Fragment din Tîlcuirea Epistolei către Evrei, a Slăvitului și Prea-lăudatului Apostol Pavel, de Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, capitolul II:

„9. Pe Iisus, pe Cel cu puțin mai micșorat decât Îngerii din pricina pătimirii morții, Îl vedem încununat cu slavă și cu cinste,”

Aici, dumnezeiescul Apostol se silește să arate că aceste cuvinte I se potrivesc lui Hristos, și zice: Deși se vede că zicerea „toate le-a supus” nu se potrivește încă lui Hristos (măcar că Apostolul a dovedit mai sus că și aceasta are să se facă negreșit), totuși zicerea „a fi cu puțin mai micșorat decât Îngerii” se potrivește mai mult lui Hristos, decît nouă, oamenii cei goi. Pentru că Hristos, fiind trei zile și trei nopți cu trupul în mormânt și cu sufletul în iad, S-a micșorat cu puțin față de Îngeri, de vreme ce Îngerii nu sunt supuși morții nicicum. Dar noi, oamenii aceștia goi, stricîndu-ne și topindu-ne în pămînt timp de mulți ani, nu suntem puțin micșorați față de Îngeri, ci foarte mult![1]De asemenea, și zicerea că „S-a încununat cu slavă și cu cinste” se potrivește mai mult la Hristos decît la noi, oamenii goi [2]. Și zicînd „patima morții” Pavel a arătat că moartea lui Hristos a fost adevărată, nu o nălucire de moarte, fiindcă pătimirea de mai înainte a pricinuit moarte lucrătoare. Și Pavel a pomenit aici mai întîi de cruce și moarte ca să-i înduplece pe Creștini să sufere vitejește necazurile, privind la Învățătorul lor Hristos, Căruia crucea I s-a făcut slavă și cinste. Deci – zice – și necazurile și patimile pe care le suferiți voi, Creștinii, au să vi se facă slavă, și atunci de ce vă întristați pentru patimile care vă slăvesc? Și dacă Stăpînul Hristos a pătimit pentru voi, robii Lui, pentru ce voi, robii Lui, nu suferiți a vă necăji pentru Stăpînul vostru?

„căci, cu darul lui Dumnezeu, a gustat moarte pentru toți.”

Cu aceste cuvinte, Pavel arată că Dumnezeu nu ne era dator cu nimic, ci L-a dat pe Fiul spre moarte în dar, nu numai pentru credincioșii Creștini, ci și pentru toți cei necredincioși. Iar dacă nu s-au mîntuit toți, aceasta a urmat de la necredința lor, nu din partea lui Hristos, fiindcă El a săvîrșit tot lucrul Său. Și bine a zis: „să guste”, căci Hristos a fost numai ca și cum gustînd moartea, pentru că – puțină vreme aflîndu-Se în moarte, doar trei zile – îndată S-a sculat. Prin urmare, Hristos S-a arătat mai presus de Îngeri și în acest chip, de vreme ce S-a arătat de vreme ce S-a arătat mai presus decît moartea. Căci – așa cum, văzîndu-l pe bolnav că nu se teme a mînca bucatele gătite pentru dînsul, însuși doctorul gustă mai întîi puțin din acelea, ca să-l înduplece pe bolnav să îndrăznească a mînca – tot astfel și Domnul, știind că ne temem de moarte, a gustat mai întîi El însuși moartea, și așa ne-a înduplecat a nu ne mai teme de ea, ci a cuteza și a o suferi ca pe un nimic, cu bărbăția și bucuria sufletului nostru. Pentru aceasta a zis Apostolul că Hristos a gustat moartea „cu darul lui Dumnezeu”, căci El nu a fost supus morții, ca unul ce era fără de păcat, ci a gustat moartea după darul lui Dumnezeu, pentru mîntuirea noastră. Iar ereticii Nestorieni strică zicerea aceasta și, în loc de „cu darul lui Dumnezeu”, ei scriu „fără de Dumnezeu” , ca astfel să-și întărească hulitorul lor eres. Adică ei vor să arate și prin aceasta că dumnezeirea nu se afla împreună cu Hristos în vremea cînd El era spînzurat pe cruce, fiindcă (bîrfesc ei) nu era unită cu El după ipostas, ci doar după atîrnare, și dar și după locuire. Un drept-slăvitor însă, luînd în rîs neînțelepția lor, a zis către dînșii: Fie scrisă zicerea și cum ziceți voi! – ea va fi și așa tot spre ajutorul nostru, al celor drept-slăvitori, iar nu spre al vostru! Fiindcă Domnul a murit „fără de Dumnezeu”[3], adică „afară de Dumnezeu”, pentru toți, chiar și pentru Îngeri, anume pentru a strica vrajba Îngerilor față de noi, pricinuindu-le astfel bucurie.

Citeşte şi:  Spovedania unui monah de la Muntele Athos

„10. Căci I se cuvenea Lui, pentru Care sînt toate”

I se cuvenea Tatălui, „pentru Care sînt toate”, anume pentru că e pricinuitorul a toate.

„și prin Care sînt toate”

Vezi – o, cititorule! – că aici zicerea „prin Care” e spusă despre Tatăl. Prin urmare, dacă aceasta ar fi arătat micșorarea și de s-ar fi potrivit numai pentru Fiul – precum zic Arienii – nu s-ar fi cuvenit ca Pavel să o potrivească la Tatăl. O, cititorule! – ascultă însă ce însemnează zicerea „prin Care”. Mai sus Apostolul a zis despre Tatăl că „pentru Dînsul sînt toate”; apoi ca să nu născocească cineva înțelegerea necuviincioasă că Tatăl ar avea trebuință de toate – fiindcă prepoziția „pentru” aceast însemnează, ca atunci cînd zicem: Zidirea s-a făcut pentru om (adică pentru trebuința omului) – pentru aceasta așadar, Pavel adaugă aici zicerea „prin Care” tălmăcind și zicînd către cel ce citește că „pentru Care” se înțelege în loc de: „prin Care și de către Care”. Adică cum că toate s-au făcut de Dînsul. Prin urmare, și cînd se zice „prin Care” despre Fiul tot așa trebuie să înțelegem: „de către Care”, anume ca de pricina cea făcătoare, iar nu ca de una uneltitoare.[4]

„pe mulți fii la slavă aducîndu-i, a-L desăvîrși prin patimi pe Începătorul mîntuirii lor.”

Cu aceste cuvinte Apostolul urmează zicerea „cu slavă și cu cinste L-ai încununat pe El”, iar înțelegerea este așa: Tatăl a făcut lucrul vrednic de iubirea Sa de oameni, prin pătimiri arătîndu-L mai strălucit pe Fiul Său cel întîi născut decît pe toți fiii care urmează a dobîndi slava Lui, cu strălucirea aceasta a Fiului celui după fire, arătîndu-le și celorlalți fii după dar, că se cuvine a pătimi și a se nevoi. Și L-a numit pe Hristos „Începător al mîntuirii”, adică pricinuitor. Vezi însă, iubitule, cît de neasemănată e osebirea între Hristos și noi! Căci deși El este Fiu și noi toți fii, El ne mîntuiește pe noi, iar noi de mîntuim de către El. Și fiindcă El îi aduce la slavă pe fiii cei după dar, noi ne asemănăm cu El, primind aceeași slavă; iar fiindcă El e începătorul slavei noastre, cu aceasta ne osebim de El, ca unii ce sîntem mîntuiți de El. Și însemnează că pătimirile sînt desăvîrșirea și pricina mîntuirii[5] și că acela ce pătimește pentru vreun frate nu îl folosește numai pe acela, ci și el însuși se face mai strălucit și mai desăvîrșit. Iar aici se înțelege că prin „desăvîrșire” a lui Hristos, Pavel numește slava cu care S-a slăvit El după omenire, deși ca Dumnezeu avea slava din fire. Însă – de vreme ce nouă ne cra neslăvit, fiindcă nu Se cunoștea ca proslăvit, cunoscîndu-Se și slăvindu-Se abia după răstignire și după înviere – pentru aceasta se zice că „a luat slava”, aceea pe care o avea din fire, dar nu o avea de la noi. Iar Sfîntul Chiril al Alexandriei numește „desăvîrșire” a lui Hristos nemurirea care lipsise de la Hristos după ceea ce era El ca om pătimitor și muritor. Și această nemurire I-a desăvîrșit-o Tatăl prin înviere, fiindcă, după ce a înviat, pe Hristos nu L-a mai stăpînit moartea. Iar Hristos nu numai că a luat această desăvîrșire, adică nemurirea, ci prin Sine a învrednicit toată firea oamenilor să ia aceeași desăvîrșire, de vreme ce toți oamenii au să învie și au să rămînă nemuritori. Despre aceasta, Pavel zice și în altă parte: „Și, desăvîrșindu-se, S-a făcut pricinuitor de veșnică mîntuire celor ce se supun Lui” (Evrei 5:9).

Citeşte şi:  În ce te voi găsi, întru aceea te voi judeca

„11. Căci Cel ce se sfințește și cei ce se sfințesc sînt toți dintru Unul;”

Iată că și cu cuvintele acestea Pavel arată că noi, Creștinii, sîntem frați ai lui Hristos și cît ne-am cinstit de Dînsul. Căci – zice – Cel ce se sfințește, adică Hristos (fiindcă El Însuși zice: „Eu sînt Domnul, Cel ce vă sfințesc pe voi”, Levitic 20:8), și cei ce se sfințesc, adică noi (căci zice: „Vă veți sfinți și vrednici veți fi”, Levit 11:4), sîntem dintru Unul , adică toți sîntem dintru unul și același Părinte, atît Hristos, cît și noi. Dar Hristos este din Părintele ca Fiu adevărat și firesc, născîndu-Se din însăși ființa și ipostasul Părintelui; iar noi sîntem de la Părintele ca niște făpturi, împărtășindu-ne doar din lucrarea Lui și fiind fii ai Lui după dar. Întru zicerile acestea, vezi iarăși – o, cititorule! – covîrșirea lui Hristos asupra noastră: căci El ne sfințește pe noi, iar noi ne sfințim de către El. Drept aceea, între Hristos și noi este totodată și asemănare și covîrșire. [6]

„pricină pentru care nu se rușinează a-i numi pe ei frați,”

Vezi, iubitule, şi aicea covârşirea ce are Hristos mai pre sus de noi, căci zicând Pavel că nu se ruşinează Hristos a ne numi pre noi fraţi ai săi, arată cu zicerea aceasta de neruşinare, cum că lucrul acesta nu e al firii sale celei dumnezeeşti, adică înfrăţirea noastră aceasta, ci că e lucru şi ispravă a iubirii lui Hristos, ceii către noi, a celui ce nu se ruşinează de prostimea noastră; căci deşi sântem dela unul şi acelaşi părinte, însă multă şi neasemănată este osebirea, care se află între Hristos şi între noi, adică câtă osebire e între Ziditorul şi zidirile Lui[7]).

Zicând: «Voiu spune numele tău fraţilor mei; în mijlocul adunării te voiu lăudă pre tine» (Psalm. XXI, 23).

De vreme ce Hristos s-a îmbrăcat cu firea oamenilor, s-a îmbrăcat tot o dată şi cu frăţia oamenilor şi împreună cu unirea omenirii s-a unit şi frăţia lui cu oamenii, adică a se face Hristos frate cu toţi oamenii. Însă măcar că s-a făcut Hristos frate al oamenilor, dar iarăşi are covârşire mai pre sus de oameni. Pentru aceasta zice către Părintele, că voiu spune numele tău fraţilor mei celor întunecaţi şi cari nu ştiu; şi această prorocească zicere e asemenea cu aceea ce zicea Domnul către acelaşi Părinte: «Arătat-am numele tău oamenilor» (loan XVII, 6).

Tîlcuirea Epistolei către Evrei a Slăvitului și Prea-lăudatului Apostol Pavel, de Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, tălmăcită din elina veche în cea nouă și împodobită cu felurite însemnări de către Nicodim Aghioritul, traducerea Mitropolitului Veniamin Costache tipărită de Mitropolia Bucureștilor în anul 1904, Editura Cartea Ortodoxă, Sophia, București, 2011, pag. 41-46

[1] Iar Eftimie Zigabenul zice că omul se micșorează puțin față de Îngeri din pricina încurcării lui cu cele ale trupului (n.aut.)

[2] Omul era încununat cu slavă pentru că se făcuse după chipul lui Dumnezeu – după Zigaben. Și a fost încununat cu cinste pentru supunerea tuturor dobitoacelor față de dînsul.

[3] Ci nu știu cum și Teodorit scrie zicerea aceasta așa, și o tîlcuiește zicînd că: „numai dumnezeiasca fire nu are nevoie de nimic, dar toată făptura avea trebuință de doctoria inconomiei [întrupării]. Căci a făcut să se supună stricăciunii stihiile zidite pentru trebuința oamenilor, fiindcă și pe om urma a-l face muritor călcarea poruncii. Iar Puterile cele nevăzute se supărau și se necăjeau după dreptate,văzînd răutatea ce se înmulțea între oameni. […] Iar înomenirea Celui unuia născut, stricînd moartea și arătînd învierea […], a topit norul cel posomorît (tîlcuire la zicerea „a se încheia toate întru Hristos”, Efeseni 1:10). Ci și în tîlcuirea acesteia către Evrei mai aceleași le scrie, zicînd:„ Pentru toți a suferit patima, toate cîte au fire zidită avînd trebuință de vindecare. Căci zicerea „afară de Dumnezeu, gustă moartea pentru toți” arată că numai firea cea dumnezeiască nu are nevoie de nimic, iar celelalte toate aveau trebuință de leacul înomenirii Fiului lui Dumnezeu. […] Deci pentru toate a suferit mîntuitoarea patimă, căci singură dumnezeiasca fire nu a avut trebuință de vindecarea ce s-a făcut din aceasta.” (n. aut.)

Citeşte şi:  Rolul bisericii în viaţa creştinului şi importanţa relaţiei noastre cu Dumnezeu create prin intermediul bisericii

[4] Iar marele Vasile zice că „a zidi Tatăl prin Fiul nu-L arată nici pe Tatăl neînstare de a zidi, nici pe Fiul neputincios de a lucra, ci arată unirea voinței. Drept aceea, zicerea este mărturisire a pricinii celei mai întîi începătoare (adică a Tatălui) și nu se ia ca defăimare a pricinii celei făcătoare [Fiul]” (Despre Sfîntul Duh, capitolul 8). Iar Teodorit potrivește propozițiile  acestea la Cuvîntul-Dumnezeu, zicînd așa: „Dumnezeu-Cuvîntul a arătat desăvîrșită firea pe care a luat-o – căci „începător al firii noastre” este firea cea luată de El – fiindcă aceea s-a sculat din morți și a neguțat învierea noastră, a tuturor.” (n. aut.)

[5] Chiar aceasta o zice și Sever cel iubitor de adevăr în capitolul 158 (la Icumenie). Iar dumnezeiescul Epifanie zice: „Moartea desăvîrșită e mucenicia.” Iar Climent Stromatul zice așa: „Numim mucenicia „desăvîrșire” pentru că [mucenicul] a arătat lucru de iubire și s-a împlinit desăvîrșit. […]” (n.aut.)

[6] Punînd înainte zicerea aceasta: „Cel ce sfințește și cei ce se sfințesc dintru Unul”, Sfîntul Chiril al Alexandriei zice așa: „Să se știe că Cel ce are cuvîntul fără de prihană – El însuși fiind dătătorul sfințeniei către toți ceilalți și împreună-dătător, ca Dumnezeu-Părintele – Se sfințește împreună cu noi după omenire. Și aceasta e „deșertarea” [kenosis, n. m. ] anume că Cel sfînt după fire ca Dumnezeu se zice că a avut trebuință de Dumnezeu cel ce sfințește. Și aceasta o zice fericitul Petru: „(Adică despre) Iisus din Nazaret, cum L-a uns Dumnezeu întru Duhul Sfînt” (Fapte 10:38)” (la Pentateuh). Iar marele Macarie, aducînd spre mărturie zicerea aceasta, zice: „Precum trupul Domnului S-a slăvit cînd El S-a suit în munte și S-a schimbat la față întru dumnezeiască slavă și întru lumina cea nemărginită, tot așa se slăvesc și strălucesc trupurile sfinților. Căci, așa cum slava lui Hristos s-a întins peste trupul Său și a strălucit din lăuntru, în același chip și în ziua aceea se va revărsa și la sfinți pe dinafară, pe trupurile lor, puterea lui Hristos ce e în lăuntrul lor. […] Căci scris este: „Și Cel ce se sfințește și cei ce se sfințesc dintru Unul sînt”; și „Slava pe care Mi-a dat-o Mie, am dat-o lor” (Ioan, 17:22). Căci așa cum dintr-un foc se aprind mii de făclii, tot astfel și trupurile sfinților, mădulare fiind ale lui Hristos, negreșit se vor face ceea ce este Hristos după chipul slavei (capitolul 38, cuvîntul al 15-lea). Si vezi subînsemnarea zicerii „spre a se face trupul nostru de un chip cu trupul slavei Lui” (Filipeni 3:2). (n. aut.)

[7] De aceasta şi Teodorit aşa a tâlcuit zicerea: îndestul (este a arătă şi zicerea „nu se ruşinează” pre osebirea ființei; căci despre stăpâni şî robi vorbind noi şi smerita cugetare a stăpânilor arătându-o, obişnuim a zice: Nu se ruşinează (stăpânul adică) a mânca împreună cu slugile şi a beâ şi împreună şezând şi pre cei bolnavi dintr’înşii însuşi a-i vindeca. Deci aceasta şi aicea o însemnează, că cel ce a primit patima pentru noi, nu se ruşinează a ne numi fraţi, pre aceia pentru cari a suferit patima. Şi nu numai pre aceştia fraţi, ci şi fii îi numeşte. Că aşa zicea Domnul în Evanghelii dumnezeeştiior Apostoli: „Fiilor, nu cumva aveţi ceva de mâncare?” (loan cap. V).