În prezent se face peste tot o reclamă tot mai insistentă pentru donarea de organe, căci disponibilitatea populaţiei de a dona a scăzut, mai ales datorită scandalurilor cu transplantări frauduloase. În Germania se judecă procesul unui celebru chirurg din Göttingen, care este acuzat că a manipulat listele de transplantare, a falsificat 50% din actele pacienţilor, a transplantat diverse organe unor pacienţi care nu corespundeau criteriilor legale/medicale etc., contribuind la decesul prematur al unor pacienţi. Ca şi cum problemele ar exista doar pe partea recipienţilor de organe… Asigurările de sănătate ne trimit scrisorele în care suntem întrebaţi în formulări mieroase dacă dorim card de donatori. Până şi în şcoli şi licee a început să se discute subiectul. Multe broşuri colorate şi reclame la cinema sunt menite să ne animeze să ne punem organele la dispoziţia altor oameni. Ele sunt menite să te facă să te jenezi dacă vrei să-ţi păstrezi propriile organe după moarte…! După moarte… Ei, aici începe problema. Nu sunteţi morţi atunci când vi se extrag organele pe care eventual vreţi să le donaţi! Sunteţi doar definiţi ca morţi.

Istoria industriei de transplantare

Problema majoră a transplantului de organe este că de la un mort nu pot fi obţinute organe transplantabile. Acele organe sunt la fel de moarte ca şi mortul. Organe vitale, care funcţionează, nu pot fi recoltate decât de la un om viu. Da, toţi aceşti oameni trăiesc încă, după toate legile biologice, atunci când li se extrag organele. Asta îi ucide în realitate.

Pe cardul de donator scrie:

Subsemnatul(a) ……….. informat(ă)şi conştient(ă) asupra riscurilor şi beneficiului transplantului de organe,ţesuturi şi celule umane; în concordanţă cu dispoziţiile legale în vigoare referitoare la prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule umane, declar că sunt de acord cu înscrierea mea ca donator voluntar post-mortem pentru următoarele organe, ţesuturi şi celule: ………………………………………………………………………………….

Buba apare la definiţia de post-mortem, cu alte cuvinte ce se înţelege mai nou prin sintagma după moarte, adică acum intră în joc conceptul-joker de “moarte cerebrală”. Definiţia morţii cerebrale datează din 1968, de când Comisia ad hoc de la Harvard Medical School a întocmit o lucrare “ştiinţifică” pentru a redefini conceptul de moarte. La momentul acela existau două probleme acute. În primul rând, medicina “progresase” atât de mult încât transplantul de organe devenise posibil: profesorul Christian Barnard făcuse deja primul transplant de inimă, care îi adusese renume mondial (nu mai conta că şi recipientul decedase la 18 zile după transplant). Ceea ce puţini ştiu: Barnard încălcase prin operaţia respectivă toate standardele şi legislaţiile medicale şi etice posibile, şi risca să fie acuzat de crimă. Concomitent, un alt medic fusese acuzat şi condamnat pe bună dreptate de crimă în Japonia pentru un transplant de la un “mort cerebral”…

Înainte ca pe Barnard să-l aştepte aceeaşi soartă, proaspăt solicitatul comitet de la Harvard a livrat exact la timp “expertiza” care impunea conceptul abstract de moarte cerebrală ca nouă definiţie a morţii şi recomandă ca moartea cerebrală să fie considerată moartea omului, oferind astfel peste noapte bază “legală” şi “etică” pentru ca pe viitor oamenilor să li se extragă pe viu organele. Cum de până atunci nimeni nu simţise nevoia să dea o nouă definiţie morţii? Abia când s-au profilat la orizont câştigurile grase pentru industria farmaceutică şi a început să fie nevoie de organe vii şi proaspete pentru transplanturi, s-a inventat şi noua definiţie.

Ca atare, “moartea cerebrală” nu a apărut şi nu s-a dezvoltat prin aplicarea vreunei teorii sau metode ştiinţifice noi, comisia de la Harvard nu a stabilit dacă coma ireversibilă era un criteriu adecvat pentru deces. Membrii comisiei erau medici, teologi şi avocaţi. De aici se vede clar că nu era vorba de o chestiune medicală, ci de una juridică! Misiunea declarată a comisiei a fost să justifice “moartea cerebrală” stabilită ca un nou criteriu al morţii, pentru a impune eutanasia mascată. Pe scurt, raportul a fost făcut ca să corespundă deja scopului şi concluziilor la care se ajunsese anterior. Scopul “expertizei” a fost declarat direct în text: “Intenţia noastră principală este de a redefini coma ireversibilă ca nou criteriu al morţii… […] Criterii depăşite pentru a defini moartea pot duce la controverse în obţinerea organelor pentru transplantare“…

Cu alte cuvinte, nu se făcuseră studii, nu a existat absolut nicio bază ştiinţifică pentru a susţine ipoteza că moartea cerebrală ar fi moartea reală, dar era nevoie musai de criterii noi, utilitare, anticipatorii, pentru a redefini moartea cu scopul declarat al recoltării de organe; Shah et al. au publicat în critica deschisă a noii “definiţii” (“ficţiune legală“), dar era profit de făcut, nu aveau ei timp de “mărunţişuri” ştiinţifice…

Dr. Henry Beecher, preşedintele comitetului de la Harvard, a comunicat direct şi fără jenă adevărul despre raportul respectiv:

“Există într-adevăr un potenţial salvator de vieţi în noua definiţie, care -când va fi acceptată- va duce la o cantitate disponibilă mai mare de organe esenţiale în condiţii vitale, pentru transplantare, astfel vor putea fi salvate nenumărate vieţi acum pierdute inevitabil… La ce nivel alegem să numim moartea este o decizie arbitrară. Moartea inimii? Părul continuă să crească. Moartea creierului? Inima poate continua să bată. Este necesar să se aleagă un nivel la care creierul să nu mai funcţioneze. Este ideal să se aleagă un nivel la care, deşi creierul este mort, celelalte organe să mai poată fi folosite. Aceasta am încercat să clarificăm în ceea ce am numit noua definiţie a morţii.”
Henry K. Beecher and H. I. Dorr, “The New Definition of Death: Some Opposing Views,” Internaţional Journal of Clinical Pharmacology 5 (1971):120

În al doilea rând, în 1968 mai există şi altă problemă, care a fost şi ea “rezolvată” prin “expertiza” de la Harvard. Terapiile intensive – o ramura nouă a medicinei, dar care se dezvolta fulgerator – lăsau tot mai mulţi pacienţi într-o stare intermediară, între viaţă şi moarte. Oamenii respectivi vegetau uneori ani în şir fără a-şi mai recăpăta cunoştinţa, iar îngrijirea lor costa enorm de mulţi bani… Expertiza de la Harvard a “rezolvat” dintr-o lovitură şi statutul incert al unor astfel de pacienţi. Şi astfel s-au creat premisele perfecte, moartea era redefinită şi accelerată – marea industrie a transplantului de organe luase naştere. Iar când spun industrie, mă refer nu numai la profiturile făcute prin vinderea organelor şi prin transplantarea lor, ci şi la miliardele câştigate cu medicamentele imunosupresive pe care recipienţii organelor sunt obligaţi să le ia o viaţă întreagă pentru ca organismul lor (care nu se lasă păcălit) să nu respingă organul proaspăt transplantat; medicamente imunosupresive care uneori pentru primitorii de organe se ridică la sume de mii de euro pe lună; medicamente imunosupresive care de cele mai multe ori contribuie la declanşarea de cancere la pacienţii care au primit un transplant.

Într-un studiu publicat în British Medical Journal în 2000, per total transplantarea unei inimi nu reduce riscul decesului, ba chiar dimpotrivă.

Ce este de fapt moartea?

– de ce un mort cerebral nu este mort –

În ziua de azi ne preocupăm de orice, dar evităm mereu să ne gândim la boli, la moarte. Credem că ştim deja tot ce e de ştiut despre moarte şi oricum ne va ajunge mai devreme sau mai târziu, deci de ce să mai pierdem vremea să ne şi gândim la asta?

Ce este moartea? Moartea este un proces. Pe vremuri moartea era considerată un fenomen complex… un fenomen medical, teologic, filozofic, juridic… acum a rămas doar un fenomen medical, aflat exclusiv la cheremul medicilor. Nu mai există o definiţie legală a morţii, în schimb există definiţia medicală:

“În prezent se poate vorbi de deces în două situaţii diferite: când apare întreruperea ireversibilă a funcţiilor respiratorie şi circulatorie sau când sunt întrerupte ireversibil toate funcţiile sistemului nervos central, inclusiv cea a trunchiului cerebral.“

“Expertiza” comitetului de la Harvard stabilise iniţial că “mortul cerebral” nu avea reflexe. Ulterior s-a constatat că aprox. 75% din pacienţii etichetaţi drept “morţi cerebrali” aveau reflexe!

După Dragomirescu [1996] moartea este încetarea definitivă şi ireversibilă a vieţii, prin oprirea funcţiilor vitale, fiind rezultatul rupturii echilibrului biologic care este necesar menţinerii vieţii, încetarea fenomenelor vitale mergând până la oprirea activităţii metabolice celulare.

Dr. Paul Byrne, un pediatru şi neonatolog american care lupta de zeci de ani pentru informarea populaţiei despre ceea ce înseamnă cu adevărat donarea de organe, descrie un “mort cerebral” astfel:

“În acest caz, trupul este cald şi flexibil. Inima îi bate, are culoare normală, temperatură şi tensiune. Majoritatea funcţiilor există, inclusiv digestia, excreţia şi menţinerea unui echilibru al fluidelor cu eliminarea normală a urinei. Va exista adesea o reacţie la inciziile chirurgicale, creşte tensiunea! Dacă este observat o perioadă mai lungă de timp, o persoană declarată “în moarte cerebrală” va arăta semne de vindecare şi dezvoltare şi va trece prin perioada pubertăţii, dacă este copil.”

Dr. Alan Shewmon, profesor de neurologie pediatrică la UCLA, a documentat peste 175 de cazuri de oameni diagnosticaţi cu “moarte cerebrală”, care au supravieţuit o perioadă foarte lungă de timp. El argumentează că creierul, la fel ca orice alt sistem din organismul nostru, nu este singurul care defineşte o persoană. Un “mort cerebral” este cel mult un muribund fără funcţii cerebrale măsurabile, dar cu funcţii organice active şi de multe ori şi senzoriale, de multe ori şi cu reflexe… Întrucât nu se poate constata cu precizie moartea tuturor neuronilor şi ireversibilitatea tuturor funcţiilor cerebrale, “moartea cerebrală” este un termen foarte periculos.

Medicul J. Bernat, în lucrarea lui importantă, cu titlul “Despre definiţia şi criteriul morţii” (1981) afirma că “definim moartea ca încheierea permanentă a funcţionării organismului ca întreg”.

Expertul Camerei Federale de Medici, prof. Dieter Birnbacher, a declarat deschis în 2010: “Se recoltează organe de la un organism viu. Trebuie să admitem că oamenii aflaţi în moarte cerebrală nu sunt încă morţi, dar îi putem totuşi folosi ca donatori de organe. La explantarea organelor unui mort cerebral se scot organe dintr-o fiinţă umană vie.“

Aşa-numitul President’s Council on Bioethics (SUA) a stabilit clar în 2008: moartea cerebrală nu este un criteriu biologic, în conformitate cu ştiinţele naturii, pentru pronunţarea morţii. Consiliul de Bioetică admite că supoziţiile făcute până atunci despre legătura temporală şi cauzală dintre moartea cerebrală diagnosticată şi dezintegrarea funcţiilor corporale au fost infirmate empiric. Integritatea organismului uman nu este dată de suma organelor individuale. Creierul nu este integratorul diverselor funcţii ale corpului, integrarea este o trăsătură emergentă a întregului organism. Dar credeţi că s-a deranjat cumva industria transplantării de aceste constatări?

Dr. David W. Evans scrie: “M-am întrebat de ce continui să încerc să fac cunoscut adevărul despre transplantare, după 35 de ani de eforturi destul de inefective. La început m-a motivat descoperirea fraudei ştiinţifice şi intelectuale implicate în definiţia de “moarte cerebrală” când era clar că se testau doar părţi infime din creier. Pe măsură ce trecea timpul, motivele tot mai puternice au devenit îngrijorarea în ce priveşte modul cum oamenii vulnerabili sunt păcăliţi, mai ales de către autorităţile medicale, cu intenţia de a obţine mai multe organe pentru transplant, cu orice preţ, după cum se pare. Dacă milioanele de oameni care au semnat cardurile de donatori în ideea că vor dona organele “după moarte” nu au fost informaţi că riscă să fie doar diagnosticaţi ca morţi cu ajutorul unor criterii controversate în lumea medicală, atunci ei au fost înşelaţi, iar “acordul” lor de a dona organe nu este valabil din punct de vedere juridic.”

Conceptul de moarte cerebrală este “fals dpdv empiric şi logic”, scrie cercetătorul în neurologie Gerhard Roth.

Psihiatrul Johann-Christoph afirmă că este “absolut inacceptabil ca morţii cerebrali să fie etichetaţi ca morţi şi că ei sunt doar “definiţi ca morţi deoarece medicii nu au curajul să admită că organele sunt extrase pe viu de la persoane care încă au viaţă în ele”. Medicul internist Linus Geisler susţine că un “mort cerebral” este o persoană vie căreia îi lipsesc anumite funcţii ale creierului; în procesul morţii, sistemul medical îşi permite să tragă linia de separare dintre viaţă şi moarte după criterii arbitrare.

Dr. med. Max-Otto Bruker, internist, a declarat:

“În prezent moartea cerebrală este considerată în mod absurd ca moarte totală, deşi nu există dovezi suficiente pentru această afirmaţie. Mi-e ruşine pentru profesia de medic, pentru colegele şi colegii mei care nu se revoltă în mod clar faţă de modul cum este informată populaţia în privinţa transplantării de organe. Prin tăcerea lor, ei favorizează astfel o afacere întunecată, practicată fără etică şi morală, o afacere care ignoră demnitatea umană şi bagatelizează riscurile uciderii unei persoane aflate încă în viaţă.“

Fundaţia Germană pentru Transplant de Organe admite ca «şi după intrarea în moarte cerebrală pot fi constatate mişcări ale extremităţilor«, cum ar fi »semnul lui Lazăr« – o mişcare care seamănă cu o îmbrăţişare. »Asemenea mişcări pot fi constatate la cca. 75% din cei aflaţi în moarte cerebrală«, recunoaşte Fundaţia.

Cardiologul german dr. Paolo Bavastro afirmă: “Reflexele sunt fenomene vitale, indiferent de locul unde apar şi forma în care se manifestă. Un mort, un cadavru nu are reflexe! Cei care susţin definiţia morţii cerebrale afirmă: sunt doar reflexe, omul e mort. Ei bine, aceasta »logică« ţine cel mult de o »etică a eliminării prin definire« şi este în realitate o încercare de tutelare a percepţiilor, cum a explicat şi filozoful Robert Spaemann. Pacienţii definiţi ca morţi cerebrali ne arată clar multe procese vitale care au funcţii integrative: respiraţia internă (schimb de gaze între sânge şi ţesuturi), respiraţia celulară, reglarea tensiunii, activitate cardiacă spontană, reglarea temperaturii, eliminare (urină şi fecale), procese metabolice, producţie şi eliminare de hormoni, producţie de sânge proaspăt etc. Un om grav bolnav, un muribund este încă pacient, nu este un mort.”

Referitor la importanţa “reflexelor”, să nu uităm că în conceptul iniţial formulat de Comitetul de la Harvard se vorbea despre o »areflexie totală« (deci lipsa totală de reflexe), dar imediat ce s-a început cu practica de măcelărire a “morţilor cerebrali” s-a constatat că 75% aveau multe reflexe, de aceea repejor s-a modificat iar definiţia, precizându-se că trebuie să existe doar o »areflexie cerebrală«.

Dintr-o prelegere a dr. Paolo Bavastro:

“Să analizăm problematica morţii cerebrale şi dintr-o altă perspectivă, citind explicaţiile fizicianului E. Schrödinger, părintele mecanicii cuantice, care în 1944 pusese întrebarea »Cum se explică prin fizică şi chimie procesele din timp şi spaţiu care au loc în interiorul limitat al unui organism viu? Care sunt caracteristicile vieţii?«. Răspunsul lui sună aşa: »Când acel organism continuă să facă ceva, se mişcă, schimbă substanţe cu mediul într-o perioadă mai lungă decât ne-am aştepta de la o bucată de materie moartă. Cândva dispare acea calitate a organismului şi rămâne doar o bucată moartă de materie. În fizică numim acest fenomen stare de echilibru termodinamic sau stare de entropie maximă« – Astfel, semnele vieţii sunt rezistenţa pe care o opune organismul prăbuşirii finale – nu capacitatea de a se reproduce, de a creşte, de a se dezvolta, ci faptul că este capabil să rămână »în mişcare« atâta timp. După Schrödinger, capacitatea organismului de a se opune morţii este legată de ordinea caracteristică a moleculelor pentru care nu se aplică legile obişnuite ale fizicii. Atâta timp cât un om, un organism trăieşte, pentru acesta nu sunt valabile legile obişnuite ale fizicii; el nu intra în dezagregare, se eliberează din entropie; abia în moarte, după încheierea procesului de deces se aplică legile fizicii, ale entropiei: organismul intră în dezagregare, organele încep să se dizolve, se tinde către un echilibru termodinamic. După considerente pur fizice, un om căruia i-a cedat creierul este un om viu! Organele acestui om pot fi recoltate din singurul motiv că el încă nu a intrat în stare de entropie, deci este încă viu! În cazul morţilor cerebrali, din punct de vedere biologic, fenomenologic şi fizic (dar nu numai) este vorba de oameni vii! Sunt oameni grav bolnavi, oameni aflaţi pe moarte, însă un muribund este un om care încă trăieşte.” (Schrödinger, Ce este viaţa, 1987, Fox Keller – Noua gândire despre viaţa, 1998)

Citind până aici cred că v-aţi dat seama deja că există o mare diferenţă între moartea biologică, adică moartea reală, şi cea cerebrală, nou definită peste noapte de medicina “modernă” în scopuri clar determinate. Gândirea mecanicistă ne face uşor de manipulat şi ne ţine pe majoritatea într-o închisoare a spiritului, în care am ajuns să considerăm că doar creierul ne defineşte, am uitat că suntem de fapt nişte fiinţe foarte complexe, că suntem mai mult decât simpla materie sau masă biologică, iar sufletul şi spiritul nostru nu se află doar în trunchiul cerebral! Dar oricum asta nu are nicio legătură cu definiţia frauduloasă a “morţii cerebrale”, despre care ştim acum că a fost inventată doar pentru a se da mâna liberă traficului legalizat de organe.

Definim viaţa ca activitate cerebrală măsurabilă în prezent?

Descoperirile neurologice din prezent confirmă că viscerele noastre sunt învelite cu peste 200 de milioane de neuroni (şi miliarde de bacterii). Acest “creier secundar” este practic un duplicat al creierului din cap. Tipul de celule, substanţele active şi receptorii sunt identici. Ştiţi cum se spune că “am decis din burtă”. Hormonul care ne face “fericiţi”, serotonina, nu este produs atât în creier, cât în intestine! Creierul produce cam 0,1-0,5 ppm de serotonină, în timp ce intestinul produce 5 ppm. De asemenea, nivelul de serotonină din creier nu se lasă influenţat, în schimb avem – prin alimentaţie – puterea de a modifica nivelul de serotonină din intestin.
Visele noastre, reflecţia misterioasă a sufletului uman, sunt de asemenea influenţate de serotonina produsă din intestine. Să nu uităm că ştiinţa încă nu a reuşit nici să localizeze sau să descifreze subconştientul. Şi atunci cum să echivalăm lipsa de activitate cerebrală cu sfârşitul vieţii?

Dr. Michael Gershon, profesor şi preşedinte al departamentului de anatomie şi biologie celulară de la Universitatea Columbia, New York, a scris o lucrare cu titlul “Al doilea creier. Baza ştiinţifică a instinctului visceral […]“, în care afirmă că oamenii au în zona viscerală un organ inteligent şi sensibil. Creierul din cap şi creierul visceral folosesc aceiaşi neurotransmiţători!

Michel Neunlist, directorul Institutului de Cercetare pentru Boli Digestive din Nantes, explică de asemenea că sistemul nervos enteric este de fapt primul nostru creier, dpdv cronologic.

Tot în acest context se explică şi “sindromul colonului iritabil” care este întâlnit la foarte mulţi copii care au devenit autişti după vaccinare, având în vedere că mercurul şi aluminiul din vaccinuri atacă toţi neuronii!
Ca atare, atâta timp cât acest “creier visceral” încă trăieşte, e clar că nu se poate aplica definiţia arbitrară moarte cerebrală = moarte.

Acelaşi lucru se aplică şi la inimă, şi la tot ceea ce este legat de inimă. “Întregul univers este cuprins în corpul nostru, iar întregul corp este cuprins în inimă. Astfel, inima este esenţa centrală a întregului univers.” ( Maharshi) Ştiaţi că în inimă există o structură neuronală independentă, asemănătoare cu cea a creierului, şi că inima influenţează funcţiile cerebrale? Ştiaţi că inima are un câmp magnetic de 50 până la 5000 de ori mai puternic decât cel al creierului? Un câmp magnetic care influenţează sistemul nervos al altor oameni şi care este măsurabil şi la câţiva metri de corpul nostru? De ce vă surprinde? În toate tradiţiile inima este privită de secole drept centru al emoţiilor, al intuiţiei, al înţelepciunii, al pasiunii şi al iubirii, centru şi poartă spirituală către adevărata noastră fiinţă.

Iată că a început şi ştiinţa să admită. Studii noi arată nu numai că inima însăşi este un fel de “creier”, ci ea comunică clar cu creierul şi influenţează percepţiile şi emoţiile omului. “Sistemul nervos aflat în inimă (creierul inimii) îi permite inimii să înveţe, să-şi amintească şi să ia decizii independent de scoarţa cerebrală. Nenumărate experimente au demonstrat că semnalele trimise neîntrerupt de către inimă spre creier influenţează în mod semnificativ funcţiile cerebrale înalte, care se ocupă cu percepţia, cunoaşterea şi prelucrarea emoţiilor”, afirmă medicul Rollin McCraty de la Institute of Heart Math.

O descoperire şi mai uimitoare a cercetătorilor de la Institute of Heart Math este legată de câmpul magnetic uluitor al inimii: componenta electrică a acestui câmp este de 60 de ori mai puternică decât cea a creierului, cea magnetică este de aproape 5000 de ori mai puternică! Acest câmp al inimii pulsează şi trimite modele ritmice extrem de complexe în întregul corp, astfel influenţând un număr mare de procese biologice – creierul însuşi se sincronizează permanent după acest puls electromagnetic. Astfel, câmpul inimii pune la dispoziţie semnalul de sincronizare pentru întregul corp, cu care ne putem armoniza conştient pentru a fi în armonie cu propria noastră inimă!

Material compilat de monahul Averchie din surse deja existente pe internet.