Din ” Tâlcuirea Epistolei Întâi către Timotei a Slăvitului și Prea-lăudatului Apostol Pavel” (CAPITOLUL II)

1. Mai întîi de toate, te rog să se facă rugăciuni, cereri, rugi, mulţumiri
pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru cei ce sînt în dregătorie,

Adică: Se cuvine ca tu, care eşti cel dintîi în Biserică, să te rogi pentru toţi oamenii [însă poate că zicerea „mai întîi de toate” e în loc de: O, Timotei! – mai înainte de toate faptele tale să fie aceasta, a te ruga pentru toţi oamenii! – şi celelalte. Pentru aceasta zice şi dumnezeiescul Teodor Studitul: „Din aceasta împreună-pătimire,fericitul Apostol îi plîngea pe vrăjmaşii crucii lui Hristos, rugîndu-se întru necurmată durere a inimii. Din aceasta îi plîngea pe Israil Proorocul Ieremia, şi plîngerile le-a lăsat în scrierile sale. Din aceasta striga marele Moisi către Dumnezeu: «De vei lăsa păcatul lor, lasă-l! Iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta!» Şi, cu adevărat, ţinîndu-se de această împreună-pătimire, fiecare din sfinţi se ruga foarte pentru alţii; prin urmare şi noi, dacă iubim să umblăm în urma lor, să nu luăm aminte numai la cele pentru noi, ci să ne rugăm şi pentru lume, fiindu-ne milă şi îndurîndu-ne pentru cei ce duc viaţă răzvrătită, pentru cei ruşinaţi de eresuri, pentru cei strinşi în rătăcire, pentru cei întunecaţi dintre «neamuri» şi – în scurt – pentru toţi oamenii, după porunca Apostolului.” Ci şi Sfîntul Isaac Sirul, întrebat fiind care este inima cea milostivă, răspunde:„Arderea inimii pentru toată făptura – şi pentru oameni, şi pentru păsări, şi pentru dobitoace, şi pentru demoni şi pentru toată zidirea. (…) (Cineva trebuie să aducă în tot ceasul rugăciune cu lacrimi şi pentru cele necuvîntătoare, şi pentru vrăjmaşii adevărului şi pentru cei ce-l vatămă sau îi păgubesc, ca să se păzească şi să-i curăţeascâ” (Cuvîntul 81). Iar că se cuvine a ne ruga pentru păgîni şi eretici, marele Dionisie Areopagitul arată descoperit, în epistola către Demofil, pe care citeşte-o. (n. aut.)] întru slujba şi rugăciunea de toate zilele ce se face către Dumnezeu. Căci preotul este ca un părinte al întregii lumii şi stă înaintea lui Dumnezeu purtînd de grijă tuturor, precum face şi Dumnezeu, fiindcă preotul este al lui Dumnezeu. Vezi însă — o, cititorule! — că darul evangheliei era întins întru toată lumea, spre osebire de rugăciunile Iudeilor, care nu se aduceau lui Dumnezeu pentru toţi, cum se aduc acum rugăciunile Creştinilor. Şi Pavel nu a zis de la început să ne rugăm pentru împăraţi, ca să nu se creadă că îi măguleşte, ci după ce a spus să ne rugăm pentru toţi oamenii. Căci, chiar dacă împăraţii ar fi necredincioşi, tot se cuvine a ne ruga pentru dînşii, fiindcă atunci cînd Apostolul scria acestea împăraţii erau necredincioşi. Şi două bunătăţi se pricinuiesc dintru a ne ruga noi, Creştinii,pentru toţi oamenii şi pentru împăraţii necredincioşi. Mai întîi, pentru că vrăjmăşia şi ura noastră, a credincioşilor, către necredincioşi se potoleşte şi încetează, căci nici un Creştin nu-l poate vrăjmăşi şi urî pe acela pentru care se roagă. Şi, al doilea, pentru că şi necredincioşii se fac mai buni, prefăcîndu-se din necredinţa lor şi îmblînzindu-şi răutatea şi sălbăticia prin ajutorul rugăciunilor Creştinilor, şi nu se mai arată ca nişte fiare faţă de noi. Căci socoteşte, iubitule, ce mare şi minunat lucru este a auzi necredincioşii , care-i gonesc şi-i taie pe Creştini, că aceia ce sînt goniţi şi sfîşiaţi de dînşii se roagă lui Dumnezeu pentru ei. Şi Apostolul a scris „rugăciuni”, „cereri” şi „rugi” pentru mai multa înţelegere, acestea toate fiind unul şi acelaşi lucru pe care îl cerea de la Timotei să-l facă neapărat, adică să se roage pentru toţi. Iar unii [Acesta este Teodorit, care aşa hotărăşte „cererea”, „rugăciunea” şi „ruga”. Iar Folie zice că a citit la dumnezeiescul Hrisostom (în cuvîntul la Naşterea Domnului) că „cerere” se zice cînd cineva îl roagă pe Dumnezeu pentru vreun lucru; „rugăciune”, cînd îl laudă pe Dumnezeu; „mulţumire”, cînd mărturiseşte darul lui Dumnezeu pentru cele ce a dobîndit; „rugă”, cînd se jeluieşte lui Dumnezeu împotriva celor ce l-au nedreptăţit, chemîndu-L spre izbîndire. Şi zice că a se jelui nu este rugă, ci întrebare pentru a primi răspuns, cum îl întreabă Dumnezeu pe Ilie: „Ce zici tu aici, Ilie?” Iar Proorocul răspunde: „Rîvnind, am râvnit Domnului atot-ţiitorului” şi celelalte. Şi aici nu este rugă, ci întrebare şi răspuns care s-au făcut jeluire. Şi de unde este arătată aceasta? Ascultă-l pe Pavel zicînd: -Sau nu ştiţi ce zice Scriptura despre Ilie? Cum se roagă lui Dumnezeu împotriva lui lsrail? (Romani 11:3). Drept aceea, jeluirea nu este nici cerere, nici rugă. (n. aut.) ] au luat aminte că numirile acestea se osebesc între dînsele, şi zic că „cererea” este rugăciunea către Dumnezeu pentru izbăvirea de oarecari lucruri întristătoare,rugăciunea” e cererea bunătăţilor, iar „ruga” e jeluirea asupra păgînilor, sau asupra nedreptăţilor sau asupra celor neîndreptaţi. Vezi însă, iubitule, ca Apostolul ne porunceşte nouă, Creştinilor, să-I mulţumim lui Dumnezeu şi pentru bunătăţile pe care le dăruieşte celorlalţi, anume pentru că-Şi răsare soarele şi celor răi, şi celor buni; şi pentru că-i satură pe toţi de bunătăţile pămîntului, chiar pe cei necredincioşi şi pe cei ce hulesc împotriva Lui. Şi, din această mulţumire, ne îndemnăm spre dragoste şi spre iubirea de fraţi şi ne unim împreună cu toţi oamenii. Căci cel ce mulţumeşte pentru bunătăţile fratelui său, acela se sileşte să-l şi iubească. Iar dacă sîntem datori să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru bunătăţile pe care le-a dat fraţilor noştri, cu cît mai mult sîntem datori să-I mulţumim pentru bunătăţile dăruite nouă înşine?!

2. ca să petrecem viaţă lină şi liniştită

De vreme ce se putea întîmpla ca sufletul Creştinului să se tulbure auzind porunca lui Pavel de a se ruga pentru împăraţi în vremea Sfintelor Taine, Apostolul arată aici cîştigul ce se naşte din aceasta, ca măcar aşa să primim sfatul lui, căci zice: împăraţii se oştesc şi au războaie pentru ca noi, supuşii lor, să fim fără grijă şi să avem linişte şi slobozenie. Deci cum nu
este lucru nedrept ca aceia să-şi primejduiască viaţa pentru paza şi liniştea noastră, iar noi, supuşii lor, nici măcar buzele să nu ne deschidem pentru a  ne ruga pentru dînşii?

Citeşte şi:  Episcopul Porfirie Uspenski - Spovedania unui pacatos

întru toată buna-cinstire de Dumnezeu şi în curăţie.

Apostolul a adăugat cuvîntul acesta ca să arate că slobozenia şi liniştea  ce urmează războaielor date de împăraţi se face multor Creştini pricină de
desfătare şi de păcat trupesc, iar din acestea la rîndul lor se nasc dogme
rele.  Aşadar zice: Noi, Creştinii, se

Căsătoria Țarului Rusiei Nicolae al II -lea cu Alexandra , 1894

cuvine să ne rugăm ca împăraţii să aibă pace, ca să ne petrecem şi noi viaţ sub oblăduirea lor, dar nu în desfătări şi
în păcate trupeşti, ci cu toată buna-cinstire de Dumnezeu, adică nu numai
cu buna-cinstire a dogmelor, ci şi cu buna-cinstire a vieţuirii şi a faptelor
noastre. Căci este bună-cinstire de Dumnezeu şi aceea prin vieţuire şi prin
fapte, despre care zice Pavel: „(Iudeii) mărturisesc că ÎI ştiu pe Dumnezeu,
dar cu faptele îl tăgăduiesc” (77/ 1:16); şi iarăşi: „S-a lepădat de credinţă  şi este mai rău decît un necredincios” ( / Timotei 5:8). Sau, zicerea „întru  toată buna-cinstire” se înţelege în loc de: „cu toată prea-curata şi drept-slăvitoarea credinţă, care este departe de toate eresurile şi de toată reaua-slăvire” . Şi zice: Să ne petrecem viaţa nu numai cu această bună-cinstire, ci şi cu toata cucernicia; adică nu numai cu depărtarea de necurăţia trupească, ci şi cu toată fapta bună. [Şi Teodorii zice că pentru împăraţi, care se îngrijesc pentru pace, şi noi ne împărtăşim  de linişte şi împlinim în odihnă legea bunei-cinstiri de Dumnezeu. Iar cu buna-cinstire de Dumnezeu a însoţit şi cucernicia, învăţîndu-ne că credinţa are trebuinţă de fapte. Tot aşa,  Iudeii robiţi în Vavilon au scris celor rămaşi în ludeea să se roage pentru Navuhodonosor şi Valiasar. Şi unde e scrisă aceasta? La Varuh, unde cilim: „Şi (Iudeii ce se aflau în Vavilon) plîngeau, şi posteau şi se rugau înaintea Domnului. Şi au adunat argint după cîl putea mîna fiecăruia şi au trimis în Ierusalim la Ioiachim, fiul lui Helchie, fiul lui Salom preotul, şi la preoţi şi la tot poporul care s-a aflat cu el în Ierusalim cînd a luat el vasele bisericii Domnului, care s-au scos din templu să se întoarcă în pămîntul lui Iuda în ziua a zecea a lunii Sivan; vase de argint, pe care le-a făcut Sedechia, fiul lui losie, regele lui luda după ce Navuhodonosor, împăratul Babilonului, i-a scos din Ierusalim, ca robi, pe lehonia, cu căpeteniile, cu făurarii, cu dregătorii şi cu poporul de rînd, şi i-a dus în Babilon. Şi au zis: fală, am trimis la voi argint cu care să cumpăraţi arderi de tot şi jertfe pentru păcat şi tămîie. Şi faceţi miresme, şi aduceţi-le pe jertfelnicul Domnului Dumnezeului nostru şi vă rugaţi pentru viaţa lui Navuhodonosor, împăratul Babilonului, şi pentru viaţa Iui Valtazar, fiul lui, ca să fie zilele lor ca zilele cerului pe pămînt. Şi va da Domnul putere, şi va lumina ochii noştri, şi vom trăi sub umbra lui Navuhodonosor, împăratul Vavilonului, şi sub umbra lui Valtazar, fiul lui, şi vom sluji lor zile multe şi vom afla har înaintea lor”(Varuh 1:6-12). Însemnăm aici şi aceasta, că atît marele Vasilie, cît şi dumnezeiescul Hrisostom, scriu în sfinţitele lor Liturghii că în vremea pomenirilor (după cîntarea Axionului) se roagă pentru „iubitorii de Hristos, şi bine-cinstitorii de Dumnezeu şi prea-credincioşii împăraţi”,adică hotărît pentru împăraţii Creştini drept-slăvitori, iar nu pentru necredincioşii necinstitori de Dumnezeu sau pentru eretici, cum a tîlcuit mai sus Sfinţitul Teofilact împreună cu dumnezeiescul Hrisostom, spunînd că Pavel zice aici să ne rugăm pentru împăraţii necredincioşi în vremea Tainelor. Dar – fiindcă şi dumnezeiescul Hrisostom zice în vremea mai sus arătată aşa: „încă îţi aducem această slujbă cuvîntătoare pentru toată lumea”, rugăciune pe care o repetă şi în ectenii, împreună cu marele Vasilie, anume: „pentru pacea a toată lumea” – aşadar, fiindcă se roagă astfel, socotesc că nu este greşeală dacă preotul va zice şi în vremea Dumnezeieştii Liturghii această rugăciune pentru împăraţii necredincioşi sau chiar eretici, adică: „pentru pacea şi buna aşezare a împăraţilor noştri”, ca şi noi să petrecem întru pacea lor viaţă paşnică şi liniştită, întru toată buna-cinstire de Dumnezeu şi cucernicie. Iar dumnezeiescul Hrisostom, urmînd înainte, dovedeşte că, atunci cînd zicem rugăciunea „Tatăl nostru”, ne rugăm şi pentru cei necredincioşi, zicînd aşa sfîntul: „Cînd zic: «Facă-se voia Ta precum în cer şi pe pămînt», nu se înţelege nimic altceva decît că ne rugăm pentru necredincioşi. Cum? în cer nu este necredincios nici unul, nici unul nu greşeşte. Deci, de ar fi numai pentru cei credincioşi, nu ar fi avut cuvînt ceea ce se zice: căci – dacă cei credincioşi urmau a face voia Lui, iar necredincioşii nu – voia Lui nu ar mai fi ca în cer. Dar ce zice? Precum în cer nimeni nu este rău, tot aşa să nu fie nici pe pămînt, ci trage-i pe toţi-zice-către frica Ta, fă-i îngeri pe toţi oamenii, chiar de ne-ar fi vrăjmaşi şi luptători!” ICuvîntul al 6-lea la această epistolă). Iar eu socotesc că şi marele Vasilie – zicînd în ierurgia sa, la vremea arătată mai sus: „Pomeneşte, Doamne, toată începătoria şi stăpînirea!” cuprinde şi începătoria şi stăpînirea necredincioşilor şi a ereticilor, (n. aut) ]. Deci se cuvine ca noi, Creştinii, cînd avem pace în războaiele din afară asupra trupului, să avem pace şi în războaiele din lăuntru asupra sufletului, vieţuind cu toată buna-cinstire de Dumnezeu şi
cucernicia, căci atunci vom avea linişte şi odihnă. Căci sînt trei războaie:  cel al varvarilor şi al păgînilor, cel al vrăjmaşilor noştri şi cel al patimilor
sufleteşti. Şi războiul varvarilor e biruit şi potolit de puterea împăraţilor, cărora se cuvine a le ajuta şi noi cu rugăciunile noastre. Iar celelalte două războaie, acela al vrăjmaşilor noştri şi acela al patimilor noastre, sîntem datori a le birui şi a le potoli noi înşine. Războiul vrăjmaşilor noştri se cuvine potolit cu blîndeţe, cu îndelunga noastră răbdare şi prin rugăciunea pentru cei ce ne necăjesc, căci scris este: „în loc de a mă iubi, m-ai clevetit, iar eu mă rugam” (Psalm 140:2) şi: „Cu cei ce urau pacea, eram paşnic” (Psalm 119:6). Iar războiul patimilor din inima noastră se cuvine să-l biruim şi să-l potolim cu armele dreptăţii, adică cu faptele bune potrivnice patimilor noastre şi mai ales cu arma sfinţitei rugăciuni.

Citeşte şi:  Încă de când se naşte, să apăraţi copilul cu armele duhovniceşti şi să-l învăţaţi să-şi facă singur semnul crucii

3. Căci acesta este lucru bun şi primit înaintea Mîntuitorului nostru
Dumnezeu,

Aceasta – zice – este bună şi bine-primită înaintea lui Dumnezeu. Care? Adică a ne ruga pentru toţi, şi pentru Elini şi pentru eretici, fiindcă toţi oamenii au aceeaşi fire. Şi aceasta este primită şi lui Dumnezeu.

4. Care voieşte a se mîntui toţi oamenii şi a veni la cunoştinţa adevărului.

Zice: Dacă Dumnezeu voieşte a se mîntui toţi oamenii, atunci şi tu,Timotei, să voieşti aceasta şi fiecare Creştin, urmînd lui Dumnezeu. Iar dacă voieşti a se mîntui toţi, atunci trebuie să te rogi pentru toţi. Dar ce zici tu, Creştine? De vreme ce Dumnezeu voieşte a se mîntui toţi şi a veni la cunoştinţa adevărului [însemnează că Meletie Pigas zice (în Despre creştinism, tomul 3), că aici e vorba de cunoştinţa cea din parte, astfel: „Dumnezeu însuşi a semănat întru toţi oamenii înţelegerea şi ştiinţa că este Dumnezeu. De aceea se şi zice că aceia care au ajuns la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu «au venit întru cunoştinţă».” [Deci] cunoştinţa de Dumnezeu se afla în firea tuturor celor cuvîntători, cum arată cuvîntul prin acel glas: „Pentru aceasta
ne-am învăţat a şti că Dumnezeu este în lăuntrul fiecăruia.” Tot acelaşi zice (în Despre Creştinism, tomul 1 sau Cartea 1):Aşadar, Dumnezeu fi mîntuieşte pe aceia pe care voieşte, şi nu-i mîntuieşte pe cei care nu voiesc. Şi nu voiesc cei «tari în cerbice», cei «netăiaţi împrejur cu inima», cei împietriţi la inimă. Pentru aceasta zicea şi Domnul: «Ierusalime, Ierusalime, care-i omori pe Prooroci şi-i ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De cîte ori am voit să-i adun pe fiii tăi precum cloşca îşi adună puii sub aripile sale, şi nu aţi voit!» (,M atei 23:37).” Aşa zice Pigas despre cunoştinţă. Iar Sfinţitul Teofilact, tîlcuind zicerea „şi rugîndu-ne să vă desăvîrşiţi întru cunoştinţa adevărului Lui” (Coloseni 1:9), prin „cunoştinţă” a înţeles ştiinţa cea desăvîrşită. (/>. aut.)], ce trebuinţă mai este de rugăciunile mele? Iar eu îţi răspund că rugăciunile tale ajută mult oamenilor necredincioşi, căci îi trag să te iubească. Pentru că rugăciunile tale nu te lasă să-i urăşti şi pentru că din ele urmează a veni şi ei la credinţa lui Hristos şi a se mîntui. Căci aici, prin „mîntuire” , se cuvine să o înţelegi, iubitule, pe aceea prin credinţă, adică pe aceea sufletească, nu trupească, fiindcă aceasta este mîntuire adevărată. Iar Apostolul zice că Dumnezeu voieşte ca toţi să vină la „cunoştinţa adevărului”, adică la cunoştinţa credinţei cea după Dumnezeu, căci doar aceasta e adevărată şi, mai mult, este însuşi adevărul.

5. Căci unul este Dumnezeu, unul este şi mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul lisus Hristos,

După ce a zis că Dumnezeu voieşte a se mîntui toţi, Apostolul dovedeşte aceasta aici, zicînd: Pentru aceasta, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca mijlocitor, ca să-L împrietenească pe Dumnezeu-Tatăl cu oamenii. Dar ar întreba cineva: Şi atunci de ce nu se mîntuiesc? Răspundem: Pentru că nu vor! Zicînd însă: „unul este Dumnezeu” , Pavel nu-L desparte şi nu-L osebeşte de Fiul – să nu fie! ci zice aşa spre osebirea idolilor şi a zeilor mincinoşi ai Elinilor. Căci e arătat că Fiul este Dumnezeu, El fiind şi mijlocitorul, de vreme ce mijlocitorul este între doi şi e dator a se împărtăşi cu
amîndoi după fire. Deci, de vreme ce Fiul este mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, El Se împărtăşeşte de amîndoi, fiind şi Dumnezeu, şi om, avînd aşadar două firi întru un singur ipostas [„persoană”, n. m.]. El nu este doar
Dumnezeu, fiindcă oamenii nu L-ar fi primit ca mijlocitor dacă ar fi venit
la ei astfel, de vreme ce nici faţa lui Moisi nu au putut să o vadă fără învelitoare. Dar nu este nici doar om, fiindcă trebuia a vorbi şi a mijloci către Dumnezeu. Pavel nu a vorbit aici arătat despre dumnezeirea lui Hristos, pentru că atunci stăpînea politeismul (adică mulţimea zeilor), şi Elinii ar fi socotit că el cugetă şi dogmatiseşte mulţi dumnezei. Şi, zicînd: „unul este Dumnezeu” , înţelege că nu sînt doi [osebind între Persoanele Sfintei Treimi], precum zicea şi în altă parte: „Un Dumnezeu-Părintele (…) şi un Domn Iisus Hristos” (/ Corinteni 8:2); iar aici zice: „un Dumnezeu şi un Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni”. Iată cîtă evlavie şi sfială are Apostolul pentru Dumnezeu, nevrînd a da bănuială de politeism![ Pentru aceasta zicea şi marele Vasilie: „Sau să se cinstească prin tăcere cele negrăite, sau cu bună-cinstire de Dumnezeu să se numere cele sfinte: un Dumnezeu-Tatăl, un Fiu născut şi un Duh Sfînt. Pe fiecare din Persoane o vestim ca una, iar cînd trebuie a le număra împreună, nu ne abatem către înţelegerea politeistă. Căci nu numărăm după alcătuire, de la una făcînd creştere către mai multe, zicînd: «una, două, trei (firi)», nici: «întîi, al doilea şi al treilea»; căci zice: «Eu sînt unul Dumnezeu», iar de al doilea Dumnezeu nu am auzit. Căci, închinîndu-ne Dumnezeului din Dumnezeu, mărturisim osebirea Ipostasurilor, dar rămînem la monarhie [«unică stăpînire», n. m.] nerăspîndindu-ne teologia [«vederea de Dumnezeu», n. m.] în mulţime dezbinată. Fiindcă un [singur] chip se vede întru Dumnezeu-Tatăl şi întru Dumnezeu-Unul născut, [chip] unit întru neschimbarea dumnezeirii. Dar cum de nu sînt doi dumnezei, dacă este «unul» şi «unul»? Pentru că se zice «împărat» şi «chip al împăratului», dar nu sînt doi împăraţi” (Despre Sfîntul Duh, capitolul 18). Şi
dumnezeiescul Hrisostom zice: „Unul şi unul sînt doi, dar nu zicem aceasta, deşi cugetul o socoteşte. Aici nu zici: Unul şi unul sînt doi, ci [întrebi] ceea ce nici cugetul nu bănuieşte: dacă a născut, dacă a pătimit?” (Cuvîntul al 7-lea la epistola de faţă către Timotei). Iar Coresi, tîlcuind zicerea aceasta, spune că Pavel a zis: „unul mijlocitoral Hristos” spre surparea lui Simon Vrăjitorul şi a ucenicilor lui Platon, care învăţau că îngerii şi demonii sînt mijlocitori. De aceea, Pavel arată că unul este Mijlocitorul care a dezlegat păcatul strămoşesc. însă nu ne îndoim că şi îngerii, şi Proorocii, şi Sfinţii sînt mijlocitori într-un fel, dar întîi mijlocitor este doar Hristos, iar îngerii ni se fac mijlocitori în al doilea rînd, prin mijlocitorul Hristos. Acestea le zice Coresi. Iar că Hristos mijloceşte pentru noi pururea, zice foarte frumos înţeleptul Nicolae Cavasila, anume aşa: „Căci El este mijlocitorul prin care s-au făcut toate bunătăţile cele date nouă de la Dumnezeu şi care, mai mult, se dau de-a pururea. Căci nu a mijlocit şi nu ne-a dat toate acelea pentru care a mijlocit şi ne-a izbăvit o dată, ci de-a pururea mijloceşte, dar nu cu oarecari cuvinte şi rugi, cum fac solii, ci cu lucrul. Şi care este lucrul? A ne uni cu Sine, şi prin Sine a ne împărţi darurile Sale, după vrednicia şi măsura curăţiei fiecăruia dintre noi. Şi, aşa cum lumina dă a vedea celor ce văd, tot astfel e nevoie a fi noi împreună cu Hristos de-a pururea, dacă vrem a vieţui şi a ne odihni cu totul. Căci omul nu poate să vadă fără lumină, iar fără Hristos nu este cu putinţă a avea în suflet adevărata viaţă şi pace” (capitolul 64 al tîlcuirii Sfinţitei Liturghii), însemnează însă că, după teologi |„văzătorii de Dumnezeu”, n. m .|, Hristos are însuşire de mijlocitor mai mult decît desăvîrşită, căci cuprinde întru Sine firile cele osebite, adică pe a lui Dumnezeu şi pe a oamenilor. Astfel, El nu este mijlocitor nici doar ca om, nici ca Dumnezeu gol de omenire, ci ca Dumnezeu-om. De aceea. El a împlinit canonul prin firea omenească, iar prin prea-dumnezeiescul ipostas l-a împlinit cu nemărginită cinstire. Şi ipostasul lui Hristos s-a făcut – după scoliaşti – început al mijlocirii, iar firea Lui omenească s-a făcut început după care s-a desăvîrşit mijlocirea. Vezi şi tîlcuirea şi subînsemnarea ziecerii „iar mijlocitorul nu este om” (Galaleni 3:20). (n. aut.)  ]  De aceea nu a pomenit nici de dumnezeirea Sfîntului Duh, ca să nu fie socotit cinstitor  de mulţi dumnezei.

Citeşte şi:  Ești asediat de vrăjmaşi? Nu te descuraja și fă asta…

6. Cel ce S-a dat pe Sine ca preţ de izbăvire pentru toţi,

Zice: lisus Hristos S-a dat pe Sine ca plată de izbăvire şi de slobozire pentru toţi oamenii: şi pentru Evrei, şi pentru „neamuri”. Şi, dacă Hristos a murit pentru toţi, cum să nu te rogi pentru toţi tu, Creştinul următor lui Hristos? Vezi şi zicerea „dîndu-Se pe Sine” şi însemneaz-o împotriva arienilor, care zic că Domnul S-a dat la moarte în chip silnic, iar nu de voia Sa. Şi ce este cu preţul de izbăvire? Toată firea oamenilor era vinovată şi sub
osîndă, spre a se munci pentru păcatul strămoşesc, dar Hristos, răstignindu-Se, S-a dat pe Sine lui Dumnezeu ca plată de izbăvire în locul întregii firii, dezlegînd-o astfel pe aceasta de moarte şi de muncă.[ Iar că Hristos S-a dat pe Sine ca preţ de izbăvire şi de răscumpărare pentru toţi oamenii. luaţi robi de diavolul. El însuşi o adeverează, zicînd: „Precum Fiul omului nu a venit ca să I se slujească, ci să slujească şi să-Şi dea sufletul ca preţ de izbăvire pentru mulţi” (Matei 20:28). Iar marele Vasilie (în tîlcuirea Psalmului 48, la acest stih: „Fratele nu izbăveşte; izbăvi-se-va omul?”) zice: „Tot sufletul omenesc era supus sub jugul vicleniei celui rău, al vrăjmaşului tuturor, căci (omului) i se luase slobozenia pe care o avea de la Cel ce ii zidise, fiind robit prin păcat. Şi pentru toţi cei robiţi era nevoie de preţ al izbăvirii către slobozenie. Dar nici fratele nu-l putea izbăvi pe frate, nici fiecare pe sine. pentru că trebuia a fi mult mai bun cel ce izbăvea decît cel stăpânit şi robit şi pentru că nici un om nu avea stăpînire de la Dumnezeu a se curăţi singur de păcate, fiecare fiind vinovat. Căci toţi au păcătuit şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, îndreptîndu-se în dar cu dăruirea lui Hristos, prin izbăvirea întru Hristos lisus Domnul nostru. Căci ce lucru atît de mare poate afla omul, ca să-l dea pentru izbăvirea sufletului său?! Ci S-a aflat Unul vrednic. Domnul nostru lisus Hristos, Care a dat spre plată de izbăvire a sufletelor noastre sfîntul şi prea-scumpul Său sînge ce s-a vărsat pentru noi toţi ca preţ cu care ne-am cumpărat”. Iar că nu diavolul a luat sîngele lui Hristos ca preţ de izbăvire pentru păcatele noastre, ci Dumnezeu-Tatăl, vezi şi la subînsemnarea zicerii „întru Care avem izbăvirea prin sîngele Lui” (.Efeseni 1:7). Şi vezi cum ceea ce a zis Domnul, că Şi-a dat sufletul ca izbăvire „în locul multora”, Pavel zice aşa: „Cel ce S-a dat pe Sine preţ de izbăvire pentru toţi”, căci zicerea „mulţi” se înţelege de Dumnezeiasca Scriptură în loc de: „toţi”; şi vezi subînsemnarea zicerii „cei mulţi au murit’’ (Romani 5:15). Iar înţeleptul Fotie zice că plata izbăvirii, răscumpărarea pe care o dă cineva, e de trebuinţă pentru două lucruri. O dată, pentru a-i slobozi pe cei robiţi; şi alta, pentru a se face dar acelora care-i stăpînesc pe cei robiţi. Deci sîngele Domnului s-a făcut numai izbăvire şi slobozire a oamenilor robiţi de diavolul, dar nicidecum dar al diavolului. | … Aceste însemnări ale izbăvirii le pomeneşte şi Nichita [Scoliastul] pe marginea cuvîntului la Paşti al Teologului Grigorie. de unde socotesc că a luat aceasta şi Fotie. Şi Fotie adaugă că numele izbăvirii nu se zice despre însuşi sîngele Domnului, ci metaforic. Vezi şi subînsemnarea zicerii „ca să ne izbăvească pe noi” (Tit 2:14). (n. aut.)]

mărturisire

Adică a făcut dar de izbăvire pentru toţi oamenii prin mărturisire. Sau, Pavel tîlcuieşte aici după alt înţeles care este preţul izbăvirii, şi zice că e „mărturisirea”, adică patima şi moartea prin cruce, fiindcă Hristos a venit
să mărturisească adevărul pînă la moarte. Căci Hristos L-a arătat şi pe Ta-
tăl în lume (precum El însuşi a zis: „Am arătat numele Tău oamenilor”, loan 17:6), şi a legiuit în lume adevăratele dogme ale bunei-cinstiri de Dumnezeu şi ale credinţei şi adevărata şi îngereasca viaţă.[ Iar Teodorit zice că a numit patima „mărturie” mai întîi pentru nedreptatea junghierii, iar apoi pentru că-i are martori pe toţi Proorocii şi pe Iudeii ce ziceau: „Tu mărturiseşti pentru Tine, mărturia Ta nu este adevărată” (loan 8:13), la care El a răspuns: „Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis. Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun şi ce să vorbesc” (la fel, 12:49). (n. aut.)]

în vremile Sale.

Adică la vremea cuvenită şi potrivită, cînd a venit plinirea vremii celei
cunoscute şi hotărîte mai înainte de veacuri.

 

Fragment din ” Tâlcuirea Epistolei Întâi către Timotei a Slăvitului și Prea-lăudatului Apostol Pavel „ , a Sfântului Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, tălmăcită din elina veche în cea nouă şi împodobită  cu felurite însemnări de Sfîntul Nicodim Aghioritul, tradusă în română de Veniamin Costache, Mitropolitul Moldovei și Sucevei, București, Tipografia cărților bisericești,  1904, p.144-148