Raportul juridic presupune o lege conform căreia se desfășoară relațiile dintre persoane. Ea (legea) apare întotdeauna din necesitatea de asigurare a bunăstării proprii a persoanelor, necesitate care își are sursa în iubirea de sine, pentru că dragostea… nu caută ale sale (1Corinteni13:5). Această lege este un contract încheiat între persoane, care, luîndu-și asupra lor anumite îndatoriri, lucrează unul în favoarea altuia, dar întotdeauna din interes propriu. De exemplu, raportul juridic dintre suveran (a unui stat) și cetățean: suveranul are nevoie de bani, iar cetățeanul de securitate. Pentru aceasta se aprobă în comun o lege prin care cetățeanul se obligă să plătească impozit suveranului, iar suveranul (care are puterea de a proteja), în schimb, se obligă să asigure securitatea cetățeanului. Deși atît suveranul, cît și cetățeanul, lucrează unul în favoarea altuia, ei o fac aceasta nu din dragoste unul pentru altul, ci din interesul propriu, pentru că dacă cetățeanul nu ar plăti impozit suveranului, suveranul nu i-ar asigura securitatea, iar dacă suveranul nu ar asigura securitatea, cetățeanul nu i-ar plăti impozit. Esența acestuia, ca și a oricărui alt raport juridic este întotdeauna interesul propriu, care se satisface printr-un schimb de bunuri (de oricare fel) între persoane. În cazul expus mai sus, bunul pe care îl deține cetățeanul este impozitul, iar bunul pe care îl deține suveranul este securitatea. Prin schimbul de bunuri dintre suveran și cetățean, suveranul își satisface necesitea de bani, iar cetățeanul își satisface necesitatea de securitate. În așa fel interesul propriu al fiecărei persoane a fost satisfăcut, iar legea a fost cea care a reglementat acestă satisfacere. Raportul dintre persoane bazat pe principiul merit-răsplată este același raport juridic ori contract. Meritul este un bun care este schimbat pe răsplată, care este alt bun (meritul impozitului se răsplătește prin securitate, ori meritul securității se răsplătește prin impozit).

Ceea ce iese în evidență în privința raportului juridic (de drept) este că acesta reflectă și este interesat doar de relațiile exterioare dintre persoane și ignoră complet legăturile interioare ale acestora, lucru firesc într-un fel, pentru că iubirea de sine refuză orice relație interioară cu altcineva. Legea în acest caz este declarată principiu suprem căreia trebuie să se supună toți (în exemplul de mai sus, atît cetățeanul, cît și suveranul), pentru că ceea ce o generează este iubirea de sine, care este principiu suprem al omenirii căzute. Adică, legea (dreptul) și juridismul sunt proiecții formalizate ale stricăciunii firii umane (iubirii de sine) și este specifică omenirii de după păcatul lui Adam. În acest raport juridic persoana este cea pe seama căreia își satisface interesul o altă persoană, și chiar Dumnezeu este privit doar ca sursă de satisfacere a nevoilor proprii. (Aceasta și explică de ce păgînii aduceau jertfe zeilor doar ca să-i folosească, să obțină ceva exterior de la ei, cum ar fi domolirea urgiei lor, îndeplinirea unei cereri, schimbarea vremii, etc., atitudine care se reflectă în proverbul vedic: “Aici este untul; unde sunt darurile tale [ale zeului]?”. Jertfele păgîne, prin urmare, urmăreau schimbarea zeului și niciodată schimbarea interioară a jertfitorului și sporirea în dragoste, spre deosebire de Israelul Vechi și Nou unde jertfa fie este un dar necondiționat al iubirii (ca jertfa lui Abel), fie un dar pentru vindecarea (curățirea) sufletului și prin urmare, dobîndirea acestei iubiri (după Levitic 5:5,6,13)).

Marea cădere a Occidentului Creștin, care a premers și continuat anului 1054, nu putea decît să ducă la o înțelegere juridică a raportului Dumnezeu-om și să transpună în Dumnezeu însușiri ale omului păcătos și chiar ale demonilor. Anume astfel a și expus Anselm de Canterbury (1033-1109) teoria latină despre ispășire prin satisfacție în lucrarea De ce Dumnezeu S-a făcut om (Cur Deus homo). Conform acestei teorii, omul prin încălcarea poruncii a adus o ofensă infinită lui Dumnezeu pentru care acesta mărită pedeapsa veșnică, iar dreptatea lui Dumnezeu cere o satisfacție la fel de mare pentru această ofensă. Omul mărginit neputînd satiface această dreptate, Fiul lui Dumnezeu Se întrupează, pentru ca prin jertfa Sa infinit de prețioasă să aducă satisfacție deplină dreptății Tatălui. În acest fel dreptatea Tatălui a fost satisfăcută, iar omul prin credința în jertfa lui Hristos primește mîntuirea.

Dar această teorie înfățișează un Dumnezeu trufaș și răzbunător, care nu este în stare de milă dacă nu este îmblînzit prin jertfă și care este captivul propriei dreptăți. Dreptatea este princiul căruia trebuie să se supună Însuși Dumnezeu și care prin urmare este deasupra Lui. Astfel, Anselm și latinii o reabilitează pe zeița păgînă a dreptății, Themis și o confundă cu Dumnezeul creștinilor. Și dacă principiul dreptății se pune în capul unghiului, cum a putut suferi dreptatea lui Dumnezeu moartea Celui fără vină? Ori pentru ce jertfa de răscumpărare a fost adusă Tatălui, cînd Tatăl nici nu a cerut-o? Iar dacă latinii spun că a cerut-o, atunci prin ce se deosebește dumnezeul lor de acei zei (demoni) ai păgînilor dornici de sînge omenesc? Și, în genere, pentru ce Dumnezeu a avut nevoie de jertfă pentru a ierta păcatele? Oare mila Lui nu este suficientă? Este suficientă, și anume din această cauză scopul ei nu ar putea fi doar o iertare juridică a păcatelor prin substituirea meritului lui Hristos celor ce au crezut, ci mult mai mult decît aceasta, mult mai mult decît izbăvirea de iad și fericirea veșnică, pentru că “Eu am zis: „Dumnezei sunteți (Psalmi 82:6)”.

B. C.