şi scuture pulberea, să se umple de buna miresmă a lui Hristos după îndemnul celui care spune: «Scutură‐ţi pulberea şi ridică‐te, Ierusalime, şi îmbracă slava braţului tău»[Is, 52:2].

«În loc de brâu te vei încinge cu o funie» [Is, 3:24].
Cel care se încinge pentru Dumnezeu îşi încinge coapsele în adevăr. Asemenea era Petru, care şi‐a întins mâinile şi a fost încins pentru războiul lui Hristos de către cei care l‐au chemat la mărturisirea adevărului până la moarte. Astfel, sfântul se încinge cu putere. Căci, spune, Dumnezeu este «Cel ce mă încinge cu putere»[Ps, 17:35], dar cel ce şi‐a dezlegat acest brâu, se încinge cu legătura propriilor păcate, căci «fiecare se leagă cu funiile propriilor păcate»[Prov., 5:22]. Biciul din sfori, care a alungat din sanctuar pe cei care profanau cele sfinte[In, 2:15], era un simbol al acestora, Domnul arătând că pentru fiecare propriile împletituri ale păcatelor se fac bice şi el este biciuit cu sforile păcatelor împletite în jurul lui.

«Şi în loc de podoaba de aur a capului vei avea pleşuvie din cauza faptelor tale»[Is, 3:24].

După cum cele care caută migala pentru arome contra firii şi le resping pe cele după fire, fiindcă nu suportă să respire [doar] aer simplu, ci îl colorează cu miruri şi cu tămâie, în cele din urmă au respirat nu aer curat, ci amestecat cu praf, tot aşa, de vreme ce nu au rămas la podoaba după fire a părului, care a fost dată femeilor ca acoperământ [I Cor., 9:15], ci şi‐au împletit părul în plase [şi] s‐au înfrumuseţat în mod vulgar, vor fi lipsite şi de podoaba după fire şi vor fi un spectacol de neprivit din cauza pierderii părului, care de la firea însăşi a fost pus femeilor drept podoabă proprie din naştere. Căci dacă este ruşinos pentru femeie să se tundă scurt sau să se radă[I Cor., 9:6], oare nu este cu atât mai ruşinos să aibă pleşuvie, purtând [de data aceasta] urâţenia cu folos pentru cei care îşi chivernisesc rău tinereţea? «În loc de haina cu fâşii de porfiră, te vei încinge cu sac»[ Is, 3:24].

Şi lucrând aceasta spre folosul celor care se înfrumuseţează, Domnul porunceşte să fie această schimbare. Pentru că haina de porfiră este o ocazie de opulenţă şi lăudăroşenie, dar sacul este un mijloc de zdrobire şi smerire. Cel îmbrăcat într‐o tunică de purpură nu îndrăzneşte să cadă la pământ şi să se închine lui Dumnezeu, din menajarea podoabei, ca să nu strice strălucirea îmbrăcămintei, dar cel care se îmbracă în sac, îşi are potrivit orice loc pentru închinare.

«Şi fiul tău cel preafrumos, pe care îl iubeşti, va cădea de sabie»[ Is, 3:25]. 
Pentru cei care urmează să fie crescuţi în obiceiuri netrebnice este mult mai avantajos să plece înainte de a ajunge în putere decât să se umple total de vieţuirea rea a părinţilor. De aceea, dacă ai un fiu foarte frumos la trup sau de arătos în ochii mamei, acesta va muri în putere şi în floarea vârstei, iar ca sporire a răului, [va muri] nu de la sine, nici prin moartea firească, ci în chip violent printr‐o mână inamică, rănit de sabie.

«Şi cei puternici ai voştri vor cădea de sabie»[ Is, 3:25].
Suferind acestea, nu va avea puterea să se răzbune. Este o consolare în răutăţi să te răzbuni pe cei ucişi şi să‐i covârşeşti cu unele asemănătoare pe cei care au făcut necazuri. Nu‐ţi va sta în putere nici aceasta. Căci toţi de o vârstă vor sfârşi în război, încât vor rămâne cei de o vârstă nefolositoare, care, din cauză că sunt neajuto‐ raţi, mai lesne suferă toate cele care le‐ar fi în intenţia duşmanilor.

«Şi vor fi umilite şi vor plânge cuferele podoabei voastre»[ Is, 3:26]. Cuferele de aur, de argint, cu îmbrăcăminte scumpă, cu pietre preţioase, cât timp conţin bunurile, sunt socotite vrednice de multă strădanie şi grijă, fiind ţinute în case întărite, în locuri înalte, fiindu‐ le concepute zăvoare, chei, peceţi, paznici şi toate cele pentru stabilitate şi pază, dar dacă sunt arătate goale de bunuri, vor sta deoparte neîngrijite şi aruncate.

Acestea să ne fie şi nouă de folos, căci sufletele care au primit darul cuvântului dumnezeiesc s‐au făcut cămări pentru cele de cinste, vrednice să fie ţinute în comorile dumnezeieşti, dar când se arată goale de podoabele dumnezeieşti, vor fi umilite, fiind aruncate, condamnate ca inutile. De aceea, spune, «Iehonia a fost socotit nefolositor, ca un vas de care nu mai este trebuinţă» [ Ier., 22:28]. De aceea, ca să rămânem în cămările împărăteşti, să nu predăm hoţilor mărgăritarul cel de mare preţ, cu care am fost încredinţaţi.

(din Comentariu la Cartea Profetului Isaia, Sfântul Vasile cel Mare, p. 135-150)