Baza pocăinţei este lepădarea de sine. Pentru că voinţa şi plăcerea de sine şi iubirea de sine şi egocentrismul au fost cauza căderii, acestea, dacă nu vor fi smulse din rădăcină, nu este cu putinţă ca dumnezeiescul Har să se apropie de noi. Da! Cum altfel să ne umbrească Harul dacă nu vom deveni curaţi cu inima? Fără inimă curăţită nu-L vom vedea pe Dumnezeu. Nu că nu-L vom vedea, dar nici nu-L vom simţi.

Pentru a ne curăţa inima trebuie să arătăm pocăinţă adâncă, adevărată, pentru a convinge astfel dumnezeiescul Har – care, de altfel, nu poate fi înşelat în vreun fel – să intervină şi să distrugă omul cel vechi şi să-l creeze pe cel nou, restaurat şi să ne înveşmânteze în hainele cele noi ale asemănării cu Dumnezeu. Nu au arătat acest lucru, în mod practic, milioanele de ,,eroi” care sunt acum în cer şi saltă de bucurie lângă tronul ceresc? Nu pentru aceasta au ajuns acolo? Pentru că, prin jertfa de sine desăvârşită, prin durerea faţă de ceilalţi, prin ascultarea desăvârşită, prin rugăciunea neîntreruptă , astfel au reuşit ei să intre în rai. Doar Domnul zice: ,,Fără de Mine nimic nu puteţi face”. Nu doar acum, ci şi atunci când omul se afla în starea de nestricăciune, fără intervenţia şi asistenţa lui Dumnezeu nimic nu putea face. Cu atât mai mult acum, când ne găsim în starea aceasta căzută. Aşadar, avem nevoie neapărat de a comunica cu Dumnezeu, avem nevoie de grija Lui pentru noi, iar acest lucru nu se poate realiza decât prin rugăciune. Și, din cauză că omul încă resimte efectele căderii, este nevoie de multă rugăciune, de rugăciune neîntreruptă. Acest lucru ne spune şi marele învăţător şi părinte al nostru, Sfântul Apostol Pavel: ,,Stăruiţi în rugăciune, priveghind în ea cu mulţumire… Rugaţi-vă neîncetat, mulţumiţi întru toate” (Epistola către Coloseni).

Aşadar, fraţi şi părinţi, acesta este scopul nostru. Și, mai întâi de toate, trebuie să începem cu jertfa de sine. Prin aceasta vom face astfel încât să dezrădăcinăm din mintea noastră ideea înfăptuirii propriilor gânduri şi a propriilor hotărâri. Dacă nu reuşim aceasta, nu putem să mergem mai departe. Monahul trebuie să deschidă ochii, să ştie de ce este aici, pe pământ, căci înlăuntrul sufletului lui se află lumea întreagă. Prin jertfa de sine, prin tăierea absolută a voii de sine, prin ascultarea absolută faţă de Dumnezeu se va trezi înlăuntrul nostru flacăra care este şi motivul creării noastre, care este dragostea. Şi vine Dumnezeu şi ne spune: ,,Acum, ca răsplată pentru tot ce v-am făcut, un singur lucru cer de la voi: Să Mă iubiţi din toată inima, aşa după cum şi Eu v-am iubit pe voi”. Aşadar, atunci când monahul va lua seama, ca, prin jertfa de sine, prin tăierea voii, va scăpa de păcatul drăcesc reprezentat de curiozitate – care vor da naştere în inima lui iubirii de sine şi plăcerii de sine – atunci se va însufleţi în inima sa dragostea, în mod practic. Iar atunci, dumnezeiescul Har va simţi că dragostea s-a ,,trezit la viaţă”, dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Atunci mintea se va trezi, va fi luminată şi va începe să înţeleagă şi tot atunci se vor activa toate puterile existenţei sale, pentru a lupta împotriva vrăjmaşului, împotriva celui fără logică, împotriva minciunii. Aşa este, iubiţi fraţi şi părinţi. De aceea, cu dragoste vă rog să fiţi cu băgare de seamă. Nepăsarea şi neglijarea ascultării fiecăruia, acestea două lovesc şi dezrădăcinează frica dumnezeiască. Jertfa de sine, ascultarea şi tăierea voii, acestea trei reînsufleţesc frica de Dumnezeu. Iar atunci când frica de Dumnezeu se va trezi în noi, atunci, simţurile noastre duhovniceşti se redeşteaptă, simţuri ce au fost sădite în noi încă de la creare. După cădere nu mai există nimic înlăuntrul nostru din cele cu care am fost creaţi, doar imaginea exterioară. Unde este dragostea? Unde este smerenia? Unde este voinţa dumnezeiască? Unde este legătura absolută şi necondiţionată cu Dumnezeu? Acum lipsesc toate acestea pentru că nu mai există nici tăierea voii. Monahul trebuie să simtă că nu se găseşte din întâmplare aici, la mănăstire, că nu a venit pentru că a fost izgonit de acasă şi nu avea unde să meargă. Ori că a fost îndemnat să vină la mănăstire, ci fiindcă el a fost ales să vină la mănăstire de Dumnezeu, Cel care pe toate le-a făcut. ,,Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi rod să aduceţi, şi rodul vostru să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu” (Ioan 15, 16). Și, mai mult decât acestea ne spune El: „Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl, Care M-a trimis” (Ioan 6, 44). Auziţi aceasta, părinţi şi fraţi? Tatăl din ceruri i-a atras pe monahi, nu doar i-a chemat. I-a luat de mână, i-a scos din lumea deşertăciunii şi a pierzaniei şi a iraţionalului şi i-a aşezat într-un loc de pace şi le-a zis: ,,Iată, acum trebuie să înţelegeţi care este cauza distrugerii voastre, iar acum vi se deschide uşa întoarcerii voastre ca să moşteniţi cu mult mai presus decât ceea ce gândiţi şi cereţi”. Acesta este înţelesul.

De aceea, din inimă vă cer să fiţi cu băgare de seamă şi să nu uitaţi că Dumnezeu nu are cum să greşească. Să nu-L supărăm, să nu-L întristăm. Nu trebuie să avem puţină recunoştinţă? Nu ar trebui să-I mulţumim pentru tot ce ne dăruieşte? Cine trebuie să facă asta? Mulţimea fiilor de oameni de care se îngrijeşte şi acum Dumnezeu Cuvântul în toată această apostazie ce există în lume şi pe care cu dragoste părintească îi stăpâneşte, îi hrăneşte şi îi îngrijeşte.

Aşadar, noi ce trebuie să facem acum? De aceea, cu dragoste vă rog să încercaţi să gândiţi cu inima şi veţi vedea că Dumnezeu nu face greşeli. Ne-a ales pe noi dintre miliarde de oameni şi ne-a adus într-un loc cu totul special şi ne spune: ,,Nu de voi depinde viaţa voastră. În grija Mea vă aflaţi voi cu toţii. Credeţi, deci, că Eu, Dumnezeu, care conduc toată creaţia şi am grijă de ea chiar şi în starea decăzută în care se găseşte, v-am ales pe fiecare dintre voi, unul câte unul, din dragostea ce v-o port. Și v-am adus în acest loc potrivit, pregătit, scoţându-vă din lumea deşartă unde există numai înşelare, astfel încât să vă treziţi şi să înţelegeţi cine sunteţi voi cu adevărat şi unde trebuie să ajungeţi. Să Mă cunoaşteţi şi pe Mine care am venit în lume pentru voi şi să se trezească şi mintea voastră cea înceţoşată”. Trebuie să începem să gândim care este ţelul nostru şi să începem cu grijă şi dorinţă programul şi ascultările noastre de fiecare zi.

Iar pentru dobândirea jertfei de sine prin care dezrădăcinăm din inimă patimile noastre, un element de bază şi preocuparea principală a noastră trebuie să fie rugăciunea. Părinţilor, singuri nu putem face nimic! ,,Ostenit-am strigând, amorţit-a gâtlejul meu, slăbit-au ochii mei nădăjduind spre Dumnezeul meu” (Psalm 68, 4).

Acum, stau şi vă întreb pe voi, părinţi şi fraţi, cine sau ce îl împiedică pe monah să-şi îndeplinească datoria sa? Și, pentru că sistemul nostru de organizare, după tradiţia Părinţilor, este cel chinovial, acest lucru ne ajută mai mult, ne dă mai multă libertate. Eu am vieţuit singur înainte, având foarte multe responsabilităţi, şi, ca om, trebuia să mă îngrijesc de foarte multe. Nu puteam să evit acest lucru. Trebuia să alerg încolo şi-ncoace şi să slujesc tuturor. Ei, acest lucru nu mai există aici astăzi. Nimeni dintre voi nu trebuie să mai aibă această grijă. La ora potrivită se aude toaca iar fiecare merge şi ia ceea ce are nevoie fără să aibă vreo grijă. Îndepărtarea tuturor acestor griji nu este altceva decât pronia lui Dumnezeu care doreşte să vă întărească în rugăciunea neîntreruptă cea care face să dispară legea distrugerii sufletului. Aceasta vă rog, din inimă. Și, mai am o îndrăzneală în inima mea, şi am să vă spun acest gând al meu, ca mângâiere. Vă mărturisesc din inimă că am fost atât de epuizat, dar atât de epuizat încât mi-am pierdut simţurile. Nu mai puteam să vorbesc. Mi-am zis, însă, că, de vreme ce fraţii, părinţii şi, mai ales, părintele nostru duhovnicesc aici de faţă (egumenul Efrem, n. tr.) pe care Dumnezeu l-a aşezat stareţ, m-au rugat să vin, o să fac Sfânta Cruce şi o voi ruga pe Maica Domnului şi pe Domnul nostru Iisus Hristos şi mă vor ajuta. Și, mai mult decât acestea, m-au ajutat rugăciunile voastre ca să vin astăzi şi să fim împreună pentru că şi eu am dorit să vă văd. Iar rugăciunile voastre au fost ascultate pentru că eram aproape mort dar am reuşit să mă ridic. V-am spus, aproape că nu mai aveam viaţă în mine. Simţurile mele erau aproape moarte. Am deschis ,,Everghetinosul” pe care îl ştiu aproape pe de rost, şi nu am putut să citesc. Citeam şi nu înţelegeam nimic din ceea ce citeam. Am închis cartea şi am pus-o deoparte. Am luat alte cărţi şi am încercat să citesc de acolo. La fel, nu puteam să înţeleg nimic din ceea ce citeam. Nimic. Nu puteam să mai gândesc. Nimic nu mai funcţiona cum trebuie în organismul meu. Dar, cu rugăciunile voastre şi ale cuviosului părintelui nostru părinte duhovnicesc (Efrem) pe care Dumnezeu l-a ales egumenul nostru, şi cu puţina mea credinţă, Dumnezeu mi-a dat putere şi am putut să vin. Și mă bucur că vă văd şi că suntem iarăşi împreună. Și nu mă bucur doar pentru că v-am văzut, ci mă bucur şi pentru că observ progresul vostru duhovnicesc. Iar eu mă rog pentru voi să mergeţi pe acelaşi drum al urcuşului duhovnicesc.

Da, iubiţi părinţi şi fraţi, vă rog din inimă să vă faceţi următori părinţilor noştri duhovniceşti cei care ne-au înveşmântat în rasa călugăriei şi care au dus viaţă sfântă. Ce răspuns vom avea noi dacă nu vom reuşi să păşim pe urmele acelora? Vedem că împărăţesc în noi patimile care ne-au schimonosit chipul lui Dumnezeu din noi, această curiozitatea drăcească ce lucrează ca un parazit şi, din păcate, foarte mulţi fraţi nu sunt atenţi la acest lucru. Curiozitatea aceasta este un lucru foarte vătămător. Toată ziua vrem să ştim ,,ce s-a întâmplat”, ,,cum s-a întâmplat”, ,,de ce s-a întâmplat” şi tot aşa. În felul acesta, mintea nu are timp să se dezmeticească şi să ştie ce are de făcut.

De aceea, vă rog din inimă: ţelul nostru acum este să ne păzim mintea. Pentru că, iată, am renunţat la viaţa noastră trecută. Mintea, însă, păstrează amintirile şi imaginile din trecutul nostru. Nu doar că ne aduce în faţa ochilor păcatele noastre, dar lucrează şi acum şi, acceptând să vorbim cu mintea, noi şi noi gânduri vătămătoare ne vin în minte, de felul: ,,Dacă acum eram în altă parte aş fi fost altfel şi aş fi făcut cutare lucru”. Sau: ,,Dacă voi merge să vieţuiesc acolo voi fi altfel”. Sau: ,,Dacă aş fi făcut cutare lucru, acum, lucrurile ar fi stat altfel”. Mintea începe şi gândeşte fără rost şi dă idei vătămătoare. Și, astfel, vom uita care este scopul nostru aici, la mănăstire.

De aceea, vă rog din inimă, să fiţi cu băgare de seamă la toate acestea şi să nu vă lăsaţi furaţi de gânduri. Iar fără rugăciune nu veţi putea să faceţi nimic. Vă spun aceasta nu doar pentru că asta spun Părinţii noştri, ci pentru că fiecare poate să înţeleagă că monahul trebuie să fie un om al rugăciunii. Monahul nu poate exista fără rugăciune. Sunteţi tineri cu toţii. Trebuie să aveţi râvnă pentru nevoinţă, nu trebuie să vă fie greu să chemaţi numele lui Dumnezeu.

Vă rog să mă iertaţi dacă vreodată vă vorbesc mai imperativ dar, pentru dragostea voastră şi pentru rugăciunile voastre fac aceasta. Am venit acum să vă văd dar nu ştiu dacă voi mai putea veni pentru că m-au părăsit cu desăvârşire puterile. Este voia lui Dumnezeu să se întâmple asta, El are planul lui pentru fiecare dintre noi, El ştie cel mai bine. Iar Maica Domnului ne sare mereu în ajutor.

Vă rog din inimă, părinţi şi fraţi, să încercaţi să nu vă abateţi de la ceea ce v-am spus. Și atunci, dragostea de care v-am spus, se va trezi înlăuntrul nostru şi se va înălţa sus, către Dumnezeu. Tot această dragoste se va revărsa şi se va răspândi şi printre noi. Iar atunci, nu vom mai vorbi de rău pe nimeni, nu vom mai blama pe ceilalţi. Oameni suntem. Semănăm la înfăţişare, avem aceleaşi idei. Însă nu este doar asta. Gândim cu toţii la fel? Nu, fiecare gândeşte diferit. E, prin urmare, este firesc să se nască neînţelegeri între noi. Unul a spus nu ştiu ce, altul a privit nu ştiu cum, celălalt s-a mişcat într-un fel nepotrivit în biserică etc. Însă, dacă există dragoste în cadrul obştii vom lua seama la asta? Nicidecum. Ne vom ruga cu lacrimi: ,,Preabunule, Doamne, acoperă neputinţa fratelui meu!”. Adu-ţi aminte de ce ai venit aici, la mănăstire. Aici este locul tău. Unde sunt toate acestea? Uităm cu uşurinţă toate acestea. Și începem: ,,Uite ce a făcut”. Ori: ,,Uite ce a zis”. Cum se poate ca un monah care gândeşte astfel să poată să primească înlăuntrul său dumnezeiescul Har care ne va curăţa şi ne va lumina şi care va încununa nevoinţele noastre?

Asta am vrut să vă spun, să vă reamintesc aceste lucruri. Vă rog să mă iertaţi dacă vorbele mele au fost mai aspre. Vă mulţumesc pentru dragostea pe care mi-o purtaţi şi pentru rugăciunile voastre care m-au ajutat şi am putut să mă ridic din pat şi să vin să ne vedem astăzi. Faceţi rugăciune, vă rog, în continuare pentru mine ca să îmi ajute Bunul Dumnezeu să pot să am grijă de mine, să mă mişc, să nu-mi pierd simţurile, cunoştinţa şi să devin povară pentru obşte. Dar, voi primi cu bucurie ceea ce Domnul îmi va da. ,,Ceea ce Domnul a dat, aceea s-a şi făcut”. De aceea încerc să nu mai iau seama la nici o durere şi la nici o suferinţă atunci când văd că mulţime de oameni suferă în fiecare zi.

Revin iarăşi şi vă cer iertare şi mă rog încontinuu ca Dumnezeu să ne miluiască şi pe noi cu rugăciunile Părinţilor noştri şi cu purtarea de grijă a Maicii noastre să ajungem la limanul cel bun unde dorim cu toţii să ajungem ca să ne exprimăm recunoştinţa şi mulţumirea faţă de Dumnezeu care ne-a ales pe noi din miliarde de oameni care există în această lume. Amin!

Părintele Iosíf Vatopedinul