În zilele pe care le trăim, în iureşul atâtor tendinţe distrugătoare şi nivelatoare, Arhierei ai Bisericii Greciei şi ai Patriarhiei Ecumenice, mânaţi puternic de mişcarea ecumenismului, fac propuneri pentru hirotonia femeilor, deşi acest lucru este oprit de Tradiţia Bisericii noastre. Înaltpreasfinţitul Mitropolit de Gortina şi Megalopoli, kir Ieremia, într-o predică enciclică a sa explică motivele pentru care o femeie nu poate deveni preot al Bisericii Ortodoxe. Vă prezentăm textul în întregime:

De ce O FEMEIE NU POATE FI PREOT al Bisericii Ortodoxe?

„Vorbim, iubiţi fraţi, despre egalitatea dintre cele două sexe, că, adică, bărbatul şi femeia sunt egali şi nu este unul mai presus de celălalt. Dar dacă femeia este egală cu bărbatul, atunci de ce Apostolul Pavel spune «femeia să se teamă de bărbat»? La această întrebare am răspuns în predica noastră anterioară. Dar se iveşte şi o a doua întrebare legată de aceasta: De ce femeia nu poate deveni preot precum bărbatul, de vreme ce ea este egală cu el? Acestei întrebări îi voi dedica predica de azi, fraţilor, şi vă rog mult să fiţi atenţi. De la început vă spun că tema aceasta este profundă, e nevoie de mult studiu şi vă mărturisesc că eu nu am întreprins acest studiu. Doar două-trei lucruri voi spune despre acest subiect, lucruri pe care le socotesc eu importante.

1. Primul argument legat de întrebarea «de ce femeia nu poate deveni preot?» îl preiau din Tradiţia Bisericii noastre. Nicăieri, nici în Sfânta Scriptură, nici în cărţile Sfinţilor Părinţi sau în sfintele Sinaxare, nicăieri, spun, nu o vedem pe femeie slujind ca preot. Doar în lumea idolatră apare femeia ca preot.
2. Al doilea argument: Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat în pântecele Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, Arhiereul Hristos, a luat firea bărbătească, de aceea a şi fost tăiat împrejur. Să nu spună însă cineva că s-au mântuit doar bărbaţii, nu şi femeile, pentru faptul că Hristos a luat fire bărbătească. Nu, pentru că firea bărbătească exprimă întreaga fire omenească. Amintiţi-vă ce vă spuneam altădată că cele două genuri, bărbătesc şi femeiesc, au fost create unite, însă în fire bărbătească, adică în Adam. Şi când, aşadar, bărbatul ca preot Îi slujeşte lui Dumnezeu, Îi slujeşte întreaga fire omenească, nu doar bărbatul. Legat de ceea ce vă spun, adică despre includerea firii femeii în bărbat, vă voi menţiona un exemplu din Sfânta Scriptură: Când Iosif i-a povestit tatălui său visul dumnezeiesc pe care l-a avut, că i se închinau, adică,, soarele, luna şi unsprezece stele, tatăl său, Iacov, l-a tâlcuit corect şi anume că lui Iosif i se vor închina tatăl şi mama lui, precum şi cei unsprezece fraţi (vezi Facere 37, 10). Şi într-adevăr, aşa cum ştim din istoria Vechiului Testament, lui Iosif, care a devenit căpetenie peste toată ţara Egiptului, i s-au închinat fraţii lui, tatăl lui, dar mama lui nu i s-a închinat, pentru că murise! Aşadar, să înţelegem că nu s-a împlinit întocmai visul dumnezeiesc? Desigur că s-a împlinit, spune Sfântul Ioan Gură de Aur! Pentru că bărbatul şi femeia devin un singur trup prin căsătorie. De vreme ce i s-a închinat lui Iosif capul familiei, adică Iacov, i s-a închinat şi restul trupului, adică femeia lui, mama lui Iosif, Rahila. «Căci, aşadar, capul femeii este bărbatul» „şi vor fi amândoi un trup”, iar capului care s-a închinat lui Iosif i-a urmat întregul trup [1]. Bărbatul, aşadar, devine preot şi Îi slujeşte lui Dumnezeu, dar în bărbat este cuprinsă şi femeia. Femeia oferă darurile preotului, ca el să le aducă înaintea lui Dumnezeu. Aşa încât, în pregătirea pentru Dumnezeiasca Liturghie este implicată şi femeia evlavioasă, care plămădeşte prescura, pentru a o aduce preotului.
3. Al treilea argument. Preotul este mai presus de toţi, este conducătorul, pentru că preoţia este cu adevărat mai presus de toate. Preotul conduce în Biserica lui Hristos, ca unul ce este părtaş la vrednicia arhierească, prorocească şi împărătească a lui Hristos. Acest lucru însă nu este valabil şi pentru femeie ca preot, pentru că femeia se află sub canonul de a fi stăpânită de bărbat şi nu de a avea ea autoritate asupra lui (vezi Facere 3, 16; I Timotei 2, 12). Şi (…) femeia nu trebuie să uite de canonul ei, că «atrasă vei fi de bărbatul tău şi el te va stăpâni», pentru că, în fapt, ne aflăm încă în starea de cădere. De aceea şi Apostolul spune «iar femeia să se teamă de bărbat», folosind conjuncţia adversativă «iar». Adică: «Da, e adevărat că femeia este egală cu bărbatul, da, e adevărat, relaţia ei cu bărbatul în căsătorie este apropiată şi sfântă, precum relaţia dintre Hristos şi Biserica Sa, dar femeia nu trebuie să uite de supunerea ei faţă de bărbat». Femeia, aşadar, prin canonul pe care l-a primit prin cădere, nu poate să devină preot, pentru că nu poate să conducă în Biserica lui Hristos.
4. În sfârşit, spunem că femeia nu poate să devină preot, pentru că, după firea ei, exprimă mai mult starea de cădere a omului. Astfel, citim în Pidalioncă Părinţii au oprit femeia să intre în Sfântul Altar şi să slujească la Tainele Bisericii din pricina “indispoziţiei ei lunare” [2]. În trecut, femeia era hirotonită diaconiţă, dar slujirea ei nu era precum aceea a diaconului bărbat, în Sfântul Altar, ci în afara acestuia. Diaconiţa ajuta la botezarea femeilor sau la alte slujiri, în care era nepotrivit să slujească bărbatul, însă totdeauna în afara Sfântului Altar [3].
5. Aşadar, femeia să nu ceară să devină preot, lucru care nu s-a făcut niciodată în Biserica noastră. Să nu uite femeia că, mamă fiind, poate să îşi facă fiul preot şi ea însăşi, dacă doreşti, poate purta cinstita rasă şi să devină monahie. De o asemenea fecioară afierosită lui Hristos se minunează Sfântul Ioan Gură de Aur şi spune: „O, [iat-o pe] cea sfinţită!”.

Cu multe urări de bine,

+ Mitropolitul Gortinei şi Megalopolisului, Ieremia

Orthódoxos Týpos, nr. 1938, 3 august 2012, pp. 1, 6.

Traducere Mihail Ilie(G.O)

[1] Εἰς την Γένεσιν, Omilia 66, în ΑΑΠ 51, 630D, p. 177.

[2] Πηδάλιον, editura Ἀστήρ, p. 150 (notă).

[3] Reproducem aici o lungă tâlcuire a Sfântului Nicodim Aghioritul la Canonul al 19-lea al Sinodului I Ecumenic.

“Trebuie observat faptul că diaconiţa, deşi se arată că este hirtonită după preot şi diacon, potrivit Canonului al 14-lea al Sinodului V-VI Ecumenic, şi că slujeşte la liturghie, potrivit Constituţiilor Apostolice, nu pare să săvârşească acele părţi din slujirea Sfintelor Taine care se petrec în Sfântul Altar, aşa cum face bărbatul diacon, ci [doar] pe cele din afara Sfântului Altar. Aşadar, Constituţiile Apostolice spun la cartea a 3-a, capitolul al 9-lea: “De vreme ce nu este îngăduit femeilor să înveţe în Biserică, după însuşi cuvântul lui Pavel că femeii nu îi este îngăduit să înveţe (I Timotei, capitolul II), cum de se cere îngăduinţa ca ele să liturghisească în aceste slujbe? Pentru că aceasta este o rătăcire a păgânătăţii elinilor de a hirotoni preotese pentru zeiţele lor, şi nu este după legea lui Hristos. Se hirotonea aşadar diaconiţa, în primul rând (Constituţiile Apostolice capitolul 15 şi 16) pentru cele luminate, adică pentru femeile botezate, pe care, după ce Episcopul le ungea pe cap cu uleiul sfinţit, iar diaconul, doar pe frunte, diaconiţa le ungea apoi pe tot trupul, pentru că nu era cuviincios ca trupul gol al femeii să fie văzut de bărbaţi. Şi în al doilea rând, pentru celelalte slujiri ale femeilor. Pentru că în acele case unde locuiau împreună femei [credincioase] cu bărbaţi necredincioşi, unde nu era cuviincios să fie trimis diaconul bărbat, ca nu cumva să fie suspectat de desfrânare, era trimisă diaconiţa. Tot potrivit capitolului 15 al cărţii a 3-a a Constituţiilor Apostolice, diaconiţele erau cele care păzeau uşile bisericii, ca să nu intre vreun catehumen sau vreun necredincios. De asemenea, diaconiţele erau cele care, potrivit cărţii a 2-a, capitolul 17, a Constituţiilor Apostolice, le cercetau pe acele femei care, având scrisori de recomandare, se mutau dintr-un oraş în altul, ca nu cumva să fie molipsite de vreo erezie, aflau dacă au bărbat sau sunt văduve, şi, după cercetare, le făceau loc în biserică să stea fiecare potrivit rânduielii şi stării sale (cartea a 3-a, capitolele 14 şi 19). Era nevoie de diaconiţe ca să slujească acelor văduve care erau trecute în catalogul Bisericii, oferindu-le milosteniile date de creştini, şi pentru alte slujiri încă erau de trebuinţă”. Potrivit cărţii a 8-a, capitolul 20, înainte de toate erau hirtonite pentru a păzi sfintele uşi, pentru a sluji preoţilor la botezarea femeilor cu toată bună cuviinţa. În aceleaşi Contituţii chiar este scris: “Diaconiţa nu dă binecuvântare, nici nu săvârşeşte ceva din cele ce săvârşesc preotul sau diaconul”. Vorbeşte despre acestea şi Epifanie (Ancoratus, erezia 79) că în ierarhia bisericească este nevoie de femei doar până la treapta diaconală, spune a rânduit văduve, precum şi dintre cele mai în vârstă pe care le-a numit Bătrâne [gr. presvytídas], însă preotese sau slujitoare ale altarului în nici un loc nu a rânduit. Pentru că nici diaconilor din rânduiala bisericească nu li se încredinţa să săvârşească vreo taină, ci doar să ajute în cele pe care le săvârşeşte preotul. Şi iarăşi, tagma diaconiţelor este în Biserică nu pentru a liturghisi, nici pentru a acorda vreo iertare [de păcate], ci pentru a se păstra bunăcuviinţă a neamului femeiesc, fie la botezul femeilor, fie pentru a-i vizita pe cei aflaţi în pătimiri, în dureri sau pentru a nu fi nevoie ca trupul dezgolit al femeii să fie văzut de către bărbaţii slujitori. Dacă şi Valsamón spune, în răspunsul la întrebarea a 35-a a lui Marcu al Alexandriei, că diaconiţele deţineau o anume treaptă ierarhică între slujitorii Altarului, dar din pricina rânduielii lor lunare, femeile au fost înlăturate de pe această treaptă ierarhică precum şi de la slujirea în Altar, însă el întăreşte, în acelaşi răspuns, spunând că în Constantinopol nu se îngăduie diaconiţelor să ia parte la vreo slujire în Altar, ele îngrijindu-se în multe chipuri de buna rânduială bisericească şi învătându-le pe femei [această rânduială]. Spune deci şi Clement al Alexandriei în Stromata, cartea a 3-a, că Apostolii aveau cu ei la propovăduire femei-surori şi împreună-slujitoare pentru [a propovădui] femeilor ce stăteau în casă, şi prin aceste femei slujitoare ale Apostolilor a intrat învăţătura lui Hristos în cămările femeieşti. Se spune astfel în aceste cărţi că hirotesia diaconiţei era astfel: ea îşi înclina capul şi arhiereul punându-şi mâna pe capul ei, o însemna de trei ori cu semnul Sfintei Cruci, şi rostea anumite rugăciuni. Despre diaconiţe scrie Apostolul Pavel în Epistola I către Timotei: “femeile, de asemenea, să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate”. Trebuie să luăm aminte la faptul că diaconiţele erau unele dintre văduve, altele dintre femeile bătrâne, astfel şi din tagma văduvelor distinse din biserică se hirotoneau diaconiţe. Citeşte şi tâlcuirea la Canonul al 40-lea, al 6-lea şi al 11-lea al Sinodului de la Laodiceea. Dacă iubitorul de învăţătură doreşte să afle şi chipul hirotoniei acestor diaconiţe, să afle aceasta mai pe larg de la [Matheos] Vlástaris. Spune deci acesta că în cărţile vechi s-a găsit scris că acestea când erau hirotonite aveau 40 de ani şi schima monahală desăvârşită (adică, schima mare) şi că purtau acoperământ pe cap şi pe umeri, având capetele [orarului] atârnând în faţă. Că atunci când Arhiereul rostea asupra lor “Dumnezeiescul har”, ele nu îngenuncheau, ci doar îşi înclinau capul. Apoi Arhiereul punea pe gâtul lor, pe sub acoperământul capului, orarul diaconesc, ele purtând în faţă cele două capete ale orarului. Nu este îngăduit acestora să slujească sfintele Taine sau să poarte ripide precum diaconii, ci doar să se împărtăşească după diaconi, şi după ce Arhiereul îi împărtăşea pe ceilalţi, diaconiţa lua potirul din mâinile lui şi îl punea pe Sfânta Masă, fără ca ea să împărtăşească pe cineva. Adaugă însă Vlástaris că mai târziu toate acestea au fost oprite de Părinţi şi diaconiţele nu au mai avut îngăduinţa de a intra nici în Altar, nici de a mai săvârşi aceste slujiri, din pricina rânduielii lor lunare, după cum a spus mai sus şi Valsamón.