„Doamne, L-a întrebat Simon-Petru, unde Te duci?” (In 13, 36)

Din iubire de învăţătură Petru întreabă iarăşi şi se interesează de înţelesul cuvântului, neînţelegând încă, precum se vede, ce semnificaţie are spusa Lui. Dar întreabă şi din râvna fierbinte de-a urma lui Hristos. în privinţa aceasta e vrednică de admiraţie ordinea ucenicilor.
N-ar putea spune cineva că, fiind de faţă şi ceilalţi, Petru a întrebat cel dintâi dintre ei, pentru că el singur nu ştia. De fapt, ceilalţi îi cedează, ca celui dintâi, cuvântul şi curajul de-a întreba. Dar
nu e lipsit de risc a vorbi la urechile învăţătorului, pentru cei ce se socotesc că sunt ceva. Dar nu e mai puţin vrednic de admirat Petru, care nu se ruşinează să pară mai greoi la înţelegere, dorind să priceapă ceva din cele neînţelese, ci se grăbeşte iute spre trebuinţa de-a cunoaşte şi se gândeşte la folosul ce-i vine din iubirea de învăţătură, ca să se facă şi în privinţa aceasta pildă celorlalţi. Căci, socotesc, nu trebuie să trecem peste cuvintele celor ce ne învaţă, dacă nu ne sunt cu totul clare, doar ca să dăm impresia că suntem foarte ascuţiţi la minte şi pătrunzători la înţelegere, ci trebuie să întrebăm mai degrabă, ca să pătrundem în chip înţelegător ceea ce
primim, ca să ne fie spre folos. Căci e cu mult mai bună cunoaşterea a ceea ce ne este de folos, decât păruta înţelepciune deşartă şi e mai bine să învăţăm cu adevărat, decât să socotim că ştim.

„Răspuns-a Iisus: Unde Mă duc Eu, tu nu poţi să urmezi Mie acum, dar mai târziu îmi vei urma” (In 13, 36)

Ştiind că e grea şi de nesuportat tristeţea ce-a cuprins pe ucenicii Săi, căci le spusese deschis că Se va urca la ceruri şi-i va lăsa lipsiţi de prezenţa Lui pe pământ, deşi virtuţi care, fiind lipsite de iubire, n-au o prea mare valoare. Acesta e cazul când, în practicarea acelor
virtuţi, se uită de iubirea semenului nostru. Se arată aici cât de mult ne realizăm unul prin altul, cât de mult, pe măsură ce uit de mine în grija faţă de altul, mă realizez cu adevărat pe mine.

Va fi totuşi împreună cu ei ca Dumnezeu, Se foloseşte pentru prezent de un cuvânt mai învăluit, lipsindu-i de înţelegerea exactă a acestui lucru. De fapt, văzându-i neştiutori, îi lasă să rămână în această stare. Căci cei înţelepţi nu ezită să acopere cele ce obişnuiesc să aducă întristare în umbra unor cuvinte mai grele. Căci, deşi prezentase plecarea Sa la cele de sus şi la ceruri ca pe o dăruire a Sa lui Dumnezeu-Latăl, ca pârgă a umanităţii şi ca făcând aceasta pentru folosul tuturor (căci ne-a deschis o cale nouă, pe care înainte nu o ştia firea omenească), sfinţilor ucenici, care
voiau să fie pururea împreună cu El, despărţirea de Hristos le apărea ca insuportabilă, deşi ştiau, pe de altă parte, că El va fi totdeauna cu ei prin puterea şi împreuna-lucrare a Duhului. Deci lasă
pe fericitul Petru, care împreună cu ceilalţi ucenici nu cunoştea înţelesul celor spuse, să rămână în aceeaşi stare şi, în chip folositor, nu le descoperă exactitatea celor spuse, până ce nu va duce la capăt cuvântul care va putea să-i lumineze. Aceasta îl vom vedea făcând şi în cele următoare.

Căci zice către ei:

„ Vă este de folos ca Eu să Mă duc. Căci dacă Eu nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi” (In 16, 7).

Vrea totuşi, ca Dumnezeu, să-i tăgăduiască ucenicului, doritor să-i urmeze cu râvnă, că îi va urma şi va fi curând cu El, neputându-l împiedica nimeni. Deci zice: „ Unde Mă duc Eu, tu nu poţi să urmezi Mie acum, dar mai târziu îmi vei urma.” Şi cuvântul are un dublu înţeles: unul este foarte apropiat şi familiar, iar celălalt, mai ascuns şi în ghicitură. îi spune că nu va putea acum să urmeze Celui ce Se suie la cele de sus
şi Se întoarce la cer, dar îi va urma după acestea, statornicind adică pe sfinţi prin nădejde în [Hristos cel înviat cu trupul va răspândi, la a doua Sa venire, puterea Sa care va învia orice trup şi va face incoruptibilă toată materia. Iar până atunci, cei apropiaţi de El prin credinţă nu vor mai merge în iad cu sufletul, ci vor fi aproape de El.]

[Învierea lui Hristos a înlăturat în cei ce cred în El frica de moarte şi robia în care îi ţinea pe oameni această frică.] cinste şi slavă, când vor ajunge în cetatea de sus şi vor împăraţi împreună cu El. Dar prin aceasta mai indică şi altceva. Şi voi spune ce e aceasta, întrucât încă nu sunt îmbrăcaţi cu puterea de sus (Le. 24, 49) şi n-au primit încă pe Cel ce-i întăreşte pe ei şi umple firea omului de bărbăţie, adică pe Duhul Sfânt nu vor învinge aşa cum sunt moartea şi nu se vor vindeca de înspăimântătoarele muşcături ale ei. Deoarece numai Mântuitorului Hristos I se cuvenea şi numai Lui îi era rezervată puterea de a sfărâma stăpânirea morţii, era cu neputinţă altora să fie văzuţi făcând aceasta înaintea Lui. Căci a nu se teme de moarte ce poate însemna altceva decât a o dispreţui ca pe una ce nu poate aduce nici o vătămare? De aceea, după judecata noastră, şi fericiţii prooroci
se înfricoşau de apropierea morţii, ea nefiind desfiinţată încă prin învierea lui Hristos. Înţelegând aceasta în chip drept, Pavel a spus că Cuvântul Cel ce este din Dumnezeu şi în Dumnezeu a luat sămânţa lui Avraam, ca, prin moartea sfântului Său trup, „să surpe, prin
moartea Sa, pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe cei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evr. 2, 14-15). Căci prima topire a morţii a fost patima mântuitoare, şi începutul îndrăznelii Sfinţilor împotriva ei a fost învierea lui Hristos. Deci, înainte ca Viaţa cea după fire să desfiinţeze moartea şi să nimicească frica întreţinută de ea în
sufletele noastre, ucenicii erau încă slabi în faţa primejdiilor. De aceea, Domnul îi spune lui Petru în chip acoperit că va fi şi el răstignit la vremea sa, şi prin aceasta îi va urma. Dar că acum nu are mintea destul de tare pentru o astfel de luptă, îi arată zicând: „ Unde Mă duc Eu, tu nu poţi să urmezi Mie, dar mai târziu îmi vei urma. ” Dacă prin aceste cuvinte Hristos n-ar fi dat de înţeles moartea lui Petru, pentru care motiv ar fi îndreptat cuvântul numai spre persoana lui
Petru, după ce şi ceilalţi Sfinţi Apostoli primiseră făgăduinţa că vor fi împreună cu El şi vor urma Lui la vremea învierii, restabilindu-li-se viaţa nestricăcioasă şi bucurându-se de bunătăţile nădăjduite? Dar e vădit că, prevestind lui Petru ceea ce i se va întâmpla într-un timp de mai
târziu, o face ca prin ghicitură. De aceea i-a arătat aceasta mai clar prin alte cuvinte, zicând:

„ Când erai mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti. Iar aceasta a zis-o, arătând cu cefei de moarte va preaslăvi pe Dumnezeu” (In 21, 18-19).

Căci, deşi e un lucru dulce pentru sfinţi a pătimi pentru Hristos, primejdia nu e voită, însă trebuie suportată când e adusă de vreo necesitate. De aceea ne şi porunceşte să ne rugăm ca să nu cădem în ispită.

„Zis-a Lui Petru: Doamne, de ce nu pot să urmez Ţie acum? Sufletul meu îl voi da pentru Tine'” (In 13, 37)

Ce-l împiedică pe cel al cărui scop este să moară pentru învăţător, să-L urmeze, socotind aceasta ca pe un motiv de laudă? Căci sfârşitul oricărui pericol şi extrema poftă a sălbăticiei prigonitorilor se opreşte la trup, şi moartea vine împotriva lui. Iar cel ce e gata pentru ea, prin ce-ar putea fi împiedicat să părăsească voinţa puternică de-a urma (învăţătorului)? Căci râvna lui Petru e fierbinte, şi măsura voinţei de a-L urma e foarte mare. Nu poate vedea cineva vreo
micime în el, şi sfârşitul vieţii lui dovedeşte aceasta. Dar trebuie luat în seamă că Mântuitorul nostru a indicat mai înainte reîntoarcerea Sa la cer şi îi spune lui Petru să nu-I urmeze acum, ci
după ce-şi va împlini apostolatul. Hristos cheamă deci capetele sfinţilor în cetatea de sus la timpul cuvenit. De aceea îi cere ucenicului să se facă gata pentru aceasta la vremea potrivită şi le cere tuturor să nu se primejduiască mai înainte, mergând după cum gândesc ei, pe alt drum, şi nu de-a dreptul. Socotesc că Domnul cugetă ca ei să meargă şi în unele localităţi mai puţin cunoscătoare ca cele din Iudeea, sau să treacă şi la alte popoare, având să le comunice cele
învăţate de la El şi să sufere de la ele o duşmănie cu mult mai mică decât cea suferită de la farisei. De aceea, le făgăduieşte că-I vor urma neîndoielnic, nu numai murind, dar nu le va fi greu nici să moară. Este în acestea şi o asemănare cu cele spuse înainte şi pe care le voi spune iarăşi. Mai înainte, ferindu-Se de ura de moarte a iudeilor, de mânia lor nestăpânită şi de limba
lor furioasă, Hristos S-a dus în satele Galileii, făcându-i pe aceia să se minuneze de minunile Lui. Dar deoarece a murit Lazăr, fratele Măriei şi al Martei, cunoscând-o aceasta ca Dumnezeu, zice ucenicilor Săi: „Lazăr, prietenul nostru, a adormit. Mă duc să-l trezesc” (In 11, 1 1).

La aceasta, îi spun ucenicii, din iubire: „Acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi iarăşi Te duci acolo?” (In 11, 8).

Răspunzând Hristos şi arătând că trebuie să Se întoarcă în ţinutul iudeilor, Toma, cel numit Geamănul, a spus celorlalţi ucenici: „Să mergem şi noi şi să murim cu El.”

Socotesc că acesta este şi scopul cuvintelor lui Petru. Căci crede, poate, precum am spus înainte, că Iisus Se întoarce să predice şi să se primejduiască de către iudei. De aceea, fiindcă era stăpânit de iubire, făgăduieşte să-şi arate iubirea sa nebiruită în râvna de-a merge cu El, spunând că nimic nu-l poate împiedica de la aceasta, o dată ce s-a hotărât să o facă, deoarece scopul lui este să moară pentru învăţător.

Petru făgăduieşte mai mult decât poate, arătând în aceasta o râvnă vrednică de admiraţie. Dar Hristos, cunoscând asprimea furtunii, greutatea de nesuportat a ispitei şi mărimea prigoanei, clatină din cap. Desfăşurând în faţa ochilor mărimea întregii pătimiri,
gândind la duşmănia mai presus de toate a iudeilor şi văzând cele viitoare şi comparându-le cu cele din acel timp, îi spune cele de mai sus: Viaţa ta o vei pune pentru Mine, Petre? Spui că frica de acestea nu te sperie şi socoteşti că vei fi mai tare decât cele viitoare? Dar nu ştii greutatea ispitei, nici nu ai tărie de a pătimi, căci curajul îţi este foarte mic. De aceea, fără să vrei, Mă vei tăgădui de trei ori, şi aceasta într-o singură noapte. Acestea socotim că vrea să le spună Iisus.

Se cuvine iarăşi să ne minunăm şi în aceasta de iubirea Lui de oameni. Căci, după ce a spus mai înainte că puterea sufletului nu e pe măsura râvnei, îi arată că se va frânge şi va ceda atât de mult, încât numai la anunţarea primejdiei nu se va opune cu nimic, pentru că nu se va afla sub puterea lui Dumnezeu. Şi pentru care cauză? Pentru că suferind cele omeneşti, nu-i va putea opune o putere. Şi El cunoştea că firea era încă slăbită, neputând să opună morţii o astfel de
putere. Fiindcă moartea, nefiind încă desfiinţată prin învierea lui Hristos, sfida înţelegerea tuturor şi era încă în stare să zdrobească numai prin muşcătura ei chiar şi pe cel mai viguros şi mai tare în îndrăzneală. Căci firea, pătimind moartea, cedează ca unei biruitoare, mai bine-zis, ceda atunci.  Dar rupând Mântuitorul nostru lanţurile morţii, aceasta s-a arătat dulce celor ce iubesc pe Hristos, deşi ea se apropie cu asprime. Căci prin moartea Lui a apărut viaţa veşnică, care a desfiinţat stăpânirea stricăciunii. Dar să nu socotească cineva că Petru L-a tăgăduit pentru a fi vădit prin aceasta ceea ce prezisese Hristos. Acesta nu dă nici o importanţă tăgăduirii lui Petru. Căci lui Petru nu i se impune aceasta, nici nu e constrâns la pătimirea acestora, ci Hristos le prevede acestea ucenicului, pentru că ştia, ca Dumnezeu, că se vor întâmpla neîndoielnic.  Dar deoarece cele ce s-au întâmplat celor mai vechi s-au scris spre sfâtuirea celor de după ei, să spunem, mişcaţi de ele, ce folos trebuie să se tragă din aceasta. Nu socotesc că Dumnezeu sileşte la ceva, nici nu obligă pe cineva să tăgăduiască împlinirea a ceea ce e mai presus de fire. Pe de altă parte, socotesc că nici nu vrea să treacă cu vederea cele ce se vor face, spunând mai dinainte când se va face aceasta sau aceea; căci toate cele pe care va voi cineva să le facă, El trebuie să le ştie, precum a spus preaînţeleptul ucenic: Dacă Domnul le va vrea, le vom trăi.  Mai trebuie ca unele suflete să vrea să dobândească unele virtuţi cu toată puterea.

Fragment din ” Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan „, Sf. Chiril al Alexandriei, PSB 41