Încă din tinereţe Mihai Viteazul s-a bucurat de ocrotirea vădită a lui Dumnezeu. La numai 35 de ani, el ajungea Mare Ban al Craiovei.

 Osîndit la moarte de Alexandru cel Rău, Mihai Viteazul a fost prins şi adus pentru execuţie în Bucureşti. I s-a îngăduit totuşi să poposească pentru rugăciune în Biserica Albă Postăvari (demolată de Ceauşescu în ziua de Paşti a anului 1984). Rugîndu-se acolo, în faţa icoanei făcătoare de minuni a Sfîntului Nicolae, se spune că el a făgăduit ridicarea unei mănăstiri, dacă va scăpa cu viaţă. Călăul, impresionat de înfăţişarea lui şi neîndrăznind să-l lovească, a aruncat securea şi a fugit. Văzînd minunea, boierii au cerut iertarea condamnatului, iar domnitorul a fost silit să o acorde.

Ajuns în scurt timp domn al Ţării Româneşti, Mihai Viteazul nu şi-a uitat făgăduinţa şi a ridicat în Bucureşti, nu departe de Biserica Albă Postăvari, o mănăstire cu hramul Sfîntului Ierarh Nicolae, mănăstire ce va fi cunoscută mai tîrziu sub numele de „Mihai Vodă“. Biserica şi clopotniţa au fost translate, iar chiliile demolate cu ocazia „sistematizării“ şi construirii Casei Poporului. Pe locul fostei mănăstiri se întinde astăzi Parcul Izvor.

Aşa cum aminteam şi cu alt prilej în paginile revistei, Mihai Viteazul a închinat ctitoria sa Mănăstirii Simonopetra din Muntele Athos, care fusese distrusă în 1581 de un devastator incendiu. Prin ajutoarele directe, dar mai ales prin veniturile Mănăstirii Mihai Vodă, pe care o înzestrase cu 14 sate, Mihai Viteazul a reconstruit practic din temelie mănăstirea athonită, fiind unanim recunoscut ca al doilea ctitor al ei. Şi astăzi, la ieşirea cu Sfintele Daruri la Sfînta Liturghie, părinţii îl pomenesc pe „Mihail Voievod“.

 Aflînd de formarea unei alianţe creştine de luptă împotriva turcilor, Mihai Viteazul şi-a oferit imediat sprijinul şi s-a înţeles cu principele Transilvaniei Sigismund Bathory şi cu domnul Moldovei Aron Vodă să înceapă răscoala toţi în acelaşi timp. Papa însuşi i-a scris lui Mihai Viteazul, amintindu-i de nobila origine latină a românilor şi îndemnîndu-l să treacă la catolicism. În răspunsul său către Roma domnitorul îl îndemna pe Papă ca el să se întoarcă la Ortodoxie!

Episodul întemeierii de către Mihai Viteazul a Episcopiei Ortodoxe române la Alba Iulia ni s-a păstrat în însemnările Sfîntului Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului. Pentru frumuseţea textului, îl redăm aproape integral.

Cînd Mihai Vodă, domnul Ungrovlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory şi a luat sceptrul Ardealului, a sosit în oraşul de scaun numit Bălgrad [Alba Iulia] şi a voit ca să zidească acolo, în oraş, o biserică ortodoxă. Însă preoţii, orăşenii şi toţi boierii, fiind de credinţă latinească [catolici], nu-i îngăduiau să zidească, zicînd că ei sunt de credinţa dreaptă şi de aceea nu doresc să aibă în oraşul lor o biserică de lege străină. Atunci domnitorul le-a spus: „Voi nu sunteţi mărturisitori ai dreptei credinţe, căci nu aveţi harul Sfîntului Duh în Biserica voastră. Noi însă, fiind dreptcredincioşi, avem puterea cea adevărată a harului Sfîntului Duh, pe care şi cu fapta suntem gata întotdeauna s-o arătăm, cu ajutorul lui Dumnezeu“. Dar ei voiau să-şi dovedească dreptatea prin înfruntare de cuvinte şi dispute. Ci el le-a zis: „Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau să o dovediţi, altfel vă voi arăta eu, întru încredinţarea tuturor“. Iar ei i-au spus: „Cum să arătăm? Căci nu e cu putinţă să dovedim decît cu cuvîntul Sfintelor Scripturi“. El le-a zis: „În dispute este osteneală fără de capăt, dar noi, fără înfruntări de vorbe, putem uşor să dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideţi, zice, în mijlocul oraşului şi acolo să ni se aducă apă curată, iar arhiereul meu şi preoţii săi o vor sfinţi în văzul tuturor. Tot aşa vor face şi ai voştri, deosebit, şi, sfinţind-o, o vom pune în biserica voastră cea mare, în vase osebite, pe care le vom astupa şi le vom pecetlui cu peceţile noastre, pecetluind şi uşa bisericii pentru 40 de zile. Şi a cui apă va rămîne nestricată, ca şi cum de-abia ar fi fost scoasă din izvor, credinţa aceluia este dreaptă, iar dacă apa cuiva se va strica, credinţa lui este rea. Dacă apa mea va rămîne nestricată, cum nădăjduiesc că mă va ajuta Dumnezeu, voi nu o să vă împotriviţi şi o să-mi îngăduiţi să zidesc biserica, iar dacă nu, facă-se voia voastră, n-am s-o zidesc“. Ei au strigat cu toţii într-un glas: „Bine, bine să fie aşa!“. Şi a doua zi, dimineaţa, a ieşit domnitorul cu toţi boierii şi curtenii săi în piaţă, cu episcopul şi cu preoţii, slujind litia după obicei, cu cruci, cu lumînări şi candele. Şi, ajungînd la locul pregătit, au săvîrşit marea sfinţire a apei, rugîndu-se cu toţii lui Dumnezeu, cu lacrimi şi suspine, să proslă­vească dreapta credinţă, iar pe cea rea să o facă de ruşine. Tot în piaţă, dar de o parte, în faţa tuturor, latinii au sfinţit apa şi au sărat-o. După care, astfel sfinţindu-şi apa, fiecare a turnat apa lui sfinţită în cîte un vas osebit, apoi şi-au pus peceţile pe ambele părţi ale vaselor, le-au dus şi le-au pus în biserica cea mare, au încuiat uşile, le-au pecetluit şi au plecat.

În fiecare zi, domnitorul cu episcopul, cu preoţii şi cu toţi dreptcredincioşii se rugau, postind. Tot aşa au făcut şi latinii. Şi după ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor şi i-a zis: „Doamne, cheamă-i pe latini şi pe preoţii lor şi nu aştepta ziua a patruzecea, cea hotărîtă. Să mergem la biserică, desfăcînd peceţile, să deschidem uşile. Vei vedea harul lui Dumnezeu, iar robii lui, care îşi pun cu adevărat nădejdea în El, nu se vor face de ruşine“. Domnitorul, deci, chemîndu-i pe toţi, precum l-a sfătuit episcopul, a mers la biserică şi, deschizînd uşile, au intrat cu toţii. Mai întîi, episcopul ortodox, îngenunchind, s-a rugat cu lacrimi la Dumnezeu, zicînd: „Doamne, Dumnezeule, Unul în Sfînta Treime slăvit şi preamărit, precum înainte vreme pe dreptul tău Ilie l-ai auzit vestind cu foc adevărul Tău şi i-ai ruşinat pe cei de rea credinţă, auzi-mă acum şi pe mine, robul Tău nevrednic, dimpreună cu toţi robii Tăi de aici, nu pentru vrednicia noastră, pe care nu o avem, ci pentru slăvi­rea numelui Tău sfînt şi pentru întărirea credinţei noastre, care este adevărata credinţă în Tine, arată întreg harul Sfîntului Duh în apa aceasta, ca prin nestricăciunea ei să vadă toţi că numai în Biserica Ta grecească şi sobornicească de la Răsărit se află credinţa cea adevărată şi harul cel adevărat al Sfîntului Duh. Căci Tu eşti singurul Care pe toate le binecuvintezi şi le sfinţeşti, Dumnezeul nostru, şi slavă Ţie înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin“. Ridicîndu-se şi cîntînd: „Doamne, lumina Mea şi Mîntuitorul meu, de cine să mă tem?“, a rupt pecetea vasului cu apă sfinţită şi, uitîndu-se la ea, a găsit-o mai curată şi mai limpede decît înainte, cu mirosul neschimbat, ca şi cum ar fi fost luată dintr-un izvor curgător, după care a strigat, zicînd: „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Care Ţi-ai plecat urechea la rugăciunile noastre, mărire Ţie, Care slăveşti Biserica Ta, slavă Ţie, Care întăreşti cu slavă credinţa cea dreaptă şi nu ne-ai făcut de ruşine în aşteptările noastre“. Şi a zis către toţi: „Veniţi să vedeţi cum a stat această apă atîtea zile, rămînînd nestricată datorită harului Sfîntului Duh, şi încredinţaţi-vă că adevărată este credinţa noastră ortodoxă“.

Iar latinii, rugîndu-se şi făcînd slujba după cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului în care se afla apa lor şi, cum l-au destupat, toată biserica s-a umplut de duhoare, că s-au înspăimîntat toţi latinii şi au strigat cu uimire: „Adevărată este credinţa grecească pe care o ţine domnitorul. Să-şi zidească, deci, biserica în oraşul nostru, căci, fiindcă nu i-am îngăduit, Dumnezeu s-a mîniat pe noi şi ne-a împuţit apa“.

Şi astfel făcuţi de ocară, latinii şi preoţii lor s-au împrăştiat cu mare ruşine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinţa ortodoxă. Iar, domnitorul, cu episcopul său, cu preoţii, cu toţi boierii şi ostaşii săi, plin de bucurie şi fericire, s-au întors la curte, slăvindu-L şi mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost pentru întărirea adevăratei credinţe ortodoxe. În aceeaşi zi a făcut un mare ospăţ pentru întreg oraşul şi pentru toată oastea sa.

Toţi locuitorii Ţării Ardealului, cu jurămînt, s-au arătat bucuroşi să zidească biserica şi să nu o dărîme niciodată. Deci, domnitorul a început îndată zidirea…

Cunoscîndu-şi parcă mai înainte sfîrşitul mucenicesc, Mihai Viteazul, scria în 1600 ducelui Toscanei: „În vremea aceasta oricine poate vedea că n-am cruţat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sînge, nici însăşi viaţa mea, ci am purtat războiul aşa de multă vreme singur, cu sabia în mînă, fără să am nici fortăreţe, nici caste­le, nici oraşe, nici cel puţin o casă de piatră unde să mă pot retrage, ci abia una singură pentru locuinţă. Şi fiind eu în acele ţări îndepărtate şi necunoscute, nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele şi cu cheltuieli peste măsură la creştinătate şi nu am fost cunoscut de nimeni şi nici nu le-am făcut silit de cineva, ci ca să am şi eu un loc şi un nume în creştinătate am părăsit toate celelalte prietenii ce le aveam“.

 Autor:  Silviu-Andrei Vlãdãreanu