Horațiu Pepine

Jurnalist, Deutsche Welle, fost la Radio Europa Liberă și BBC

(Articol datat 01 noiembrie 2008, nota red. CV)

Prelevarea organelor dupa moarte ar putea deveni o simpla rutina civila [1]. Corpul reutilizabil se va oferi de la sine unei societati aflate intr-o permanenta criza de resurse biologice si care va tolera tot mai putin retinerile religioase sau de alta natura. Caci, chiar mai inainte de a fi promulgata ca lege [2], donarea de tesuturi si organe tinde sa se impuna ca obligatie morala. Am vazut cit de insistente sint apelurile pentru generalizarea daruirii corpului inca din timpul vietii. „Le don de soi“ sau daruirea corpului nu este insa daruirea crestina, sacrificiu, ofranda (cum este inca prezentata adesea ca sa insele circumspectiile conservatoare), ci expresia unei noi etici sociale, care deriva din caracterul impersonal al corpului, si din noul sau statut de natura transferabila. Trupul intretinut cu alimente este transformat el insusi in aliment si inserat in circuitul unui nedeclarat si sofisticat canibalism.

Asadar, odata iesit din spatiul prezentei, corpul desacralizat intra in circuitul unei economii de tip nou, aparuta in urma dezvoltarii tehnicilor medicale.

La fel cum motorul cu ardere interna a transformat un zacamint fara nici o valoare ca titeiul intr-o resursa inestimabila, tehnica transplantului face din corpul nostru un zacamint aurifer. Noua economie depune eforturi de a se disimula sub diferite infatisari filantropice, dar, la adapostul discursului luminos si al convivialitatii, s-au declansat de mult mecanismele atroce ale accesului la resurse.

In aceasta ambianta rapace si despovarata de orice scrupul religios, refuzul donarii biologice devine o pozitie greu de aparat. In schimb, acceptul prelevarii organelor dupa moarte se insinueaza ca o forma „avansata“ de civism, una care ar putea fi mai greu nesocotita decit oricare alta. Caci legile civile si cele 10 porunci pot fi nesocotite, facil, la adapostul intimitatii protejate de insesi Drepturile omului, pe cind refuzul donarii biologice pretinde si implica o riscanta expunere publica[3]. Exceptia de la regula insinuata abil prin legea acordului prezumat ar reprezenta, de fapt, o disidenta fata de noua morala intemeiata pe o masiva si imperioasa necesitate.

Donarea de plachete sangvine, de tesuturi, de organe devine un act civic si o politica publica, o forma prin care individul este subordonat unei necesitati colective. Din acel moment, tot ceea ce putuse parea la un moment dat caritate si larghete sufleteasca ar putea intra, pur si simplu, in logica socialista a solidaritatii sociale si a impozitarii largi si progresive. De la cei natural dotati si aflati intr-un moment de inflorire biologica se va preleva mai mult decit de la ceilalti.

Asadar, oricit ar parea de improbabil, retorica modestiei si tonul suplicant pe care le pun deocamdata in miscare diversele manifestatii in favoarea donarii biologice ar putea fi inlocuite de mecanismele si formularile seci ale represiunii[4].

Legea acordului prezumat pretinde de aceea o atentie deosebita, deoarece ea trece un prag, ingaduind glisarea de la recomandare si voluntariat la norma obligatorie.

Incheiam partea intii[5] spunind ca din momentul acesta putem vorbi de o politica de un tip nou, o politica a prezentei, care redefineste prioritatile societatii si le organizeaza dupa o logica proprie.

Dar ce este, in definitiv aceasta prezenta? Sau, mai curind, ce este aceasta noua infatisare a ei, care, asa cum am vazut, nu ezita sa-si dezvaluie fata amenintatoare?

Daca este, asa cum am lasat sa se inteleaga, o etica noua, una care repudiaza limitele traditionale, atunci am putea sa o numim mai comod, cu un termen intrat in uz, etica post-moralista. Indiscutabil, prezenta dobindeste o mult mai mare vizibilitate in epoca aceasta in care, dupa cum arata Gilles Lipovetsky[6], datoria aspra si constringatoare a traditiei a fost inlocuita de o alta, elastica si confortabila. Epoca postdatoriei, explica mai departe Lipovetsky, semnifica victoria dreptului de a dispune de sine asupra datoriilor neconditionate, victoria psihologismului asupra moralismului, a „sexului psihologic“ asupra „sexului morfologic“. Intradeva r, autonomia persoanei pare sa fie forta de propulsie a acestor tranformari rapide, care au cuprins si societatea romaneasca inca inainte de 1989, in ciuda unui ceausism dur si etans. Autonomia persoanei este aceea care autorizeaza intreruperea voluntara a sarcinii si care comploteaza, totodata, pentru ca toate statisticile privitoare la avort sa fie scoase din circuitul public.

Avortul inceteaza, pe urmele acestor transformari morale, sa mai fie un subiect politic, dupa cum tinde sa iasa si din sfera investigatiilor sociologice, redefinindu-se ca tematica a intimitatii persoanei. La fel cum nu se ocupa de angoase sau spleen baudelaireian, sociologii evita sa mai puna intrebari cu privire la intreruperea sarcinii[7].

Dar autonomia persoanei nu mai poate explica alte preocupari, care sint toate, in mod misterios, solidare[8]. Nici macar euthanasia nu este bine cuprinsa, desi partizanii ei o apara cu argumente identice. Ar fi vorba, invariabil, de aceeasi preocupare de a decide in mod nelimitat asupra destinului propriu. Cu toate acestea, este vadit ca persoana „autonoma“ n-are nevoie de acceptul nimanui in nici o privinta (Dumnezeu a murit!, datoria morala a murit!), pe cind partizanii sinuciderii asistate aspira, mai inainte de orice altceva, la o clipa de convivialitate linistitoare, una capabila sa alunge fantomele tenebroase care bintuie traditional suicidul. Cel care, in numele demnitatii umane, pretinde asistenta pe patul mortii premeditate, dezvaluie ca nu poate provoca tabuul traditional decit cu sprijinul unei colectivitati intelegatoare si protective. E vorba de a crea in jurul suicidului un consens, o stare de acceptare, ba chiar, mai mult, e vorba de o celebrare de grup, de o paradoxala sarbatoare a prezentei, care tinde tot mai mult sa-si rationalizeze „intrarile“ si „iesirile“. Patriotismul prezentei, care a decretat uciderea pruncilor, decide acum cu aceeasi seninatate „rationala“ suprimarea bolnavilor si batrinilor.

E limpede, asadar, ca individualismul si autonomia persoanei sint depasite in sensul unei coagulari colective de un tip nedefinit. A pune numai pe seama lor noua etica post-moralista conduce la contradictii irezolvabile[9]. In general, se accepta prea comod ca „antagonismul valorilor“ e pur si simplu o trasatura a democratiei sau a societatilor deschise, de aceea mi se pare mult mai fertila uimirea acelora care se arata mereu intrigati de solidaritatea secreta dintre permisivitatea fata de avort si militantismul intransigent impotriva pedepsei cu moartea. Si motivele de mirare sint si mai indreptatite atunci cind aceeasi categorie de militanti recomanda eugenia ca forma de prevenire a unei vieti „incomplete“. Un militant notoriu[10] argumenta in motivarea unei propuneri legislative ca un medic nu comite nici o crima si nici un delict daca refuza sa acorde unui copil de mai putin de 3 zile ingrijirile necesare, atunci cind acesta prezinta o infirmitate nevindecabila si cind pare ca nu va putea duce o viata „demna de a fi traita“.

Intr-adevar, in acest context, combaterea pedepsei cu moartea nu semnifica apararea vietii, fiind vorba mai curind, intr-un sens niciodata lamurit pina la capat, de o anumita exigenta „democratica“. In perioada decembrie 1989 – ianuarie 1990, de exemplu, in Romania post-ceausista, Guvernul provizoriu adopta trei masuri cu impact politic si psihologic major: distribuia alimente subventionate, liberaliza avorturile[11] si abolea pedeapsa cu moartea[12]. A fost mai clar ca niciodata ca nu asistam la o revolutie anticomunista, una care ar fi incorporat inevitabil o dimensiune istorica si teleologica, ci pur si simplu la o politica radicala in favoarea celor „prezenti“. Sau, mai exact, asistam la abolirea unei dimensiuni a ceausismului tirziu, care proiectase toate ratiunile de a fi ale prezentei intr-un viitor nedeslusit.

Problema juridica sau morala a dreptului de a ucide sau de a pedepsi era cu totul secundara, dar putea fi la rigoare invocata cu scopul de a camufla intentiile reale. Peste vechea si desueta natiune, ancorata atit in trecutul cit si in viitorul ei, se suprapunea o alta, atasata exclusiv de prezentul ei imediat. Ruptura profunda dintre vechea generatie a partidelor burgheze si noul stil „democratic“ al lui Petre Roman nu ar putea fi explicata doar prin dusmania nevindecata dintre dreapta romaneasca si brigada rosie a luptatorilor din Spania. Guvernul FSN insinua, pur si simplu, o politica croita dupa tiparul si asteptarile unei noi sensibilitati. Pretind, asadar, ca toate aporiile acestor noi conduite politice, care se revendica invariabil de la „democratie“ fara sa mai explice ce inseamna acest lucru, s-ar putea rezolva daca am lua in considerare existenta unor noi forme de coagulare colectiva, unele care vin, in mod secret si provocind contrarietati nesfirsite, sa ia locul mai vechilor forme de agregare. Indivizii desprinsi de vechile conditionari traditionale nu sint cu totul singuri, ci evolueaza pe contingente umane, cu ideile, cu moda si muzica lor, in corpusuri rasfrinte asupra lor insile si aflate intr-o veritabila adversitate fata de alte contigente umane. Razboiul deschis al generatiilor este unul dintre simptomele cele mai vizibile, care nu par sa aiba nici o explicatie suficienta si nici un remediu.

Dar la frontierele nevazute ale acestor nevazute colectivitati, razboiul poate fi crud si singeros. Prezenta care a uzurpat vechile natiuni se conduce, fireste, dupa o logica asemanatoare lor, adoptind in momente de criza tonul unui „nationalism“ extrem si o „xenofobie“ dispretuitoare. Prezenta, acest lucru misterios, care nu este, in definitiv, la originea ei, decit un atasament firesc si sanatos fata de viata, poate sa devina, asa cum am vazut, in momentele ei de maxima surescitare, o forta criminala. Omul prezentei este individualist doar intrucit s-a rupt de firul genealogic, el este autonom doar prin raportare la norma traditionala, dar el pare mai prins ca niciodata in plasa dependentelor colective. Evocasem la inceput un slogan publicitar, poate un simplu joc de cuvinte, dar care nu poate trece drept acceptabil decit in conditiile unei noi realitati umane cu totul straine de individualismul profund al celor care au intemeiat democratiile liberale. Cel care „este ceea ce este datorita tuturor“ este inevitabil un individ orientat catre fericirea grupului care la rindul lui ii garanteaza fericirea, este prin urmare in mod esential conformist si ostil oricarei pozitii si gindiri independente.

Exista imagini care par sa pregateasca aceste transformari, daca nu cumva e vorba de chiar creuzetul unde apare un anumit sentiment al vietii care alimenteaza noile practici si conduite. Marile discoteci, cluburi sau stadioane unde tinerii se topesc intr-o masa indistincta, frematind ca un singur trup, ca o natura uniforma sint locuri asemanatoare incubatoarelor unde se nasc oamenii prezentei. Marile demonstratii ale epocii comuniste aratau cum despotismul politic distrugea individualul, subordonindu-l colectivitatii, dar in „lumea libera“ masele dansante, tresarind sincron in ritmul muzicii, exprima la rindul lor o inclinatie puternica spre dezindividualizare, catre topirea in masa umanului ca natura. Iar ceea ce ar fi de spus, la sfirsit, despre aceasta muzica mai influenta decit orice propaganda este ca, pe masura ce prezenta devine tot mai acuta si mai intransigenta, ea devine tot mai putin melancolica.

_____________

[1] In Parlamentul Romaniei a fost inscrisa o initiativa legislativa, asumata de deputatii Eugen Nicolaescu – PNL, Ovidiu Brinzan – PSD, Mircea Ifrim – PRM, Ion Luchian – PNL, Petru Movila – PD, Aurel Nechita – PSD, care propune „acordul prezumat“ in ce priveste prelevarea organelor transplantabile dupa moartea donatorului.[2] In Spania si alte citeva tari europene exista deja o lege a acordului prezumat.[3] Ceea ce pina acum era o regula (acordul donatorului printr-un act legalizat, prevazut in „Legea privind efectuarea prelevarii si transplantul de organe, tesuturi si celule de origine umana“ din 2005) devine de aici inainte exceptia, intrucit celui care nu vrea sa-si doneze organele i se pretinde sa faca o declaratie legalizata din timpul vietii.[4] Amenintarea capata forme tot mai categorice, ca in scrisoarea pe care mama unui copil bolnav a adresat-o presedintelui Nicolas Sarkozy: „Nous n’acceptons pas cette renonciation annoncée, car des solutions existent. (…) Il faut qu’en France, comme cela a été le cas en Espagne, une volonté politique forte s’exprime, au plus haut niveau de l’Etat. C’est pourquoi, nous demandons instamment à Monsieur Nicolas Sarkozy de déclarer le don d’organes et la greffe Grande Cause Nationale“. http://www.planeteelea. com/categorie-10190337.html[5] Vezi ID nr. 49/octombrie 2008.[6] Amurgul datoriei, Ed. Babel, 1996.[7] Exista si abateri semnificative, pe care nu stiu daca sa le numesc intreprinderi indraznete sau fapte de „intirziere“ ideologica, cum ar fi studiul din 2006 al Metro Media Transilvania, „Ancheta asupra dinamicii unor fenomene populationale si emergenta unor stiluri de viata in Romania“, coordonat de prof. dr. Traian Rotariu. Studiul citeaza la un moment dat si o statistica a Consiliului Europei potrivit careia in Romania, in 2003, se inregistrau doua avorturi la o nastere.[8] In Franta, de pilda, Henri Caillavet a militat staruitor nu doar pentru liberalizarea avortului, dar in calitate de senator a inaintat proiecte de lege privind divortul prin consimtamint reciproc, grefele de organe, eugenia si euthanasia.[9] Pentru aporiile de natura juridica vezi „Le droit à la vie et l’euthanasie – Le cas Pretty“, Christian Byk, magistrat la Curtea de Apel din Paris, http://book.coe. int/ftp/1419.pdf[10] Henri Caillavet, président d’honneur de l’Association pour la prévention de l’enfance handicapée, in octombrie 1987.[11] „Decret-Lege nr. 1 din 26 decembrie 1989, privind abrogarea unor legi, decrete si alte acte normative“, prin care a fost abrogat „Decretul nr. 770 din 1 octombrie 1966 pentru reglementarea intreruperii cursului sarcinii“.[12] „Decret-Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990 pentru abolirea pedepsei cu moartea, pentru modificarea si abrogarea unor prevederi din Codul penal si alte acte normative“.

Sursa: Cultura Vietii