Sute de pacienţi omorâţi în fiecare an. Noi criterii pentru eutanasierea pacienţilor, noi regulamente privind îngrijirea paliativă, noi tactici de a împinge pacienţii către sinucidere, într-un fel sau altul. Privind în ansamblu acest fenomen, s-ar putea vorbi despre sacrificii. Aceşti oameni sunt omorâţi în numele a ceva !

Imaginea pe care ne-o oferă relatarea celor ce se petrec astăzi în Marea Britanie este înfricoşătoare. Rămânem muţi în faţa atitudinii – manifestate public, în ciuda atenţiei deosebite pe care mass-media a acordat-o fenomenului – personalului medical britanic. Ce anume i-a determinat să-l omoare pe Alfie Evans ? fiindcă el a fost omorât, nu există urmă de îndoială. Ce i-a iritat şi i-a făcut ca mai degrabă să arate toleranţă zero faţă de copilul de nici 2 ani ?

Ce să fi fost ? Oare atenţia presei în general, reacţia publică, oamenii care s-au ridicat în apărarea lui Alfie ? Cu alte cuvinte, opoziţia pe care au întâmpinat-o de la început ? Nu cumva i-a scos din sărite că au fost împiedicaţi să-l omoare dintru bun început, şi au apelat la forţă ? De ce ? Fiindcă dacă nu reuşesc să ne ‘convingă’ că este în interesul nostru superior să ne sinucidem, o fac ei. Constrângându-ne prin lege, hotărâri judecătoreşti, regulamente interne ale sistemului de sănătate sau orice alte pârghii ale puterii.

Vorbim despre manifestarea unei patimi: aceea de a ucide, care a prins înrădăcini în sistemul de sănătate britanic, şi nu numai. Este o patimă care s-a cuibărit în inima societăţii contemporane asemenea balaurilor de odinioară, care cereau jertfe. Ca să nu iasă de-a binelea din culcuşul în care zăceau şi să spulbere tot în cale, li se aduceau regulat jertfe pentru a-i ’îmbuna’. Aici s-a ajuns şi astăzi ? Şi oricine face greşeala de a trece pragul spitalului şi a nu avea alături o familie sau pe cineva care să lupte eventual pentru el, să-i supravegheze evoluţia sănătăţii, sau dacă se află la un moment dat într-un moment vulnerabil, poate cădea victimă balaurului ?

* * *

Alfie Evans nu este singurul: sute de pacienţi înfometaţi până la moarte în Marea Britanie an de an

Sistemul Naţional de Sănătate al Marii Britanii (National Health Service, NHS) spune publicului că eutanasia sau uciderea deliberată a pacienţilor este ,,ilegală” în Marea Britanie şi că ,,pedeapsa maximă este închisoare pe viaţă”. Însă, modul în care a tratat NHS cazul Alfie Evans a arătat lumii că interdicţia privind eutanasia nu este nimic mai mult decât literă moartă.

Este un fapt bine documentat că de ani de zile sute de pacienţi mor an de an de înfometare şi însetare în spitalele NHS, un fenomen care este facilitat de regulile ambigue de tratament al sfârşitului vieţii care permit medicilor şi asistentelor medicale să clasifice în mod arbitrar o persoană ca fiind ,,muribundă” şi să întrerupă hrana şi băutura, şi alte forme de bază ale susţinerii vieţii fără nici un pericol de a fi pedepsiţi.

Această practică a transformat îngrijirea paliativă în nimic mai mult decât un program de eutanasie, în care diagnosticarea unei boli ,,fatale” conduce în mod automat la moarte. Rezultatul este un sistem de eliminare a pacienţilor pentru care se spune că moartea este ,,în interesul lor superior”.

Maltratarea lui Alfie Evans în Spitalul Alder Hey este un exemplu de abordare sistematică a tratamentului sfârşitului vieţii care este larg răspândit în NHS şi care a fost iniţiat chiar în Spitalul Alder Hey. Numită la început ,,Platforma de Îngrijire Liverpool” şi poreclită ,,drumul către moarte”, ea funcţionează acum sub numele de ,,îngrijire paliativă” a muribunzilor, când în realitate facilitează uciderea pacienţilor prin una din cele mai crude metode posibile: înfometarea şi însetarea.

Cu toate că este neclar ce a provocat în cele din urmă moartea lui Alfie Evans, ceea ce pare de necontestat este că Spitalul Alder Hey a luat o decizie nu numai de a opri tratamentele extraordinare pentru copil, ci de a închide brusc ventilatorul lui, un act iresponsabil din punct de vedere medical care poate provoca cu uşurinţă moartea unui pacient. Tratamente, precum o traheotomie, care ar fi putut să-l facă pe Alfie să respire singur au fost îndepărtate. Mai mult, planul de ,,tratament” paliativ includea administrarea de medicamente precum fentanil care ar conduce la suprimarea respiraţiei copilului.

Când Alfie a reuşit să respire singur în ciuda închiderii bruşte a ventilatorului şi a lipsei traheotomiei, Spitalul Alder Hey a refuzat cererile de a-i da oxigen suplimentar până când avocatul lui Alfie a reuşit să păcălească securitatea şi să aducă o mască de oxigen băieţelului pe care apoi spitalul a căutat în mod repetat să o îndepărteze.

Între timp, spitalul îl înfometa pur şi simplu pe Alfie, nehrănindu-l timp de aproape 28 ore până când personalul spitalului s-a domolit şi a fost de acord să-l hrănească, deşi hrana pe care el a primit-o a fost minimă.

În cele din urmă, după ce Alfie a supravieţuit timp de 4 zile privat de ventilaţie şi fără o traheotomie, o asistentă medicală i-a administrat copilului în timpul nopţii 4 injecţii cu medicamente necunoscute, şi în decurs de 2 ore el era mort. Acum el a fost înmormântat fără investigaţia unui medic legist sau un raport toxicologic după ce o cerere pentru acestea a fost respinsă de tribunalele britanice.

Cea mai completă relatare a tratamentului mârşav pe care l-a primit Alfie Evans în Spitalul Alder Hey a fost publicată în italiană şi engleză de cotidianul italian La Nuova Bussola Quotidiana, într-un articol intitulat ,,Cum a murit Alfie: toate faptele” (How Alfie Died: All the Facts). Relatarea nu a fost contestată niciodată de părinţii lui Alfie Evans sau de NHS.

Zeci de mii de pacienţi înfometaţi şi însetaţi până la moarte din 2000 încoace

Cazul şocant de maltratare a lui Alfie Evans ar putea părea cititorului ocazional a fi nimic mai mult decât o excepţie bizară şi tulburătoare a respingerii eutanasiei de către NHS, dar nu este. Adevărul teribil este că rapoarte repetate şi foarte credibile bazate pe propriile certificate de deces emise pentru pacienţii NHS au arătat că, fără exagerare, zeci de mii de pacienţi au murit fiind înfometaţi şi însetaţi în spitalele britanice din 2000 încoace. Chiar mai rău, politicile NHS susţin în mod expres practica întreruperii hrănirii şi hidratării pentru pacienţii clasificaţi ca ,,muribunzi”.

În ianuarie 2017, cotidianul britanic Sun relata cele mai recente informaţii pe deplin disponibile publicului privind înfometarea şi însetarea în spitalele publice britanice în anul 2015. În mod şocant, potrivit propriilor documente ale NHS, deshidratarea a contribuit la moartea a 505 pacienţi în acel an, şi în 351 cazuri înfometarea a fost un factor care a condus la moartea pacienţilor. Într-un total de 113 cazuri, deshidratarea sau înfometarea a fost cauza principală a morţii. Statistici parţiale publicate în 2018 privind morţile din 2016 arată că un număr asemănător de persoane au murit din aceleaşi cauze în acel an.

BBC a răspuns la cifrele din 2015 cu un articol care căuta să minimalizeze gravitatea situaţiei, citând medici care pretindeau că unele cazuri erau cauzate de un cancer la stomac – o afirmaţie îndoielnică având în vedere că victimele cancerului la stomac pot fi hrănite cu uşurinţă intravenos sau printr-un tub de hrănire. Pe cât de incredibil poate părea, morţile cu sutele an de an prin înfometare şi însetare au fost raportate pe o bază regulată încă din anul 2000, când 862 pacienţi au fost ucişi în principal sau în parte prin înfometare sau deshidratare în spitalele şi centrele de îngrijire ale NHS. În 2010, cifra înfiorătoare urcase chiar la 1316 pacienţi anual.

Deşi multe morţi sunt cauzate de omisiunile sistematice ale îngrijirilor din pricina lipsei de personal medical, criticii au observat de asemenea că propriile reguli ale sistemului de sănătate, aceleaşi de decenii, au încurajat personalul medical să plaseze oamenii în categoria ,,muribunzi”, ceea ce permite apoi îngrijitorilor să le întrerupă hidratarea şi hrănirea dacă ei consideră că este ,,în interesul superior” al pacientului, şi să le dea doze mari de medicamente pentru durere care poate contribui la moartea lor.

,,Drumul către moarte” original al Marii Britanii: infama Platformă de Îngrijire Liverpool

O versiune mai timpurie a politicii mortale britanice de ,,îngrijire paliativă”, cunoscută ca Platforma de Îngrijire Liverpool pentru pacientul muribund, a fost iniţiată de Spitalul Alder Hey. Ea a permis în mod expres medicilor să hotărască că un pacient era ,,muribund” potrivit unor criterii vagi şi superficiale, şi apoi să întrerupă hrănirea şi hidratarea lui dacă el considera că este ,,în interesul superior al pacientului”. Ea permitea de asemenea medicilor să dea asistentelor medicale cantităţi mari de medicamente pentru durere şi să le permită să varieze doza în moduri în care criticii au spus că grăbea sau cauza moartea.

Chiar mai rău, spitalelor li s-au dat încurajări financiare pentru a plasa pacienţii pe protocolul Liverpool, care făcea din diagnosticarea unui ,,stadiu terminal al bolii” o sentinţă la moarte dusă la îndeplinire. Rezultatul era că pacienţii cereau apă care le era refuzată de personalul medical, şi chiar sugeau cu disperare bureţi fiindcă mureau de sete.

Bernadette Lloyd, asistentă medicală într-un cămin de copii, a fost îngrozită să fie martora copiilor înfometaţi şi deshidrataţi până la moarte fiindcă ei erau devastaţi de cancer şi alte boli în aşezămintele NHS. ,,Părinţii se simt constrânşi, într-un moment foarte traumatic, să fie de acord că aceasta este bine pentru copilul lor, părinţi cărora medicii le spun că fiul/fiica lor mai are de trăit doar câteva zile. Este foarte greu să prezici moartea”, a spus ea în 2012 într-un interviu acordat Daily Mail.

,,Am văzut un număr ’rezonabil’ de mare de copii revenindu-şi după ce au fost scoşi de pe protocol”; ,,am văzut de asemenea copii murind de o sete teribilă fiindcă le-au fost refuzate fluidele până când mor”, a spus Lloyd. ,,Am fost martora morţii unui băiat de 14 ani bolnav de cancer având limba lipită de cerul gurii când medicii au refuzat să-i dea lichide prin tub. Moartea sa a fost agonizantă pentru el şi pentru noi, asistentele care priveam. Aceasta este eutanasie pe uşa din spate”.

Kathleen Vine, în vârstă de 90 ani, a fost internată într-un spital NHS cu un umăr dislocat şi apoi a făcut pneumonie. Atunci personalul spitalului a decis s-o plaseze pe protocolul Liverpool. Ei au pus un semn deasupra patului ei care spunea ,,nimic pe gură” şi au refuzat s-o hrănească sau să-i dea apă în ciuda cererilor ei disperate. ,,Tot ce-mi amintesc este că ei nu mă hrăneau. Au pus deasupra patului meu ,,nimic pe gură” şi eu imploram să mi se dea hrană”, a spus ea în 2013 într-un interviu acordat BBC. Medicii şi asistentele medicale ignorau cererile ei.

Când nepoţii lui Kathleen Vine au cerut o explicaţie, personalul medical a insistat că ea era pe moarte, dar nu au putut da nici o explicaţie pentru această afirmaţie. Ei au mai spus că mâinile lor erau legate şi lor nu li se permitea să o hrănească. După ce familia ei a continuat să insiste să i se dea o explicaţie, ei s-au domolit şi au început s-o hrănească şi să-i dea apă. Ea a supravieţuit.

,,Eram lăsată să mor. Dacă nu ar fi fost familia mea, aş fi fost moartă acum. Aş fi fost doar o altă cifră în statisticile din cărţi”, a spus Kathleen Vine. Ea a adăugat că îi pare rău pentru alţi pacienţi vârstnici din cartier care nu aveau pe nimeni care să-i apere de protocolul Liverpool.

Noi reguli continuă să faciliteze eutanasia prin înfometare

În perioada aplicării Platformei de Îngrijire Liverpool, morţile anuale atribuite înfometării şi deshidratării au crescut cu 50% până la incredibilul lor apogeu din 2010 [1316 pacienţi anual], conducând la un protest public masiv împotriva politicii, care a fost retrasă în cele din urmă în 2014. În decembrie 2015, a fost stabilit un nou set de reguli, care au hotărât că pacienţii nu vor mai fi plasaţi pe un plan standardizat al morţii, şi în schimb li se vor da planuri de îngrijire individualizate. Însă, criticii au condamnat regulile ca fiind doar ,,redenumirea” protocolului Liverpool, avertizând că pacienţii vor continua să fie vulnerabili la maltratare.

Noile reguli din decembrie 2015 adoptate de NHS, ,,Îngrijirea adulţilor muribunzi în ultimele zile de viaţă”, permit personalului medical să folosească o ,,abordare individualizată” când ,,evaluează hidratarea asistată clinic pentru o persoană muribundă” care ar trebui să ţină cont de lucruri precum ,,nivelul lor de conştiinţă”, ,,nivelul lor de sete” şi ,,dacă este posibilă recuperarea chiar temporară”.

Implicaţia pare limpede: pacientului inconştient, sau care nu este capabil să-şi indice setea, sau celui consemnat ca incapabil de recuperare temporară, i se poate refuza hidratarea de către personalul medical.

În plus, regulile dictează că pacienţilor ar trebui să li se spună că ,,este incert dacă nedându-li-se hidratare asistată clinic acest lucru va grăbi moartea”.

În protocoale mai detaliate stabilite pentru a implementa regulile, apare o repetiţie a afirmaţiei din Platforma de Îngrijire Liverpool că întreruperea hidratării ar putea fi în ,,interesul superior” al pacientului: ,,Dacă unui copil sau persoane tinere i se dau fluide enteral sau intravenos, verificaţi această decizie regulat pentru a fi siguri că ea continuă să fie în interesul lor superior”.

Încă mai alarmant este faptul că regulile curente pentru adulţi nu menţionează deloc nutriţia pentru pacienţii muribunzi. Nu există reguli care să garanteze că pacienţii muribunzi precum Alfie Evans vor fi hrăniţi în vreun fel. Întreruperea hrănirii pentru pacienţi ca Alfie timp de aproape 28 ore a fost cu totul în cadrul noilor reguli.

Nici alte măsuri de susţinere a vieţii nu sunt menţionate în noile reguli, lăsând evident îndepărtarea susţinerii de bază a vieţii, precum un ventilator, ca şi alte tratamente, la discreţia medicilor.

Medicii sunt autorizaţi să diagnosticheze persoana ca ,,muribundă” pe baza unor criterii vagi, precum ,,oboseală sporită şi pierderea apetitului”, sau ,,schimbări în comunicare, deteriorarea mobilităţii sau funcţionării, sau retragere socială”, toate putând fi asociate cu simptome ale unei boli comune şi chiar cu depresia clinică.

Regulile NHS de ,,îngrijire a sfârşitului vieţii pentru prunci, copii şi tineri cu condiţii de viaţă limitată” publicate în 2016 vorbesc de asemenea despre posibilitatea ca hidratarea pacientului ,,muribund” să nu poată fi ,,în interesul lor superior”. Aceeaşi posibilitate este menţionată pentru hrană.

Patrick Pullicino, profesor de neuroştiinţă clinică la Universitatea din Kent, care a fost printre primii care au dat alarma public cu privire la efectele devastatoare ale protocolului Liverpool, a scris un articol în 2015 pentru cotidianul Daily Telegraph avertizând că aceleaşi practici mortale se aplică sub nume noi, şi că noile reguli care se propuneau atunci erau o ,,catastrofă de informare greşită, distorsionare şi ambiguitate” care va continua să aibă drept rezultat morţi ale pacienţilor NHS.

,,Deshidratarea era un mecanism central al morţilor prin protocolul Liverpool. În ciuda îndepărtării protocolului, eu încă văd adeseori pacienţi în vârstă puternic deshidrataţi în saloanele spitalelor”, scria profesorul Patrick Pullicino. ,,În afară de cazul în care acest lucru devine standard şi monitorizat de Comisia pentru Calitatea Îngrijirii, ca spitalele să fie obligate să asigure hrană şi hidratare adecvate pentru necesităţile fiziologice ale pacienţilor tot timpul şi indiferent de prognoză, îngrijirea sfârşitului vieţii va rămâne letală”, a adăugat el.

Dacă ceea ce s-a întâmplat cu Alfie Evans ne arată ceva, acel lucru este că înfometarea deliberată a pacienţilor şi refuzarea formelor fundamentale de îngrijire par să continue să fie o practică standard în spitalele NHS. Faptul că Spitalul Alder Hey a putut întrerupe hrănirea lui Alfie timp de aproape 28 ore, chiar în timp ce cazul copilului era urmărit intens de mass-media, este un indiciu înfricoşător despre cât de adânc înrădăcinată este înfometarea bolnavilor şi muribunzilor în practicile NHS.

Judecătorul britanic din cazul lui Alfie este iritat de comparaţia cu practicile de eutanasie naziste

În timpul procedurilor judiciare care au condus la îndepărtarea susţinerii vieţii lui Alfie Evans, un medic şi profesor de medicină german şi-a atras mânia judecătorului britanic Anthony Paul Hayden, când el a evidenţiat pericolul imitării practicilor de eutanasie naziste în cazul Evans. În orice caz, îngrijorările medicului par să fi fost îndreptăţite.

Profesorul Nikolaus Haas, directorul medical al Departamentului de cardiologie pediatrică şi îngrijire intensivă de la Spitalul Universităţii Ludwig-Maximilians din Munchen, i-a spus judecătorului Hayden că boala lui Alfie era aproape sigur terminală, dar a remarcat: ,,Întreruperea tratamentului va conduce numaidecât la moartea sa şi aceasta poate să nu fie cu siguranţă în interesul lui. Este limpede că în interesul lui superior ar trebui să existe o posibilitate ca Alfie să-şi trăiască restul vieţii în demnitate alături de familia sa, dacă aceasta este dorinţa părinţilor lui, acasă, ceea ce cred că este cel mai bine pentru el, nu într-un spital sau într-un centru sau altă formă de instituţie de îngrijire”.

Apoi Haas a adăugat: ,,Din cauza istoriei noastre din Germania, noi am învăţat că există unele lucruri pe care pur şi simplu nu le faci cu copiii grav handicapaţi. O societate trebuie să fie pregătită să poarte de grijă acestor copii grav handicapaţi şi nu să decidă ca susţinerea vieţii să le fie întreruptă împotriva voinţei părinţilor dacă există vreo incertitudine în ce priveşte sentimentele copilului, cum este în acest caz”.

Judecătorul Hayden a numit remarcile lui Haas ,,incendiare şi neadecvate” şi a susţinut că ,,opiniile exprimate nu au nici o legătură cu şi nu implică faptele acestui caz”.

Se pare că remarcile lui Hass au atins un nerv. Declaraţiile medicului au într-adevăr legătură cu cazul Alfie Evans. Alfie a fost condamnat la moarte prin îndepărtarea bruscă şi brutală a ventilaţiei cu care organismul său se obişnuise, ca şi prin refuzarea hrănirii şi suprimarea chimică a respiraţiei sale – toate acestea încadrându-se complet în regulile NHS pentru pacienţii diagnosticaţi ,,muribunzi”. Mai mult decât atât, el a justificat măsura pe temeiul că era în ,,interesul superior” al lui Alfie.

Spitalele germane de la începutul anilor ’1940 aveau o politică similară pentru cei cu handicapuri severe şi boli degenerative, şi principala ţintă erau copiii. Politica de eutanasie nazistă a fost iniţiată în 1939 odată cu infamul program T4, prin care se executau copiii handicapaţi în camerele de gazare. În urma protestelor părinţilor, programul a fost înlocuit cu o politică generală de ucidere a copiilor prin înfometare şi supradozare cu medicamente, sau prin injecţii letale, în spitale şi aşezămintele de îngrijire. Noua abordare a permis medicilor să mascheze eutanasia pacienţilor mult mai uşor. Copiii ar fi putut fi descrişi ca ,,bolnavi” şi ,,muribunzi” şi faptul uciderii lor era mult mai greu de dovedit.

În total, se estimează că politicile de eutanasie naziste au condus la uciderea a 200.000 pacienţi între anii 1939-1945, cei mai mulţi dintre ei copii, şi majoritatea, aproximativ 130.000, au fost ucişi prin supradoze de medicamente, malnutriţie şi injecţie letală.

În apărarea deciziei sale de a-l pune la Alfie Evans pe ,,drumul către moarte” al îngrijirii paliative a NHS, judecătorul Hayden a citat un îndreptar publicat de Colegiul Regal Britanic de Pediatrică şi Sănătatea Copilului, numit ,,Luarea de decizii pentru a limita tratamentul în condiţii de limitare a vieţii şi ameninţare a vieţii copiilor: un cadru pentru practică” (Making Decisions to Limit Treatment in Life-limiting and Life-threatening Conditions in Children: A Framework for Practice).

Îndreptarul permite în mod expres ca ,,tratamentele care susţin viaţa” să fie întrerupte dacă ,,calitatea vieţii” copiilor este considerată insuficientă pentru a justifica continuarea existenţei lor. Printre astfel de ,,tratamente care susţin viaţa” se numără ,,hrănirea şi hidratarea asistate clinic”.

Guvernul britanic şi practicienii din sănătate au devenit atât de obişnuiţi cu această formă crudă şi barbară de maltratare a pacientului, încât ei par să fi devenit incapabili să recunoască eutanasia de inspiraţie nazistă când ea se află chiar înaintea ochilor lor. Pare-se că la nivel de etică medicală, ,,Bătălia pentru Britania” este câştigată în prezent de cel de-al Treilea Reich mort de mult.

Notă

Judecătorul Anthony Paul Hayden, cel care a luat decizia de a-l lăsa să moară pe micuţul Alfie Evans, este membru în Grupul Avocaţilor Homosexuali şi Lesbiene şi co-autor al unei cărţi despre relaţiile homosexuale şi pertinenţa lor pentru drepturile copiilor. În prefaţă, judecătorul notează: ,,Cartea reflectă conceptul în continuă evoluţie al familiei”. ,,Dl. Hayden citează ’chestiuni de libertate civilă legată de cazurile de intervenţie medicală pentru copii şi adulţi vulnerabili’ ca fiind un interes cheie” şi ,,este un specialist în dreptul privind familia şi copiii”, afirmă cea mai mare firmă de drept pro-familie.

În noiembrie 2017, judecătorul Hayden a hotărât ca o femeie aflată într-o ,,stare de conştiinţă minimă” să fie înfometată până la moarte, deoarece ar fi în ,,interesul ei superior”.

Sursa: Catacombele Ortodoxiei