„Încă de când era diacon, Sfântul Vasilie cel Mare, acest descoperitor al tainelor dumnezeieşti [Ouranophantor], în anul 361 a rupt comuniunea cu episcopul Dianios al Cesareei şi a fugit în pustia Pontică, în ciuda faptului că îl iubea profund şi-l cinstea pe Dianios şi în ciuda faptului că Dianios îl botezase şi-l hirotonise.

De ce s-a ‘îngrădit pe sine’ Sfântul Vasilie cel Mare?

Pentru că Dianios, nici măcar din convingere, ci doar din cauza slăbiciunii sale de caracter, a semnat mărturisirea neortodoxă de credinţă a sinodului semiarian din Constantinopol [în anul 360, sub conducerea ereticului homoean Acachie din Cesaerea Palestinei]. (Patrologia Graeca, Vol. XXXII, col. 388C-392A [Epistola 51: Episcopului Vosforie]).”

Citeşte şi:  PROFETIA LUI AGATANGHEL de la… 1272!

Sfântul Ignatie Teoforul, în scrisoarea sa către cei din Filadelfia: „Un episcop care a devenit eretic nu mai este episcop, dar dacă credincioşii continuă să-l considere pe el episcop ortodox, dacă continuă să vină la slujbele din bisericile ce îl pomenesc pe el, să primească darurile sau binecuvântările lui, atunci vor cădea cu toţii în afara Bisericii.“

Canonul 15, I-II Constantinopol:

,,Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi, mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun presbiter (preot), sau episcop, sau mitropolit, ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh, şi nu ar  pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în Dumnezeiasca Slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţişarea sinodicească şi de osândirea definitivă a acestuia, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie cu totul străin de toată preoţia, dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători, şi fac schismă şi rup unitatea Bisericii.

 Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare erezie osândită de Sfintele Sinoade, sau de Părinţi, fireşte de comuniunea cu acela, care propovăduieşte erezia în public, şi cu capul descoperit o învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi şi pe pseudo-învăţători, şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schismă şi dezbinări’’.