niLucrarea de cea mai neapărată trebuinţă este ca în toată vremea să păstrăm simţământul neîndestulării noastre înaintea lui Dumnezeu. Intrăm atunci într-o neîncetată încordare între osândirea de sine şi dragostea pentru Hristos, între pocăinţă şi nădejdea în îndurările lui Dumnezeu. Pe de-o parte, trăim în suferinţa de a fi atât de departe de Dumnezeul pe Carele îl iubim; pe de altă parte, această suferinţă şi dragoste lucrează ca un foc lăuntric, împingându-ne cu putere către Dumnezeu. Această încordare şi-a aflat expresia cea mai puternică în cuvântul lui Hristos către Stareţul Siluan: «Ține-ți mintea în iad, şi nu deznădăjdui». Cuvântul acesta poate provoca temere, frică şi panică, dar ea nu trebuie să ne covârşească: este principiul de temei al vieţii noastre în Hristos.

Cum poţi fi neîntrerupt în «focul» iadului şi al patimilor, şi să primeşti totodată de la Duhul Sfânt simţământul mântuirii? Starea lăuntrică a lui Hristos pe Golgotha ne luminează. Întâi zice tâlharului: «Astăzi vei fi cu mine în Rai». Mai târziu El strigă: «Pentru ce m-ai părăsit?» Cele două momente nu sunt decât unul singur. Sub diferitele sale forme această stare a lui Hristos pe Golgotha este tot mereu prezentă în om şi preschimbă însuşi conţinutul vieţii sale. «Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, şi plângeţi cu cei ce plâng», zice Apostolul Pavel. Pentru noi aceste cuvinte sunt de neînţeles.

Nu trebuie să avem pretenţia de a repeta experienţa sfinţilor Siluan, Isaac Şirul, Simeon Noul Theolog, Grigorie Palama sau Serafim din Sarov. În viata duhovnicească nu există repetiţii exacte, identice, ci doar o analogie în duh, în încordarea ce presupune formula: «Ține-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui».

Niciodată nu trebuie să te compari cu nimeni. Fiecare dintre noi, oricât de mic ar fi, este mare înaintea Celui Vecinie; Dumnezeu face cu fiecare om o unică legătură a inimii.

“Din viaţă şi din Duh”, Arhimandrit Sofronie Saharov, traducere din limba franceză de Ierom. Rafail (Noica), – Ed. a 2-a, rev. -Alba Iulia: Reîntregirea, 2014