„Cat de des exista in viata particulara si in cea obsteasca situatii care par deznadajduite! Deosebit de des trece prin acestea crestinul care a rupt-o cu nazuintele si deprinderi­le lumesti si a pasit pe calea stramta, dar dreapta catre Hristos. Intreaga lume se inarmeaza impotriva lui.

De vreme ce dreptatea este nebiruită, poate creștinul adevărat să se descurajeze, oricât de grele ar fi împrejurările vieții?

Daca ati fi din lume, le spune Domnul urmatorilor Sai, lumea ar iubi ce este al sau; dar pentru ca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea va uraste. Aduceti-va aminte de cuvantul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decat stapanul sau. Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni…

In lume necazuri veuti avea; dar indrazniti. Eu am biruit lumea (In 15, 19-20; 16, 33).

Va persecuta nedrep­tatea superiorilor, batjocura si dispretul egalilor, rautatea si invidia inferiorilor. Otrava serpeasca a clevetirii va tulbura linistea. Sunteti numiti ipocriti, fatarnici, nebuni. In jur nu intalniti nici sprijin prietenesc, nici cuvinte de imbarbatare, in intunericul ce va impresoara nu se vede nici macar un sin­gur punct luminos; s-ar parea ca nu exista iesire, si asta poa­te tine cu anii!

Nu va descurajati insa; amintiti-va de lectia Sfantului Mormant. Dreptatea poate fi inabusita, poate fi ingropa­ta, insa numai pentru o vreme. Mai devreme sau mai tarziu ea va invia, caci este o putere mare, vie, si nimic in lume nu o poate invinge! Nimic nu-i mai puternic decat dreptatea lui Dumnezeu. Ea nu sclipeste prin efecte exterioare, n-are nevoie de decoratii, nu trambiteaza inaintea sa, cum face minciuna vanitoasa: e o putere lina, linistita, insa cu totul irezistibila.

Perioade de intuneric aparent de nepatruns exista si in viata obsteasca. Cateodata, minciuna si raul sporesc in asa masura, ca in aceasta atmosfera otravita devine greu de res­pirat. Nadejdea paleste, si un duh de descurajare involun­tara se lasa ca un cosmar, ca un nor greu. Amintiti-va insa lectia Sfantului Mormant. Greu de crezut ca cineva va trai vreodata o stare atat de apasatoare ca descurajarea prin care au trecut ucenicii Mantuitorului in chinuitoarele ceasuri de dupa ingroparea Lui, insa lumina care a rasarit din mormant a destramat intunericul descurajarii, si adanca durere a fost inlocuita de bucuria Invierii.

Aceasta continua minune a triumfului dreptatii umple toata istoria crestinismului.

In momentul mortii Domnului era greu pentru ratiunea omeneasca sa creada ca lucrarea Lui va continua si ca nu va muri impreuna cu El. I-a lasat in urma Sa pe cei doisprezece Apostoli, carora le-a incredintat aceasta misiune:

Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura (Mc. 16, 15).

Dar cine au fost ei? Ce influenta puteau avea? Erau cumva oameni de vaza, care s-ar fi putut baza pe autorita­tea originii lor nobile, ce are intotdeauna greutate in ochii oamenilor? Nu, ci faceau parte din clasa cea mai de jos, din tagma pescarilor, care-si castigau existenta saracacioasa prin­zand pesti in apele lacului Ghenizaret; erau de obarsie din Galileea, socotita tinutul cel mai grosolan si mai ignorant. Erau cumva rabini cultivati, savanti, carturari, care sa poa­ta atrage oamenii cu forta elocventei si logicii lor? Nu: cel mai inspirat si mai profund dintre ei, Ioan, era in momentul chemarii sale, precum da marturie Gura de Aur, nestiutor de carte.

Erau cumva bogati, ca prin stralucirea luxului sa se impuna poporului simplu, care iubeste intotdeauna efecte­le exterioare? Nu, ci aveau niste navoade simple, rupte, care aveau nevoie de carpeala; ba si pe acelea le-au parasit atunci cand s-au dus dupa Hristos. Erau cumva ostasi puternici, viteji, pentru a raspandi invatatura lui Hristos cu puterea sabiei, asa cum aveau sa faca mult mai tarziu mahomedanii raspandind islamul? Nu, ci aveau doar doua cutite, pe care Domnul a poruncit, in momentul critic, sa le bage in teaca.

Sa nu uitam, pe langa asta, ca erau speriati de fanatismul gloatei iudeilor, zguduiti de moartea Mantuitorului, ca isi pierdusera orice nadejde intr-un viitor mai bun.

Si erau numai unsprezece; dupa alegerea lui Matia, doi­sprezece, iar impotriva lor statea toata uriasa lume pagana si iudaica, cu cultura ei seculara, cu invatatura si stiinta ei, cu colosala ei putere militara si economica, cu forta organizarii ei politice. Si ei aveau de invins aceasta lume.

Puteau nadajdui in asa ceva?

Si totusi, acesti oameni sfiosi, care fugisera de frica in fata multimii slugilor arhieresti, plecand, au propovaduit – cre­dinciosi poruncii Mantuitorului – pretutindeni, si Domnul lucra cu ei (Mc. 16, 20).

In ce conditii erau nevoiti sa propo­vaduiasca explica cel mai bine Sfantul Apostol Pavel in Epis­tola a doua catre corinteni, vorbind despre nevointele lor misionare astfel:

Am fost… in osteneli, in inchisori, in batai peste masura, la moarte adeseori. De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fara una. De trei ori am fost batut cu vergi; o data am fost batut cu pietre; de trei ori s-a sfaramat corabia cu mine; o noapte si o zi am petrecut in largul marii. In calatorii adeseori, in primejdii de rauri, in primej­dii de la talhari, in primejdii de la neamul meu, in primejdii de la pagani; in primejdii in cetati, in primejdii in pustie, in primejdii pe mare, in primejdii intre fratii cei mincinosi; in osteneala si in truda, in privegheri adeseori, in foame si in sete, in posturi de multe ori, in frig si in lipsa de haine (II Cor. 11, 23-27).

Si in pofida tuturor piedicilor, inca din timpul vietii Apostolilor a fost pusa temelia trainica a Bisericii lui Hristos in toate tarile cunoscute atunci.

(…) Pana si vremurile din urma, dinaintea celei de-a Doua Veniri a Mantuitorului, cand iadul va mobiliza toate fortele raului pentru a lupta cu Biserica, atunci cand credinta se va imputina pana intr-atat incat Fiul Omului, venind, cu greu o va mai gasi pe pamant, cand

din pricina inmultirii farade­legii iubirea multora se va raci, iar multi se vor vinde unii pe altii si se vor uri unii pe altii(Mt. 24, 12, 10),

si ace­le vremuri cumplite ale intunericului si rautatii generale se vor incheia prin triumful dreptatii, fiindca cel din urma, cel mai incrancenat vrajmas al Bisericii lui Hristos pe pamant, Antihrist,

a carui venire va fi prin lucrarea lui satan, insotita de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase si de amagiri nelegiuite, pentru fiii pierzarii, fiindca ei n-au primit iubirea adevarului, ca ei sa se mantuiasca (II Tes. 2, 9-10),

va fi invins.

Si Domnul Iisus il va ucide cu suflarea gurii Sale si-l va nimici cu stralucirea venirii Sale (II Tes. 2, 8).

Iar diavolul, care a amagit popoarele, va fi

aruncat in iezerul de foc si de pucioasa, unde este si fiara si prorocul mincinos, si vor fi chinu­iti acolo, zi si noapte, in vecii vecilor(Apoc. 20, 10).

De vreme ce asa stau lucrurile, de vreme ce dreptatea este nebiruita, poate crestinul adevarat sa se descurajeze, oricat de grele ar fi imprejurarile vietii?

In prezent, Biserica Ortodoxa traieste o criza grava. Pri­goana staruitoare, sistematica si perfida la care este supusa ea ii tulbura si-i ingrijoreaza pana si pe crestinii cei mai sinceri si cei mai fermi. Majoritatea poporului e gata sa se cufunde pana peste cap in mlastina ignorantei materialiste si a desfraului. Valurile tulburi ale necredintei generale par ca vor inunda si vor stinge in cel mai scurt rastimp luminitele raz­lete ale credintei luminoase, care inca mai palpaie pe alocuri. Multora li se strange inima fara voie, si raceala indoielii adu­catoare de descurajare se furiseaza in suflet.

Amintiti-va insa de Mormantul Domnului, de acest Mormant viu, vorbitor, triumfator, purtator de biruinta, si nu o nadejde tulbure, ci o incredintare linistita, cu neputinta de invins, va umple inima voastra si va va intari cugetul tulburat. Biserica nu poate sa piara, fiindca Domnul este Cel care a zidit-o,

si portile iadu­lui nu o vor birui (Mt. 16, 18).

Daca Domnul ne duce prin prapastiile necredintei, prin focurile curatitoare ale prigoa­nelor, nu-i nimic! Aceasta este sfanta Lui voie, preainteleapta Lui Pronie,

„care cu adancul intelepciunii prin iubirea de oameni toate le chiverniseste si ceea ce este de folos tuturor le daruieste”.

Asa si trebuie. Nu ne e de folos si nu trebuie sa cercetam pricinile si scopurile tainice ale nepatrunselor Lui cai. Ne e destul să stim ca Domnul este cu noi

in toate zile­le, pana la sfarsitul veacului. Amin (Mt. 28,20).

Daca Dom­nul ne duce prin marea rautatii si a paganatatii dezlantuite, in care a pierit tot ce este sfant, tot ce-i mai bun in suflet, ceea ce da dreptul la marele si sfintitul nume de „om”, nu-i nimic! Noi stim ca aceste valuri, care se ridica din toate par­tile si ameninta sa ne inghita, sunt primejdioase numai pen­tru „vizitiul lui Faraon”. Aceasta este o lege a vietii morale, o lege a istoriei. Pana la urma, raul semanat cade pe capul celor ce l-au crescut si l-au cultivat.

Chiar daca nu ne va fi dat sa vedem momentul plin de bucurie al triumfului drep­tatii si va placea inaintea Domnului sa ne cheme din aceas­ta viata inaintea venirii lui, nu e nici un necaz! Noi stim ca acest moment este inevitabil si ca, daca nu-l vom vedea aici, pe pamant, o sa-l vedem de dincolo… Si atunci, privind in urma, la marea vietii, pe care am strabatut-o, ne vom adauga corului triumfator:

„Sa cantam Domnului, caci cu slava S-a proslavit!”

De vreme ce nici macar nenorocirile obstesti, care sunt gata sa clatine si Biserica, si credinta lui Hristos, nu trebuie sa-l tulbure si sa-l descurajeze pe crestinul adevarat, nereusi­tele noastre personale, particulare, nu merita nici o atentie, sunt niste fleacuri de care nici nu merita sa vorbim. Pe deasu­pra, toate acestea sunt atat de schimbatoare, de nestatornice: astazi bucurie, maine amaraciune; astazi reusita, maine esec; astazi esti pe culmile slavei, maine esti impovarat de nefericire si de rusine. Totul curge, totul se schimba. Daca astepti putin, si imprejurarile se schimba. Iarasi va zambi viata, va fi data uitarii amaraciunea, se vor sterge pana si amintirile nenorocirilor din trecut.

„Daca cineva este necajit sau tulburat de patimi, zice Cuviosul Macarie Egipteanul, nu trebuie sa-si piarda nadej­dea, fiindca prin deznadejde pacatul este adus si mai mult in suflet, se ingroasa si mai mult in el. Iar daca omul are necon­tenita nadejde in Dumnezeu, raul se subtiaza.”

Sursa: Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – vol. 2, Editura Sophia, 2013