Credem că un aspect ar trebui precizat încă de la bun început. Nu întâmplător putem observa că problema greutăților și necazurilor vieții noastre este tratată teologic în mod diferit și chiar opus de către ortodoxie și sectele așa zis creștine. Există astfel două tipuri de abordare a acesteia, prima fiind una profund duhovnicească, cea de-a doua fiind una simplistă și reducționistă.

         Știm desigur că potrivit eticii și teologiei neoprotestante (gen Max Weber), oamenii aflați în necazuri nu se mai află în grațiile lui Dumnezeu și necazurile sunt văzute ca simple pedepse divine. Oare așa stau însă lucrurile și în realitate? Ce garanții avem noi că se întâmplă așa? Nicidecum. Putem afirma însă cu certitudine, că dimpotrivă, așa cum un părinte își ceartă copiii din pură dragoste părintească și o face numai înspre binele și îndreptarea lor, tot astfel și Tatăl Ceresc Își mustră fiii în iubirea Lui nemărginită față de oameni, adică față de noi toți păcătoșii…

          Necazurile din viața noastră, bolile sau greutățile de tot felul reprezintă simbolic o cruce pe care noi o purtăm fiind creștini, jertfa noastră pentru mântuirea sufletului. Iar noi mai știm că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a suferit infinit mai mult decât fiecare dintre noi, îndurând chiar prin Voia Sa batjocură, loviri și crucificare, răscumpărând păcatele lumii…

          Necazurile acestea ne sunt firește necesare am putea spune precum sunt medicamentele pentru trup. Ele sunt într-adevăr foarte amare dar ne sunt absolut necesare pentru îndreptarea noastră duhovnicească, pentru refacerea echilibrului nostru sufletesc și comuniunii cu Dumnezeu, Cel Care ne-a dăruit viață și multe alte daruri. Și au existat pustnici pomeniți în Pateric care se îngrijorau mult când vedeau că nu mai sunt încercați de necazuri…

          Pe de altă parte mai vedem că ele ne sunt și avertismente și încercări ale credinței noastre. Cele mai grele fiind bolile așa zis incurabile (formele de cancer) care ne aduc perspectiva morții iminente… În fața lor, vedem că atitudinea este diferită. Există cel puțin două categorii de oameni. Unii, mai cârtitori, își arată revolta și indignarea, se simt chiar părăsiți de Dumnezeu și se întreabă insistent de ce li se întâmplă tocmai lor… Alții însă, mai evlavioși și întăriți în credință mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate darurile dar și pentru toate necazurile din viața lor, conștientizate ca o plată pentru răscumpărarea păcatelor. Și de fapt, este de o mie de ori mai bine să ne luăm plata aici pe pământ pentru ele decât să le plătim cu vârf și îndesat la Judecata de Apoi…

          De ce am menționat încă din titlul articolului de înalta școală duhovnicească a teologiei necazurilor? Pentru că este foarte important ca noi să înțelegem menirea acestora în viața noastră și pentru că indiscutabil omul modern al zilelor noastre, abia în necazuri se trezește cu adevărat duhovnicește și își mai amintește de Dumnezeu, dacă mai păstrează desigur un dram de credință. Abia când viața îl constrânge și îl strâmtorează foarte mult, când nu mai vede cu ochii minții scăparea și rezolvarea problemelor sale, abia atunci se poate întâmpla ca el să se căiască amarnic și să strige cu durere în sufletul său către Dumnezeu cerând ajutorul Lui, precum fiul risipitor din pilda cu același nume din Sfânta Evanghelie, care se întoarce smerit la Tatăl său.

          În filosofie și psihologie această problemă pusă în discuție s-ar rezuma la asumarea înfrângerii și victoriei. Este firesc să ne punem și această întrebare: când învață oare mai mult omul, dintr-o victorie sau dintr-o înfrângere? Cu siguranță, el trage concluziile de rigoare și de îndreptare mult mai bine atunci când este înfrânt, dar nu și învins definitiv. Învață astfel să lupte și să fie smerit dacă nu este cuprins de descurajare sau deznădejde. Pe când în victorii, omul se îmbată cu iubirea de sine și cade cel mai adesea în mândrie, aroganță și autosuficiență (încredere în sine exagerată).

          Și ca să înțelegem mai bine cauza dar și rostul pe care îl au necazurile în viața noastră, vom reproduce ultima parte dintr-o rugăciune foarte importantă pe care mulți ortodocși o citesc în fiecare săptămână într-o anume zi:

          ,,O, Hristoase al meu răstignit, câte scuipări și câtă ocară ai răbdat pentru păcatele noastre și pentru a ne da încă pildă de adevărată răbdare în suferințele și necazurile vieții acesteia! Și fiindcă acestea ni le trimite Dumnezeu pentru păcatele noastre, ca să ne îndreptăm și să ne apropiem de El, și așa numai spre folosul nostru ne pedepsește în această viață. De aceea, rogu-mă Ție, Stăpâne, ca la necazurile, ispitele și durerile câte ar veni asupra mea, să-mi înmulțești împreună și răbdarea, puterea și mulțumirea, căci cunosc că neputincios sunt de nu mă vei întări; orb de nu mă vei lumina; legat de nu mă vei dezlega; fricos de nu mă vei face îndrăzneț; pierdut de nu mă vei cerca; sclav de nu mă vei răscumpăra, cu bogata și Dumnezeiasca Ta putere și cu Darul Sfintei Tale Cruci, căreia mă închin și o măresc, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.” (din Rugăciunea de vineri)

          După cum știm și este profețit, vor veni mai târziu mari necazuri asupra tuturor creștinilor și prigoana din vremea antihristului… Să nu ne găsească pe noi fricoși și nepregătiți! Pentru că, mai știm că în lumea aceasta tot mai bolnavă de necredință și care se apropie de sfârșitul ei, cu siguranță Dumnezeu ne va întări pe noi, precum i-a întărit și pe sfinții închisorilor comuniste aflați în teribile și mari încercări. Iar Sfânta Scriptură ne atenționează că, numai cine va răbda aceste necazuri până la sfârșit se va mântui.

          Așadar, să ne rugăm bunului Dumnezeu să ne întărească pe toți în credință și să ne dăruiască toate cele de folos sufletului nostru, îndeosebi puterea rugăciunii și răbdare. Amintiți-vă fraților de răbdarea în necazuri pe care a avut-o dreptul  Iov… Amintiți-vă și de îndemnul unui mare duhovnic român cunoscut și peste hotare: ,,Răbdare, răbdare, răbdare…”, cum ne spunea atât de frumos părintele Ilie Cleopa, care își alinta interlocutorii cu expresia ,,Mânca-v-ar Raiul!”…

                                          Cu dragoste întru Hristos, nevrednicul Radu Iacoboaie