Gânduri către mama

Și din nou nopți, săptămâni și luni nesfârșite de iarnă… Aceleași creste mute, otove de zăpadă, aceiași brazi tăcuți, înmantelați în alb, același cer posomorât, pe care văluri subțiri de nori albi vin și se duc, să nu se mai termine niciodată. Dacă ziua totuși trece, noaptea îți pare nesfârșită. Noaptea ochii nu-ți mai sunt de nici un folos. Toată nădejdea ți-o pui în gând, pe chinuitul și nesfârșitul tău gând, care nu mai știe nici el, sărmanul, de unde să-ți mai scotocească ceva nou. Ți-ai perindat în acești ani și cea mai firavă amintire a necăjitei tale vieți, cu copiii din sat alergând la scaldă, cu prietenii de școală, profesori, bunici. Parcă toate au fost triste și sufletul ți se umple de chipul aceleia în care a fost încarnată toată dragostea din lumea asta pentru tine: de chipul mamei.

O vezi și acum aplecată asupra pătucului tău, în care zăceai bolnav în copilărie. O vezi îngenunchiată la icoana altei Mame, rugându-se pentru tine, și zâmbești și acum la vorba ta de atunci: ’’Mamă, dumneata sameni cu Maica Domnului!’’. Și mama ți-a răspuns: ’’Numa dacă și tu ai fi cuminte ca băiatul din icoană!’’…

Mama…

Te văd alergând, mamă, de la închisoare la închisoare, silindu-ți ochii, după gratiile vorbitorului, să nu plângi, ca să nu mă întristezi. Te văd purtată-n lanțuri în aceleași închisori în care am fost și eu. Nu chinuită de durere și de foame, nu gârbovită de povara anilor, nici de loviturile de par ale Securității, nici de tăria curentului electric, de care tot trupul tău slab tresărea ca o frunză, ci îngândurată de soarta mea. Și eu, mamă, nu ți-am putut aduce nici o bucurie în cei treizeci de ani ai mei.

Atâta timp cât te mai știu încă vie în vreo temniță rece, cu vuiet de vifor în zăbrele, primește în acest miez de noapte gândul ce ți-l trimit: iartă-mă, mamă!

***

Testamentul haiducilor (partizanilor)

Pe potecile munților, acest grup de tineri n-am purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria și conștiința libertății neamului nostru, alături de durerea ceasului de față, în inima și creierul nostru am purtat ca o povară scumpă visuri, doruri și gânduri pentru vremurile ce vor să vie. Visuri, doruri și gânduri izvorâte și călite în dragoste pentru neamul nostru.

Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră ființă pământeană: libertatea noastră, tinerețea noastră, renunțările la o viață tihnită. Iar de candela ce am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăși viața noastră, nu vom ezita să o sacrificăm.

Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiții deșarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni. Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogățire în viitor. Nici unul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Din contră, suntem din rândul acelora care în viață au cunoscut mai mult foamea și lipsurile, decât tihna și belșugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie.

Întindem o mână de frate, peste veacuri, apărătorilor Sarmisegetuzei, arcașului lui Ștefan, oșteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor și morților lui Horea și Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet, cu orice român de totdeauna, focul sfânt și cald al familiei românești.

În acești ani am găsit în suflete de români, adeseori umili și nebăgați în seamă, atâta noblețe și atâta frumusețe, încât nu o viață, dar o mie de vieți de ai avea, merită să le jertfești. Ne-am lovit, însă, și de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiție prostească, zgârcenie și mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune și dezgust.

Și mai ales am simțit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omenești ne-ar fi dus la moarte și deznădejde. Aici, pe crestele munților, am simțit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Și noi, prin suferința noastră, am învățat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuți măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înțelege drama de pe Golgota.

Aceste gânduri, adânc frământate în nopți lungi de iarnă, îngropați în zăpezi pe crestele Carpaților, sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate și orașe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă și să desăvârșească marea și strălucita biruință românească.

(Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc)