Atât de străină era perspectiva nelumească a Părintelui Serafim Rose față de spiritul vremii sale, încât până și unii scriitori contemporani, pe care de altfel îi admira, cum ar fi  Buber, Berdiaev, Merton – își exprimau speranța într-un guvern mondial, unirea finală a omenirii.

Scria Părintele Serafim: „Numai însingurații pot experia sfârșitul, toți ceilalți au interpretat acest sfârșit astfel încât să se potrivească cu dorințele lor.” Referindu-se la acești însingurați, care suferă intens de marele rău al epocii moderne, Pr. Serafim se număra, firește, și pe sine între ei.

Citeşte şi:  Linguşirea şi pâra sunt cele mai scârboase înaintea lui Dumnezeu și sunt satisfacţie drăcească”

El își privea existența în lume ca pe o formă de răstignire. Dar se temea ca simțindu-se deasupra oamenilor de rând, să nu devină incapabil de a mai recunoaște propria lui participare la păcatele lor de rând, și ca repudiind pe de-a întregul lumea toată, să nu se mai poată bucura de ceea ce Dumnezeu îi dăruise în această viață. Își spunea: „Îndrăznesc a mustra lumea la ale cărei păcate mă fac pe deplin părtaș.”

Citeşte şi:  Adevarata iubire de aproapele se intemeiaza pe credinta in Dumnezeu

Nu putem să nu privim întreaga aberație a modernității ca pe o cădere a omului. Dar poate că, la urma urmei, Dumnezeu a îngăduit epoca modernă pentru bucuria primirii păcătoșilor pocăiți la sfârșitul ei. Pentru Părintele Serafim, obsesia modernă pentru confortul asigurat prin tehnologie era la fel de primejdioasă pentru suflet ca orice erezie. Părintele Serafim nu a regretat niciodată ce a lepădat din cele ale lumii moderne.