În dumnezeiasca Scriptură găsim foarte multe expresii simbolice antropomorfice cu privire la Dumnezeu. Trebuie să se ştie că noi, fiind oameni, îmbrăcaţi în trupul acesta gros, nu putem să înţelegem sau să exprimăm activităţile dumnezeieşti, sublime şi imateriale ale Dumnezeirii decât numai dacă întrebuinţăm imagini, tipuri şi simboluri adecvate felului nostru de a gândi. Aşadar, toate câte s-au spus antropomorfic despre Dumnezeu sunt spuse în chip simbolic şi au un sens mai înalt, căci Dumnezeirea este simplă şi fără de formă. Prin ochii lui Dumnezeu, prin pleoape şi prin vedere, înţelegem puterea lui atoatevăzătoare şi cunoştinţa Lui căreia nu i se poate ascunde nimic, de acolo că şi noi prin acest simţ dobândim o cunoştinţă şi o încredinţare mai desăvârşită. Prin urechi şi prin auz înţelegem capacitatea lui de a fi milostiv şi de a primi rugăciunea noastră, căci şi noi prin acest simţ ne îmbunăm faţă de acei care ne roagă, aplecându-ne cu mai multă dragoste urechea spre ei. Prin gură şi prin grai înţelegem facultatea prin care îşi exprimă voinţa lui; de acolo că şi noi facem cunoscute gândurile noastre intime prin gură şi prin grai. Prin mâncare şi băutură înţelegem conlucrarea noastră cu voinţa lui, căci noi, prin simţul gustului, împlinim o dorinţă necesară a firii. Prin miros înţelegem facultatea Lui de a primi gândurile şi sentimentele noastre bune faţă de El, de acolo că şi noi prin acest simţ primim mireasma cea bună. Prin faţă înţelegem arătarea şi apariţia Sa prin fapte, de acolo că apariţia noastră se face prin faţa noastră. Prin mâini înţelegem facultatea prin care realizează activitatea Lui, pentru că şi noi săvârşim cu ajutorul mâinilor lucrurile necesare şi pe cele mai de cinste. Prin mâna dreaptă înţelegem ajutorul lui în lucrurile cele bune, de acolo că şi noi ne folosim de mâna dreaptă mai cu seamă în lucrurile mai nobile, mai de cinste şi care au nevoie de cea mai multă putere. Prin pipăit înţelegem cunoaşterea şi perceperea Lui mai exactă a lucrurilor foarte fine şi ascunse, de acolo că şi cei pe care noi îi pipăim nu pot să ascundă în ei înşişi nimic. Prin picioare şi mers înţelegem venirea şi prezenţa Lui ca să ajute pe cei care sunt în nevoi sau ca să pedepsească pe duşmani sau pentru orice altă faptă, de acolo că şi noi venim făcând uz de picioare. Prin jurământ înţelegem imutabilitatea hotărârii Sale, de acolo că şi noi întărim prin jurământ legămintele unora faţă de alţii. Prin urgie şi mânie înţelegem ura şi aversiunea faţă de rău, căci şi noi ne mâniem atunci când urâm cele potrivnice opiniei noastre. Prin uitare, somn şi somnolenţă întelegem întârzierea Lui pentru pedepsirea duşmanilor şi amânarea ajutorului obişnuit faţă de cei ai Lui. Şi ca să spun într-un cuvânt, toate expresiile antropomorfice cu privire la Dumnezeu, afară de cele care s-au spus despre venirea în trup a Cuvîntului lui Dumnezeu, au un sens ascuns şi ne învaţă din lucrurile proprii firii noastre cele ce sunt mai presus de noi. Cuvântul lui Dumnezeu, însă, a primit pentru mântuirea noastră pe om în întregime, suflet raţional, trup, însuşirile firii omeneşti şi afectele naturale şi neprihănite.

Sursa: Dogmatica, sfîntul Ioan Damaschin