După căderea în păcat a strămoşilor Adam şi Eva, viaţa omenească s-a umplut de osteneală, boli şi suferinţe. Ca atare, virtutea răbdării este neapărat trebuincioasă pentru creştin, prin „răbdare desăvârşită” sau îndelungă-răbdare înţelegând îndurarea cu seninătate a necazurilor şi a suferinţelor.

Atunci când vorbim despre răbdare, vorbim despre Iov. Cine a fost Iov? Un om evlavios, care avea mulţi copii şi o mare avere. Numele său era faimos prin părţile Răsăritului. Cu toţii îl cinsteau şi îl apreciau. Dar, dintr-odată, a pierdut totul: şi bogăţia, şi copiii, şi sănătatea. De la fericire a căzut în nefericire şi de la slavă, la necinste. Nu i-a mai rămas decât lupta cu sărăcia deplină, cu boala grea care l-a lovit, cu durerea sufletească pricinuită de moartea copiilor săi, cu reaua purtare a duşmanilor şi cu nerecunoştinţa prietenilor.

De toate năpastele a fost lovit. Şi, cel mai rău a fost faptul că nenorocirile acestea l-au prins nepregătit. Căci cel care se naşte şi creşte în sărăcie este obişnuit cu lipsurile. De asemenea, cel care pierde o parte din copiii săi, oricât de mare ar fi durerea sa, găseşte mângâiere în cei care i-au rămas. Dar lui Iov – după ce din om foarte bogat a sărăcit într-o singură zi – toţi cei zece copii i-au murit în acelaşi timp. Pe când beau şi mâncau în casa fratelui lor mai mare, s-a pornit un vânt puternic dinspre deşert, a distrus casa şi i-a omorât pe toţi.

Şi, ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, el însuşi s-a îmbolnăvit. S-a umplut de răni înfricoşătoare şi urât mirositoare, din vârful capului până la unghii. Atunci, a luat un ciob ca să se scarpine şi şedea pe o grămadă de gunoi. Iar, dacă cineva îi aducea ceva de mâncare, nici nu o atingea: „Sufletul meu n-a voit să se atingă de ele; inima mea s-a dezgustat de pâinea mea” (Iov 6, 7).

Ce mare nenorocire! Ce nefericire înfricoşătoare! Dar după ce Dumnezeu i-a dezvăluit lui pricina tuturor acestor nenorociri, el s-a liniştit, ca şi cum nu l-ar fi atins nici un rău. Iov a fost astfel încercat ca să se vădească virtutea sa, a suferit fără murmur si a strigat: „Oare omul nu este pe pământ ca într-o slujbă ostăşească Aşa cum atletul, care aleargă la maraton este obligat să îndure frigul şi arşiţa, praful şi transpiraţia, ca până la urmă să câştige laurii victoriei, la fel şi omul drept, care concurează la maratonul duhovnicesc, trebuie să îndure multe suferinţe, ca să primească în viaţa viitoare cununa biruinţei. Şi, dacă este demn de admiraţie trupul care poate să îndure chinuri şi suferinţe, cu atât mai vrednic de laudă este sufletul care, cu răbdare şi bărbăţie, îndură orice nenorocire. De aceea, nu este răsplătit numai cel care face binele, ci şi cel care îndură cu răbdare răul. Lucrul acesta este dovedit de dreptul Iov, ale cărui virtuţi au devenit mult mai cunoscute
decât nenorocirile sale.

A dispărut dintre noi prototipul lui Iov

În jurul nostru, vedem uneori că oamenii cu o viaţă păcătoasă trăiesc în îndestulare sau chiar în risipă, în desfătare şi mulţumire, pe când cei virtuoşi sunt încercaţi de necazuri şi strâmtorări. Însă mulţumirea adevărată nu ne-o dă numai îndestularea pământească, ci şi judecata conştiinţei. Păcătosul, chiar dacă trăieşte în situaţiile cele mai bune, este mustrat de conştiinţă pentru fărădelegile săvârşite, se teme mereu de pedepse şi este neliniştit, cu toate că alţii îl cred fericit.

Cel virtuos, dimpotrivă, chiar dacă trăieşte în strâmtorare pământească, având conştiinţa curată, îndură toate, cu nădejdea în bunătăţile vieţii viitoare şi este liniştit în inima sa. Necazurile pe care le îndură drepţii sunt pentru arătarea virtuţii lor. Dumnezeu trimite celor virtuoşi încercări grele, ca pedeapsă pământească pentru unele greşeli şi pentru ca răsplata în ceruri să le fie cu atât mai mare.

Însuşi Domnul nostru, Iisus Hristos, a pătimit din partea oamenilor, rămânând un chip de urmat pentru cei ce se numesc ucenicii Săi, până în ziua de astăzi (Ioan 15, 20). Pilda Mântuitorului este deci menită să fie creştinilor mângâiere în suferinţe. Răsplata adevărată se dă abia în viaţa viitoare când, precum spune Sfântul Apostol Pavel, „cel ce seamănă cu scumpete, cu scumpete va şi secera; iar cel ce seamănă întru blagoslovenii, întru blagoslovenii va şi secera” (II Cor. 9, 6). Iar Sfântul Ambrozie spune: „Odihna lor (a nelegiuiţilor) este în iad, iar a ta va fi în ceruri; casa lor este în mormânt, iar a ta în rai”.

Suferinţa – cauzele, scopurile şi felurile ei

Pe lângă ispitele trimise de Dumnezeu, există şi suferinţe (pătimiri) pe care omul şi le pricinuieşte singur. Necazurile şi suferinţele pot lovi trupul şi sufletul. Ele lovesc trupul cu boli, foame, frig, osteneală peste putere şi lipsă în toate cele de trebuinţă. Lovesc sufletul cu întristare, cu amărăciunea inimii, cu despărţirea de cei dragi sau cu mustrările de conştiinţă. Există multe pricini pentru care ne sunt trimise necazuri şi pătimiri. Nu trebuie să credem că suferinţele, necazurile şi nevoile pot veni de la oameni: toate crucile vin de la Dumnezeu, Care este mult milostiv şi totodată nemărginit de înţelept.

Una dintre cauzele de căpetenie ale suferinţelor care ne sunt trimise este tocmai păcătoşenia noastră. În acest caz, suferinţele ne sunt trimise ca un leac pentru vătămarea adusă sufletului nostru de către păcat, pentru trezirea lui din starea de împătimire. Suferinţa poate fi privită ca o doctorie duhovnicească împotriva vătămării, pe care o aduce păcatul. Ea (sub forma bolii, de pildă) opreşte adeseori lucrarea păcatului: „cel ce a pătimit cu trupul, a încetat despre păcat”, scrie Apostolul Petru (I Pt. 4, 1). Suferinţa pentru păcat este glasul lui Dumnezeu spre învăţătura omului păcătos, este o lovitură peste mâna care săvârşeşte nelegiuirea. De aici se vede, în general, că pe cei care suferă în această lume îi aşteaptă o soartă mai bună în veacul ce va să fie, decât pe cei ce duc o viaţă uşoară. Despre aceasta vorbeşte Domnul Însuşi în pildă Sa despre săracul Lazăr (Lc. 16, 19-31). De aceea, trebuie să ne întristăm mai mult pentru cei ce au aici deplină bunăstare şi confort din punct de vedere lumesc şi duc o viaţă împrăştiată, şi mai puţin pentru cei ce merg aici pe calea grea a suferinţelor.

Despre cea de a treia pricină a suferinţelor trimise oamenilor, Cuviosul Macarie cel Mare vorbeşte astfel: „Dumnezeu ştie neputinţa omenească, ştie că omul repede se mândreşte. De aceea, îl opreşte şi îngăduie ca el să fie în încordare necontenită. Ştiind neputinţa ta, Dumnezeu, potrivit purtării Sale de grijă, îţi trimite necazuri ca să te faci smerit şi să Îl cauţi pe El cu râvnă”. Necazurile smeresc adânc trufia omenească şi îi dărâmă omului cetăţile iubirii de sine şi îngâmfării, pe care el însuşi şi le-a construit. Cel ce a suferit mult încetează să mai păcătuiască. El îşi simte nimicnicia şi îşi caută întărire chiar fără să vrea în puterea lui Dumnezeu, deschizându-se prin rugăciune spre a primi iertare de la El.  Necazul preface dispoziţia omenească dintr-una păcătoasă, închisă în sine, într-una sfântă şi deschisă spre Dumnezeu, întorcând fiul risipitor, păcătosul, în casa Lui părintească”. În cel de-al patrulea caz, este pusă la încercare credinţa şi dreptatea creştinilor. După cum scrie Cuviosul Varsanufie cel Mare, „bărbatul care n-a trecut prin ispite, nu este încercat”.

Rolul mântuitor al suferinţei şi răbdării necazurilor

Poate că unii îşi pun întrebarea: dacă jertfa lui Hristos este îndestulătoare pentru a acoperi păcatele întregii lumi, pentru ce mai este neapărată nevoie de necazuri, ispite, suferinţe şi încercări pentru a ne mântui? Într-adevăr, mântuirea de la Domnul se dă în dar (Rom. 3, 24). Ea se dă însă celor care o caută de bunăvoie şi nu îi mântuieşte automat pe toţi oamenii. Dacă omul nu vine cu toată inima la Hristos după ajutor, cerând iertarea păcatelor, ci duce viaţă împrăştiată, fără să ia aminte la poruncile lui
Hristos, nu îl va mântui jertfa răscumpărătoare a lui Hristos: el întoarce spatele ajutorului dumnezeiesc şi nu primeşte iertarea păcatelor, pentru că dispreţuieşte taina pocăinţei.

Sursa: manastirea-amd.ro