Cu numai un an în urmă, când încă planurile americane din Orientul Mijlociu nu erau atât de răvăşite de realitatea din teren, aceeaşi  revistă afirma, prin analiza lui Daveed Gartenstein-Ross şi a lui Thomas Joscelyn , în articolul Rebranding Terror (Rebrănduirea terorii), ca şi cei mai mulţi analişti de contra-terorism şi politică externă, că, de fapt, schimbarea de nume nu este altceva decât „o parte a planului al-Qaeda”, şi nu reprezintă „o reală despărţire, ci semnalează revenirea al-Qaeda la planul iniţial pentru Siria”. Că schimbarea este de fapt gândită pentru a scoate gruparea de sub loviturile aeriene siriene şi ruseşti şi pentru ca aceasta să primească fonduri guvernamentale, din moment ce gruparea este parte a opoziţiei moderate (ceea ce s-a şi realizat parţial, gruparea fiind ştearsă, doar pe baza unor declaraţii!!! (destul de neclare) ale liderului ei, emirul Abu Muhammad al-Julani, şi contrar realităţii din teren, din listele grupărilor teroriste ale guvernelor american şi canadian).

Iată însă că peste un an,  Colin P. Clarke, într-o lungă pledoarie, încearcă să ne convingă că: redefinirea grupării teroriste „ca o forţă independentă, legitimă, capabilă din războiul sirian, … care este dedicată ajutării sirienilor să învingă, poate să fie reală”. Pe această bază , pe care el o prezintă (fără argumente) ca certă şi indiscutabilă,  „se poate evita o situaţie, cel puţin pe termen lung, în care al-Qaeda începea să semene cu gruparea libaneză Hezbollah” (Şi, ca prin minune, Hezbollahul, care nu a atacat niciodată nimic în SUA, în Europa, sau în altă parte decât în Liban şi împrejurimi, dar încurcă planurile americano-saudito-israeliene în zonă, este un reper negativ absolut, în raport cu care al Qaeda, cu zeci de mii de victime în toată lumea, atacatoarea SUA din 2001, devine din vrăjitoarea cea rea, zâna cea bună şi plină de promisiuni!!!)

Clarke este plin de laude şi topit de încântare în faţa noii feţe a grupării. Laudă „înclinarea acesteia pentru cooperare”, faptul că „gruparea a anunţat public că se va abţine de la atacarea Vestului” pentru a-şi concentra „resursele limitate pentru răsturnarea regimului Assad”, care, conform lui Clarke este „prioritatea numărul unu pentru suniţii din Siria (prioritate de care, se pare, aceştia nu au auzit, drept care luptă alături de Assad). În prezentarea sa distorsionată  a adevărului, Clarke ne spune chiar că „sirienii suniţi sunt acum înclinaţi să susţină gruparea”.

Niciun glas sirian sunit, mai puţin mercenarii înrolaţi în grupare, nu a anunţat însă o astfel de susţinere. Mai mult chiar, crimele şi ororile grupării sunt multe şi bine documentate. Au masacrat comunităţi de civili, au avuta ca ţintă predilectă diversele minorităţi religioase  , cum ar fi druzii şi şiiţii. Viaţa civililor în teritoriile ocupate de grupare a însemnat (şi încă înseamnă) un şir nesfârşit de  crime prin lapidare, crucificare, amputări, biciuiri pentru încălcarea regulilor grupării. Un recent masacru înfăptuit de al Nusra şi de alte grupări afiliate al Qaeda este atacul împotriva autobuzelor care transportau civili şiiţi, omorând peste 200 de persoane, între care 116 copii, pe care i-au atras către o bombă cu promisiuneaa că le dau mâncare.

Mărturiile civililor sirieni, mai ales ale celor din Alepp infirmă „convingerile” lui Clarke privind cooperarea cu localnicii. Mai mult chiar, aceştia spun că cei din al-Nusra şi alte grupări afiliate al Qaeda jefuiau alimentele şi medicamentele, ocupaseră spitalele şi şcolile, judecau civilii în tribunale sharia, îi torturau, închideau sau executau.

Motivul pentru care Clarke face imposibilele contorsionări amintite este eşecul planurilor de schimbare a lui Assad şi de divizare a Siriei, ale triadei SUA-Arabia Saudită-Israel şi scoaterea din scenă a unei alte iubiri şi creaţii a americanilor: ISIS/Daesh (SUA a definit Daesh-ul ca inamic destul de târziu doar 1) ca urmare a multor evenimente sângeroase mediatizate pe larg, şi 2) atunci când, fără o rezoluţie ONU şi fără susţinere internaţională largă neputând invada Siria, cum făcuse cu Irakul în 2003, acesta i-a oferit prilejul pentru a aduce trupe pe teritoriul sirian într-o evidentă încălcare a legislaţiei internaţionale.)

Pentru a rămâne în zonă şi a-şi face jocurile, încurcându-le pe ale celorlalţi (Siria, Iran, Irak, mai nou Turcia, Rusia şi chiar China, susţinătoarea tăcută a lui Assad) America are nevoie de motivul (deja penibil şi fără nicio credibilitate) al susţinerii unor forţe democratice, moderate în raport cu tiranul Assad şi regimul său. Războiul împotriva acestuia este pierdut, dar nu sunt pierdute şi posibilităţile de menţinere a haosului în regiune, sperând într-o înrăutăţire a situaţiei şi strivirea, prin lipsuri, foamete, distrugeri, moarte a voinţei sirienilor şi reuşita în final a debarcării lui Assad şi fărâmiţării Siriei.

În acest scop, şi împotriva opoziţiei Turciei şi a Irakului, aliat, prima, şi supus, al doilea, al SUA au susţinut kurzii, principala componentă a forţelor zise democratice susţinute de americani, până la a le  garanta şi un stat propriu. Dar kurzii nu sunt îndeajuns şi ei pot fi deturnaţi de puterile locale cu influenţă asupra acestora, de exemplu, de către Iran, dar şi de Rusia. Pe de altă parte, kurzii le aduc şi multă bătaie de cap, mergând până la pierderea definitiuvă a Turciei, ceea ce ar însemna o pierdere „nucleară”, cu consecinţe uriaşe pentru americani.

Astfel că apare nevoia de a a avea un alt proxy în zonă, care să nu ridice obiecţii vitale, de genul celor ridicate de către kurzi, din partea niciunui alt stat, cu suficientă experienţă şi logistică pentru a se manifesta ca o forţă (de import) a aşa-zisei opoziţii şi care să justifice continuarea prezenţei şi susţinerii financiar-miliare americane pe pământul sirian. Şi cu încă un avantaj: al unei îndelungi şi strânse relaţii. Căci, după cum voi arăta în altă analiză, în realitatea din spatele vorbelor, relaţiile dintre al-Qaeda şi SUA, adică CIA, nu au încetat niciodată, asta însemnând bani, armament, consiliere, transport al luptătorior mujahedini în diverse locaţii de pe glob (similar cu ceea ce se petrec acum pe larg cu cei din Daesh). De exemplu, în 2009, celebrul jurnalist de investigaţii, Seymour Hersh, citând surse guvernamentale şi având confirmarea unor oficiali ai serviciilor secrete, a arătat că CIA şi Pentagonul au dirijat milioane de dolari, prin intermediul Arabiei Saudite, către grupările extremiste sunite afiliate al-Qaeda.