„Iar înainte de sărbătoarea Paştilor, ştiind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit” (In 13, 1)

Înţelesul celor spuse pare mai puţin clar celor mulţi şi nu e foarte uşor de explicat. Nu este deloc simplu, cum ar putea socoti cineva. Căci pentru care motiv dumnezeiescul Evanghelist
menţionează neapărat aici: „ înainte de sărbătoarea Paştilor, ştiind lisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta, la Tatăl?” Şi ce înseamnă iarăşi: „iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit?” Prin această exprimare neclară, pe care pare să o cuprindă cuvântul său, socotesc că el a voit să spună că, înainte de patima Sa mântuitoare, Mântuitorul, deşi cunoaştea că timpul mutării Sale la ceruri bate la uşă, a arătat iubire desăvârşită faţă de ai Săi care se aflau în lume. Şi, dacă trebuie să înţelegem mai pe larg cele dinainte, socotesc că trebuie să spun din nou cele pe care le-am spus adineauri. Căci sunt ale Mântuitorului nostru Hristos toate cele create prin El: făpturile raţionale şi înţelegătoare de sus, adică Puterile de sus, Tronurile şi Domniile, şi tot ce e de acelaşi neam, pentru faptul că a fost făcut. Dar sunt ale Lui şi cele raţionale de pe pământ, întrucât este Stăpânul tuturor, chiar dacă unele nu se închină Lui ca şi Creatorului. De aceea iubea pe cele ale Sale din lume. Căci n-a luat chipul îngerilor, după cuvântul lui Pavel, nici firea îngerilor, ci, fiind chipul lui Dumnezeu-Tatăl, n-a socotit ştirbire să fie deopotrivă cu Dumnezeu, şi, pentru noi, care suntem în această lume, S-a deşertat pe Sine, şi Domnul tuturor a primit chip de rob, fiind mânat la aceasta de iubirea Sa. Şi iubind pe cei din lumea aceasta, i-a iubit pe ei până la sfârşit, deşi îi iubise şi înainte de praznic, şi înainte de Paşti, „ştiind ca a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl. ”

Căci n-ar fi fost propriu unuia care nu i-ar fi iubit până la sfârşit să se facă om şi să nu voiască să-şi prelungească viaţa
pentru toţi. De aceea, i-a iubit până la sfârşit şi nu S-a ferit să pătimească aceasta, deşi ştia de mai înainte că va pătimi, căci nu era neprevăzută de Mântuitorul patima Lui. [ Iubirea lui Hristos faţă de om a mers până la capăt, El primind şi moartea din acest motiv. El arată mai ales că ştia că va muri pentru ei, din iubire faţă de ei. Căci dacă l-ar fi venit moartea fără să ştie dinainte şi fără să vrea, nu s-ar fi dovedit că iubirea Lui a fost desăvârşită. A şti că vei muri din iubire faţă de cineva şi a nu evita această moarte, când ai putea-o evita, aceasta dovedeşte iubirea desăvârşită. ] Având deci, zice, posibilitatea să scape de duşmănia nebunească a iudeilor şi de necredinţa celor ce-L vor răstigni, a arătat cea mai desăvârşită iubire faţă de cei ai Săi aflaţi în lume. Căci nu S-a ferit nicidecum să-Şi pună viaţa pentru toţi. Că în aceasta se poate vedea măsura cea mai desăvârşită a iubirii, voi da ca martor pe însuşi Domnul nostru lisus Hristos, Care spune Sfinţilor Săi ucenici:

„Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (In 15, 12-13).

Dar şi în alt mod se poate vedea că Domnul nostru lisus Hristos a arătat Sfinţilor ucenici că ştie de mai înainte timpul patimii, ca nu cumva cineva dintre cei obişnuiţi cu ereziile, negând slava Lui dumnezeiască, să declare că a căzut fără voie în lanţurile iudeilor şi din cauza neputinţei a suportat o moarte atât de cumplită. Deci cuvântul Sfinţilor (Evanghelişti) este folositor.

Fragment din ” Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan „, Sf. Chiril al Alexandriei, PSB 41