De ţi se întâmplă a fi insultat pe neaşteptate, când te ocăreşte cineva, te loveşte, ori, în fine, îţi face altă necinste, opreşte-te o clipă, adună-ţi toate gândurile în inimă, dă toată atenţia şi toată vigilenţa minţii tale pentru a se feri de tulburare. Inima să nu ţi se tulbure nicidecum de patima mândriei.

Dar, dacă n-ai putut-o opri la vreme şi s-a tulburat, oricum nu lăsa patima să iasă afară şi să te facă a răspunde cu ocări şi insulte, fiindcă Psalmistul ne mărturiseşte: „Întru mine s-a tulburat inima mea” (Ps. 142, 4). Adică, tulburarea şi patima mâniei n-a ieşit afară, ci după cum valul îngrozitor al mării nu iese din hotarul lui, ci se sfarmă de ţărmul ei, şi se împrăştie într-o pânză albă de spume, tot astfel se pierde şi se duce mânia. Sfântul Vasile cel Mare tâlcuieşte astfel acest psalm „întru mine s-a tulburat inima mea”, adică patima nu s-a vădit celor din afară, ci asemenea unui val, s-a aşternut, sfărâmându-se complet de ţărmurile rezistente.

Apoi, sârguieşte a-ţi înălţa mintea la Dumnezeu, gândindu-te la nemărginita lui dragoste ce are pentru tine, fiindcă ţi-a trimis această ispită neaşteptată, nu să te piardă, ci să te cureţe mai bine şi să te unească cu El mai repede.

Având acestea în vedere, întoarce-te, zic, şi ceartă-te zicând: „O, ticălosule şi mizerabile! De ce nu voieşti a îmbrăţişa această Cruce şi acest necaz trimis nu de altcineva, ci de Însuşi Tatăl Ceresc?”

Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați – fragment