Noi parcurgem una dintre cele mai grele etape din istoria noastră creştină. Este o mare criză de care nici nu ne dăm seama. Noi trăim fiecare în felul nostru, dar, preocupându-ne cu ale vieţii noastre uităm cât de adâncă este criza prin care trece credinţa creştină şi cât de mult este atacată din toate părţile. În lume se încrucişează sute şi mii de adevăruri, încât lumea se împiedică de ele şi tot flămândă şi însetată de Adevăr rămâne. Iar Sfântul Siluan Atonitul ne trage atenţia supra acestei stări zicând: în vremea noastră, popoarele au rătăcit de la Calea ce bună, oamenii au devenit nemiloşi şi s-au înăsprit cu toţii. Nu mai e iubire. De aceea nici nu mai simt iubirea lui Dumnezeu. Tot mai greu  este să găseşti în zilele noastre aspecte ale lumii contemporane care să nu-şi trădeze, direct sau indirect, intenţia anti-hristică. Una din cele mai frapante trăsături ale lumii în care trăim este contrastul existent între afişarea spiritului egalitar al democraţiei în toate domeniile vieţii şi constant lui încărcare de fapt, dar şi de drept. Cu alte cuvinte, în societatea noastră s-a ajuns la următorul paradox: în numele democraţiei se subminează democraţia şi în numele libertăţii se surpă libertatea. Astăzi nu ţi se mai zice: ,,ai grijă să nu mai priveşti cu poftă la femeie străină”, ,,să nu minţi”, ,,să nu judeci sau să mâhneşti pe aproapele”;  nici nu ţi se mai spune. Dimpotrivă ,,Bagă de seamă să nu fii extremist”. În inima societăţii moderne zace o cumplită fărădelege, iar taina fărădelegii e desfrânarea care încalcă hotarele puse de Dumnezeu fiinţei, hotarele care reflectă însăşi înţelepciunea lui Dumnezeu, aşa cum opera de artă reflectă persoana artistului. Tot mai multe semne vin să ne confirme faptul că în societatea contemporană se duce o campanie masivă de prevenire a copiilor, de construire a unei societăţi în care relaţiile familiale şi comunitare trebuie distruse şi înlocuite cu altele, în care relaţiile şi ,,familia” constituită de homosexuali, spre exemplu, sunt normale. Pentru a ajunge însă aici toate celelalte bariere sau ziduri de apărare ridicate de morala tradiţională trebuie distruse. Astfel epoca noastră nu face decât să continue proiectul unuia dintre demonii romanului cu acelaşi nume al lui Dostoievski: Pornind de la o libertate nelimitată, eu închei printr-un despotism nelimitat. Asistăm astfel de câţiva zeci de ani la o încleştare politică şi socială cu bătaie lungă, care ţinteşte fiinţa umană în fundamentele ei. Deşi religia îşi păstrează în continuare caracterul de opţiune personală, foarte mulţi oameni îşi trăiesc viaţa privată într-o manieră complet secularizată, fără nici o raportare la criteriile şi valorile religios-morale. De fapt, aşa cum subliniază O. Clément, societatea secularizată este o societate care păstrează o tăcere absolută în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu. Din nefericire, în multe medii, a devenit aproape necuviincios şi chiar “obscen” să vorbeşti despre Dumnezeu; pudoarea în legătură cu Dumnezeu a luat locul pudorii cu privire la sex; mai mult decât pudoare, e vorba de o adevărată inhibiţie.

   Este vorba despre un adevărat război, armele ideologice a acestui război sunt: „umanismul”, ,,drepturile omului”, ,,iubirea faţă de om”, ,,eliberarea” şi ,,demnitatea” omului, ,,îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă”, ,,pluralismul”, ,,libera circulaţie a ideilor”, libertatea cuvântului”, ,, non-violenţa”, ,,dreptul la autodeterminare”, ,,toleranţa”, ,,dreptul la diversitate”, ,,dreptul la viaţa sexuală”, ,,dreptul la viaţă”, urmând multe alte drepturi, dar lipsite de responsabilitate.  Acest război nevăzut reuşeşte tacit, fără vărsare de sânge şi pe neobservate un lucru pe care, în ciuda măcelurilor, sălbătăciilor şi barbariilor, nici un război convenţional nu l-a izbutit atât de bine în istoria omenirii: să schimbe din temelii modul de gândire al unei uriaşe părţi de populaţie, indiferent de vârstă, şi totodată să-i convertească la o concepţie nouă despre om şi despre lume fără să întâlnească împotriviri, obstacole sau rezistenţă.  

   Asistăm în ultimul timp la accelerarea unui proces cu rădăcini adânc înfipte în solul culturii occidentale, la manifestarea unui cancer care deja a intrat în metastază:

– în societatea contemporană, medicina nu mai slujeşte vieţii, ci morţii, prin avort, eutanasie şi, mai nou, prin uciderea oamenilor pentru prelevarea de organe;

– ştiinţa nu mai caută cunoaşterea legilor naturii spre slava lui Dumnezeu, ci spre hulirea Lui, prin încălcarea legilor creaţiei cu ajutorul ingineriei genetice şi spre mutilarea fiinţei prin crearea de hibrizi monstruoşi;

– familia tradiţională e distrusă şi redefinită după bunul plac al desfrânaţilor cu ajutorul organismelor internaţionale, ale ştiinţei şi al statului;

– educaţia din mijloc de cultivare a potenţialităţilor fiinţei umane a devenit instrumentul celei mai ample reevaluări a tuturor valorilor tradiţionale;

– statul nu-şi mai slujeşte şi apără cetăţenii, ci îşi foloseşte agenţii într-un război împotriva propriei populaţii, asemenea unui organism în care un virus a luat minţile celulei; mijloacele de informare în masă au devenit cele mai perfecţionate mijloace de dezinformare şi manipulare în masă, de diseminare a poftei de avuţie şi bani, a desfrânării, a fricii, a deznădejdii şi hulei.

   O îndoită moarte caută să-şi înfigă astăzi în solul lumii: sufletul e distrus prin hrana putredă a culturii nihiliste, iar trupul printr-o hrană modificată genetic care slăbeşte organismul şi-l stoarce de vitalitate. Medicina, ştiinţa, familia, educaţia, dreptul, economia şi politica, din cadre şi mijloace de ocrotire şi îmbogăţire a fiinţei umane au devenit instrumente ale corupţiei şi stricăciunii. Persoana umană, din chip şi asemănare a lui Dumnezeu, a fost redefinită într-un cip printr-o combinaţie de numere. Omul fiind astfel redus de la imago Dei la un simplu număr sau cip electronic, întrucât, din punct de vedere al evidenţei biometrice, cel care nu va figura într-o bază de date, nu va exista din punct de vedere fizic, deci social şi astfel va fi lipsit de toate drepturile. Or, ontologia omului este iconică şi are o identitate taborică, deci faţă către faţă în demnitate, cinste şi slavă dumnezeiască şi nu o identitate numerică personală, în sens apocaliptic ca ,,număr al omului” (Apoc. 13:18). Nu acţiunea cipurilor biometrice în sine este egală cu pecetluirea, ci aceasta reprezintă doar un început şi „o capcană a vrăjmaşului”. E posibil ca ulterior aceste date să fie folosite pentru trecerea la acţiunea propriu-zisă, iar odată începută, să pregătească pas cu pas, psihologic-perceptiv şi mental acţiunea finală: pecetluirea. Îngrijorător este faptul că, nici o lege sau normă naţională, europeană sau internaţională nu garantează discreţia, securitatea absolută a datelor înscrise şi nu prevede sancţiuni clare pentru cei ce le-ar utiliza în alte scopuri, sau ar comite erori tehnice sau neglijenţă în securizarea datelor. Actele de identitate cu cip inaugurează cel mai perfecţionat sistem de urmărire şi control al persoanei umane. Odată cu introducerea acestora şi amplasarea scanerelor de mare putere în magazine, instituţii, blocuri sau pe străzi, persoana va putea fi urmărită permanent, indiferent de locul în care se va afla. Cercetând informaţiile tehnice despre acest tip de acte, gândul nostru se îndreaptă imediat către descoperirea din cartea Apocalipsei privind pecetluirea tuturor oamenilor, în vremea sfârşitului lumii, pe mâna dreaptă şi frunte, ca un lucru fără de care nu se va putea cumpăra şi nu se va putea vinde, dar care va constitui semnul Antihristului şi lepădarea de Hristos (Apocalipsa 13: 16-18). Efortul pe care îl avem astăzi de făcut  este să înţelegem corect ceea ce se întâmplă şi cum trebuie să acţionăm corect. Armele noastre sunt în primul rând cele duhovniceşti: postul şi rugăciunea, împreună-sfătuirea, smerenia şi sinceritatea cu care vom cere ajutorul de la Dumnezeu.

   Alături de problema cipurilor biometrice, un alt subiect care mă preocupă este discuţia despre eutanasie din ultima perioadă care este o încălcare a poruncii a şasea a Decalogului de a nu ucide. Nu există realitate mai tulburătoare pentru umanitatea căzută decât sinuciderea, actul prin care fiinţa creată refuză darul făcut din bunătate de Dumnezeu: existenţa. Viaţa omenească este un dar al lui Dumnezeu. Ea este o realitate irepetabilă, de aceea trebuie apărată şi îngrijită în orice moment s-ar găsi purtătorul acesteia. „Eutanasia este un act împotriva lui Dumnezeu. Omul nu poate atenta nici la viaţa lui, nici la viaţa vreunui semen de-al său pentru că, în ultimă instanţă, aceasta înseamnă atentat la suveranitatea lui Dumnezeu. De orice tip ar fi, eutanasia este expresia unei mentalităţi secularizate care are pretenţia că omul are dreptul să dispună de viaţa lui şi a altuia. Eutanasia este şi expresia unei etici hedoniste şi utilitariste care nu văd şi rostul suferinţei. Filosofia sinucigaşilor, filozofie îmbrăţişată de cultura morţii ce domneşte astăzi în Occident şi duce o campanie tot mai insidioasă pentru a justifica şi legaliza sinuciderea asistată şi eutanasia, a fost rezumată de un filozof francez în cuvintele: ,,Dacă Dumnezeu există, omul nu este liber”. Potrivit acestei filosofii, omul poate fi liber numai afirmându-şi libertatea împotriva lui Dumnezeu. Existenţa zilnică a omului secularizat în cele mai banale situaţii este permanenta afirmare a acestui principiu. Iar actul fundamental al acestei libertăţi  împotriva lui Dumnezeu este sinuciderea. Ludwig Minelli, fondatorul în anul 1998 al celei mai cunoscute clinici pentru sinucidere asistată din Elveţia, DIGNITAS, a reuşit chiar să dea naştere unui adevărat turism suicidar în ultimii ani: oameni din Marea Britanie, Germania şi alte ţări călătoresc în Elveţia în acest scop. Pentru acesta eutanasia este o ,,adevărată evanghelie”, iar el este „profetul” acesteia. Ludwig Minelli, afirmă că sinuciderea este o minunată, minunată posibilitate dată unei fiinţa umane. Sinuciderea reprezintă o foarte bună posibilitate de a scăpa dintr-o situaţie pe care nu o poţi schimba. În situaţia medicului care produce eutanasia şi avortul, se merită de amintit jurământul lui Hippocrate, care reprezintă angajamentul moral al oricărui medic, în care este menţionat următorul lucru: ,,voi urma metodei sau conduitei pe care, pe cât mă vor ajuta forţele şi raţiunea, le voi considera folositoare pentru bolnavii mei, şi îi voi feri de tot ceea ce este vătămător şi dăunător”. Şi se continuă: ,,Nu voi prescrie niciodată o substanţă cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, şi nici nu voi da vreun sfat în această privinţă. (…) În orice casă voi intra, voi face numai spre folosul bolnavilor”  – adică, medicul asigură că nu va prescrie vreun medicament care să provoace moartea cuiva care i-ar cere acest lucru şi nici nu va da un asemenea sfat. Trebuie menţionat apoi că în acord cu hotărârea recentă a Tribunalului Drepturilor Omului, nu este permisă renunţarea la dreptul la viaţă. Trebuie să descoperim în cei ce suferă că viaţa omului este un dar a lui Dumnezeu, iar începutul şi sfârşitul ei depind numai de Acesta. Întreg procesul morţii, oricât de chinuitor ar fi, nu constituie timp pierdut. Pentru bolnav este un timp de pregătire pentru intrarea într-un alt ,,tărâm” al vieţii, iar pentru familie şi apropiaţi, o ocazie de a-şi plăti ,,datoriile”, răsplătindu-şi părinţii cu dragostea lor. Experienţa a arătat că, de cele mai multe ori, la patul de suferinţă al unei persoane aflate pe moarte se restabilesc prieteniile şi sporesc tandreţea şi dragostea pe care viaţa socială modernă tumultoasă şi încărcată de stres la distruge. Se face pledoaria eutanasiei în societăţile în care stăpânesc lipsa de dragoste, imoralitatea şi individualismul.

   Prin toate aceste lucruri, se descoperă că într-adevăr, trăim într-o epocă în care e prezentă o mentalitate ,,eugenică şi eutanasistă”, care sfârşeşte prin a deveni o religie, o epocă ce refuză durerea, boala, greutăţile, necazurile, invaliditatea, caracterul perisabil şi muritor al naturii şi mai presus de toate, refuză viaţa de după moarte. Când înţelegem taina morţii, atunci nu mai încape loc pentru aşa-numita eutanasie, iar când vorbim despre eutanasie şi o acceptăm, arătăm că suntem incapabili de a pătrunde taina morţii. Creştinismul nu exclude suferinţa. A fi creştin înseamnă a participa la viaţa în Hristos, a face din lumina Lui lumina ta, din viaţa Lui viaţa ta. Urmând, aşadar, lui Hristos, prin suferinţa ta, participi într-un anume fel la suferinţa şi patimile lui Hristos. „Biserica recomandă folosirea tuturor mijloacelor în vederea uşurării durerii provocate de boală: în primul rând a celor de natură spirituală, înţelegându-se prin aceasta administrarea Sfintelor Taine, consilierea duhovnicească, rugăciune şi susţinere morală, iar în al doilea rând, de natură medicală, prin administrarea tratamentelor normale, prin asigurarea igienei corespunzătoare şi a tratamentelor paliative“.

   O altă durere a omului contemporan este, cea a legiferării prostituţiei, care este contrară Sfintelor Scripturi şi învăţăturii Bisericii, o eventuală legalizare a acesteia va contribui la subminarea demnităţii persoanei, a unităţii şi integrităţii familiei, la creşterea numărului divorţurilor şi a traficului de persoane, la degradarea morală a societăţii şi la proliferarea unor boli.

 Acolo unde prostituţia îmbracă haina „respectabilă” a legalităţii, infracţionalitatea creşte, rata incidenţei unor boli specifice nu scade, prostituţia ilegală nu dispare, iar persoanelor captive acestei sclavii motivată financiar le este afectată iremediabil sănătatea sufletească şi fizică. În acelaşi timp, este degradant şi umilitor ca persoana umană să devină un obiect tranzacţionat financiar. Din aceste motive, prostituţia este interzisă prin lege în multe ţări europene (Italia, Irlanda, Luxemburg, Finlanda, Polonia etc.), ca şi în majoritatea statelor federale americane. Alături de problema legiferării prostituţiei, este şi cea a ,,căsătoriilor homosexuale” care este  de fapt, o mişcare strategică pusă la cale de statul modern în încercarea de a obţine controlul direct asupra reproducerii populaţiei, desconsiderând importanţa familiei. Ce este homosexualitatea? Termenul „homosexualitate“ este un termen general folosit pentru a desemna atracţiile emoţionale şi sexuale faţă de persoane de acelaşi sex. În practică, termenul de „homosexual“ se aplică acelei persoane care întreţine relaţii sexuale cu persoane de acelaşi sex. Cu toate acestea, nu întotdeauna aceste persoane se consideră „homosexuali“. De asemenea, termenul este folosit de activiştii pro-homosexualitate şi pentru cei ce au numai atracţii faţă de acelaşi sex, fără a întreţine şi relaţii. Nu este vorba de justiţia naturală, ci de dorinţa manifestată de o tiranie biopolitică de-a desfiinţa căsătoria şi familia ca instituţia socială mediatoare cea mai importantă”.

    Pe lângă toate acestea, trebuie precizat că presiunile imense venite din Occident (S.U.A., Franţa, Marea Britanie conducând plutonul ţărilor care fac presiuni – inclusiv diplomatice – pentru legalizarea „căsătoriilor” homosexuale) au trezit suspiciunea inclusiv în rândurile intelectualităţii stângiste, atee, dar nu atât de oarbă încât să nu vadă că la mijloc este o tactică perversă de putere. Astfel, în plină criză economică, guvernele ţărilor occidentale, prin tematica drepturilor gay şi a căsătoriilor homosexuale, nu fac altceva decât să abată atenţia de la problemele stringente sociale provocate de modelul economic neoliberal şi de dominaţia hegemonică a băncilor şi a corporaţiilor. Şi în acest sens, „căsătoria” homosexuală este, de fapt, o diversiune, deoarece divizează societatea şi sparge fronturi care ar putea fi unite din cauza problemelor structurale ale societăţilor euro-atlantice. Sau, după cum nota vizionarul Aldous Huxley în „Brava lume nouă”: Pe măsură ce libertatea economică şi politică se diminuează, libertatea sexuală creşte în compensare.  Impunerea propagandei homosexualilor în societate prin conjuncţia elitelor din cele mai importante sectoare de activitate în vederea anulării concepţiei de viaţă tradiţionale este una dintre cele mai tulburătoare trăsături ale societăţii occidentale contemporane. Ceea ce practic se rezumă la a face din homosexualitate este un drept universal uman. Prin această mişcare de anvergură se contribuie semnificativ la spălarea creierelor şi la formarea omului nou, obsedat de sex şi speriat de perspectivele unei vieţi de familie şi naşterii de copii.

   Toate aceste drepturi şi emancipări umaniste îl cheamă pe om să se elibereze de legăturile trecutului, aşa încât să primească  raţionalismele politic corecte – golite complet de orice noimă morală şi religioasă, idealurile fiind: drepturile egale pentru ambele sexe, familii monoparentale, pilula ,,auto-avortivă”, ,,închirierea” de pântec străin, experimentarea pe embrioni, prelevarea de ţesuturi şi comercializarea lor, drepturile homosexualilor,  ,, moartea demnă”, eutanasia, legalizarea sinuciderii şi pedeapsa cu moartea…”. Este limpede că, aplicându-se aceste idealuri, vor fi răsturnate din temelii toate aspectele modului de viaţă tradiţional şi se va configura o nouă realitate, o nouă civilizaţie, o nouă eră.

   Aşi dori să închei cu un cuvânt duhovnicesc a părintelui Paisie Aghioritul care ne zice că: anii în care trăim sunt grei, şi va trebui să suferim, poate chiar să şi mărturisim în timpul furtunii care se va dezlănţui. Numai cel care va trăi duhovniceşte o va scoate la capăt. Să nu deznădăjduim! Aceşti ani grei sunt o binecuvântare, pentru că ne constrâng să trăim mai aproape de Hristos. Este o ocazie pentru mai multă nevoinţă. Acest război nu va fi cu arme, ci duhovnicesc”.

PETRU

 Prin harul lui Dumnezeu

EPISCOP DE UNGHENI ŞI NISPORENI