Anterior:

Patriarhia Constantinopolului izgoneşte şi exilează din Muntele Athos, monahi care nu i se supun orbeşte

Prigoana din Muntele Athos de către Patriarhia Constantinopolului: Expulzarea monahilor de la Schitul Sfântul Prooroc Ilie

Denunţarea unei stări de fapt: Confiscarea Muntelui Athos de către un grup de egumeni neo-ortodocşi apostaţi

Capitolul III – Justificarea imposibilă a persecuţiei

Monahii de la Schitul Sfântul Prooroc Ilie şi cei din Mânăstirea istorică Esfigmenu nu încetează să ofere motive dogmatice şi ecleziastice care îi împiedică să-l pomenească pe patriarhul Constantinopolului.

Ei citează canoanele apostolice, pe cele ale Sinoadelor Ecumenice, sinaxarul sau vieţile sfinţilor, textele Părinţilor Bisericii. În schimb, patriarhia şi neo-athoniţii oferă puţine argumente ecleziologice. Aceleaşi revin mereu: ,,Părinţii zeloţi nu au ce căuta pe teritoriul canonic al patriarhiei, ei nu sunt ‘canonici’”. În Europa, unde acest fel de argumente se presupune că prind la opinia publică, străină de Biserica Ortodoxă şi de duhul Ortodoxiei, se adaugă bucuros că aceşti părinţi zeloţi ar fi ,,fundamentalişti”. Toate aceste afirmaţii sunt mincinoase, şi noi vom răspunde la aceste alegaţii. Totuşi, oare acestea justifică trimiterea poliţiei în mânăstiri, surghiunirea cu forţa a monahilor ? Nu, deoarece recurgerea la violenţa fizică este de un alt ordin.

Din punct de vedere legal, turcii sunt la ei acasă astăzi în Constantinopol. Fiindcă ei au forţa, legea pe care ei înşişi au alcătuit-o şi recunoaşterea internaţională, oare au dreptul să-i prigonească pe creştini, să-i maltrateze şi să-i alunge cum au făcut-o de multe ori în acest secol ? Nu, bineînţeles ! Dimpotrivă, legile lor ar trebui să garanteze prezenţa şi bunurile creştinilor, dacă ei vor să fie consideraţi astăzi un stat democratic.

Sau patriarhia acţionează în Muntele Athos precum turcii, pretinzând că este singura care are autoritate în Sfântul Munte, care, în toată istoria sa, a fost mereu un loc pan-ortodox. Poate de asemenea să urmeze modelul papalităţii care are statul său, Vaticanul, cu propria poliţie şi propria armată, toate simbolice de altfel. Dar Muntele Athos nu a fost niciodată statul patriarhiei, nici teritoriul său propriu. Condiţia pentru a vieţui acolo era de a fi ortodox, nu de a recunoaşte patriarhia.

Or nimeni nu contestă, nici Constantinopolul, nici de altundeva, că părinţii zeloţi sunt ortodocşi, că ei cred şi mărturisesc ceea ce a crezut şi mărturisit întotdeauna Biserica Ortodoxă. În loc să strige cu glas tare, până şi duşmanii lor cei mai răi sunt siliţi să tacă, neputând să-i acuze de erezie. Aceşti părinţi sunt, prin urmare, călugări ortodocşi care nu recunosc Patriarhia actuală a Constantinopolului. Îi face aceasta schismatici ?

Aşadar, chestiunea de fond este: este cu putinţă să fii ortodox fără să recunoşti Patriarhia Constantinopolului ? Este cu putinţă să fii ortodox fără să-i pomeneşti pe episcopii Fanarului ?

Înainte de a răspunde la această întrebare, să o abordăm repede pe cea a dreptului de a-i persecuta pe disidenţi. Un pic de lumină în această privinţă va permite a risipi acuzaţia de ,,fundamentalism” şi a arăta cât de ridicolă este.

A) Există dreptul de persecuţie ?

1. Adevărul care vă va face liberi (Ioan 8, 32) se poate statornici prin constrângere ?

Primii creştini au fost prigoniţi[43]. Şi sub Imperiul creştin ei au fost persecutaţi încă destul de des când împăratul prefera o erezie sau alta, adeseori din interes politic, în locul învăţăturii apostolice. Aşa au stat lucrurile aproape în toată istoria Bisericii, în vremea arianismului, pneumatomahilor, nestorianismului, monofizismului, monotelismului, iconoclasmului – perioade în care ortodocşii au pătimit mii de rele din partea împăraţilor eretici sau care îi protejau pe eretici[44]. Sinoadele de unire, fie că este vorba de cel de la Lyon din 1274 sau cel de la Florenţa din 1439, precum şi cel de la Brest-Litovsk, mult mai târziu, în 1596, au constituit prilejul unor persecuţii îndreptate împotriva celor care rămâneau credincioşi credinţei ortodoxe.

În mod similar, isihaştii au fost prigoniţi de patriarhul Calecas. În perioada monarhiei bavareze, colivazii au fost prigoniţi de alţi monahi din Muntele Athos şi, împreună cu ei, o parte din credincioşii strânşi în jurul monahului Hristofor (Papoulacos) şi al lui Cosma Flamiatos, au avut aceeaşi soartă. În fine, noi am văzut, în secolul nostru, că stiliştii greci şi români au fost obiectul persecuţiei. La această listă incompletă ar trebui să adăugăm mulţimea de noi mucenici: greci, victime ale turcocraţiei; sârbi, masacraţi de ustaşi; ruşi, masacraţi de bolşevici – cel puţin aceştia nu se foloseau de numele lui Hristos pentru a prigoni.

Părinţii Bisericii, prin cuvintele şi prin viaţa lor, au învăţat că trebuia păstrată credinţa prin toate mijloacele evanghelice, adică în detrimentul propriei vieţi, dacă acest lucru era necesar; dar ei nu au învăţat niciodată că violenţa faţă de cei pe care nu-i poţi convinge este un argument şi o practică ortodoxă. Singurul scriitor bisericesc care a justificat multă vreme persecuţia în lupta sa împotriva donatiştilor este episcopul Hipponei.

Augustin al Hipponei a făcut-o dând o explicaţie unui fragment din Scriptură care nu fusese niciodată interpretat astfel de predecesorii săi. Este vorba de cunoscutul fragment despre sileşte-i să intre din pilda cinei celei mari: Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pre mulţi; şi a trimis pre sluga sa în ceasul cinei să zică celor chemaţi: veniţi, că iată gata sunt toate. Şi au început toţi dimpreună a se lepăda. Cel dintâi a zis lui: ţarină am cumpărat, şi am nevoie să ies şi să o văd, rogu-te să mă ierţi. Şi altul a zis: perechi de boi am cumpărat cinci, şi merg să-i ispitesc; rogu-te să mă ierţi. Şi altul a zis: muiere mi-am luat şi pentru aceasta nu pot veni. Şi întorcându-se sluga aceea, a spus domnului său acestea. Atunci mâniindu-se stăpânul casei, a zis slugii sale: ieşi curând la răspântiile şi uliţele cetăţii, şi săracii şi betegii şi şchiopii şi orbii adu-i aici. Şi a zis sluga: doamne, s-a făcut cum ai poruncit şi încă mai este loc. Şi a zis domnul către slugă: ieşi la drumuri şi la garduri şi îi sileşte să intre, ca să se umple casa mea. Că zic vouă: că nici unul din bărbaţii aceia ce erau chemaţi, nu va gusta cina mea (Luca 14,16-24).

Augustin evocă acest fragment în scrisoarea sa către Vichentie, fost adept al schismei din Rogatus, devenit episcop de Cartagina şi care se îngrijora pentru legile crude date împotriva donatiştilor în Africa. Augustin îi răspunde aceasta: ,,Menajamentele nu sunt întotdeauna din prietenie, şi loviturile nu sunt întotdeauna din duşmănie … Tu crezi că nimeni nu trebuie să fie constrâns să fie drept; tu citeşti totuşi că tatăl familiei spune slujitorilor lui: Toţi pe care îi găseşti, sileşte-i să intre (potrivit Luca 14, 23); că însuşi cel care din Saul a devenit Pavel – printr-o violenţă mare la care l-a supus Hristos – a fost împins şi silit să cunoască şi să păzească adevărul (Faptele Apostolilor 9, 3-7). Dacă ai aprecia doar banii sau vreo avere oarecare, oare sunt acestea mai valoroase pentru oameni decât lumina însăşi, de care ochii se găsesc lipsiţi ? Or Pavel, aruncat la pământ de glasul venit din Cer, a pierdut de îndată această lumină şi nu a mai redobândit-o decât atunci când a intrat în Biserică[45].

Şi tu crezi că nu trebuie nicidecum a brusca un om pentru a-l elibera de o greşeală vătămătoare, când vezi, din exemple incontestabile, că Dumnezeu Însuşi a lucrat astfel, El care ne iubeşte mai mult ca oricine, şi când tu Îl auzi pe Hristos zicând: Nimeni nu poate să vină către mine, de nu-l va trage pre el Tatăl (Ioan 6, 44) ? Lucru care are loc în inimile tuturor celor care se convertesc din teamă de mânia dumnezeiască. În sfârşit, tu ştii că este suficient ca hoţul să împrăştie grăunţe pentru a abate turma de la calea dreaptă şi ca păstorul să fluture din bici pentru a aduna oile rătăcite[46] !”

Această interpretare nu se găseşte la Părinţii dinainte de Augustin, nici în toată tradiţia care i-a urmat.

De fapt, pentru Părinţi, temelia vieţii în Hristos este sinergia, colaborarea dintre voinţa umană liberă şi harul lui Dumnezeu. Termenul folosit în limba greacă (anagkason) şi care este tradus prin silire se regăseşte de multe ori, el însuşi şi echivalenţii săi, în Scriptură. Aceste expresii nu înseamnă întotdeauna constrângerea fizică, departe de aceasta: se ,,sileşte” prin cuvânt, prin autoritate, prin prietenie, prin stăruinţă … Sileşte-i să intre înseamnă: stăruiţi să intre, faceţi totul pentru a-i face să intre, nu neglijaţi nici o politeţe pentru a-i invita. Acest sens este cel firesc în limba greacă[47]. Iisus au silit [enagkasen] pre ucenicii săi să intre în corabie şi să meargă înaintea lui de ceea parte (Matei 14, 22 şi Marcu 6, 45), fără a-i brusca, dar folosindu-se de autoritatea Sa părintească; pelerinii care mergeau la Emaus, Cleopa şi Luca, L-au silit (parebiasanto) pe Cel care li S-a arătat să rămână cu ei, atunci când El Se făcea că merge mai departe (Luca 24, 28). Aceasta s-a făcut prin rugăciunea lor stăruitoare.

Iată cum comentează acest fragment monahul Eftimie Zigaben care, în secolul al XII-lea, a comentat ansamblul Evangheliilor şi a rezumat învăţătura Părinţilor pe tema lor. El explică mai întâi pilda spunând că Dumnezeu Tatăl şi Ziditorul, numit aici om datorită dragostei Sale de oameni, a pregătit un ospăţ, cel al iconomiei evanghelice, numit cină pentru că a avut loc în vremurile de pe urmă, ca în seara acestui veac. Chemarea celor care nu fuseseră poftiţi este cea a păgânilor care trăiau la drumuri, fără protecţia Legii dumnezeieşti şi chinuiţi de diavoli şi la gardurile spinoase ale păcatului. ,,El a dat poruncă de a-i sili (anagkasai) pe cei care veneau din neamuri, nu pentru a spune că trebuiau trataţi cu violenţă (biazesthai), ci pentru a face să se înţeleagă că trebuia să stăruiască mai mult şi mult mai mult timp asupra propovăduirii când li se adresau lor, deoarece ei sunt ţinuţi captivi cu tărie şi stăpâniţi de demoni şi că ei dorm în întunericul profund al înşelăciunii”[48].

Sfântul Teofilact al Bulgariei[49], în Comentariul la Evanghelia după Luca, explică astfel acest fragment: ,,Mentalitatea barbară a păgânilor, şi divizarea sa în credinţe multiple, este simbolizată de drumuri, în timp ce gardurile reprezintă viaţa lor trăită în păcate. Or el nu porunceşte pur şi simplu să-i invite, ci chiar să-i silească, deşi faptul de a crede trebuie să fie pentru toţi un act de liberă alegere (kaitoi proairetikon apasi to pisteuein). Dar pentru ca noi să înţelegem că se dezvăluie un semn mare al puterii lui Dumnezeu la trecerea păgânilor la credinţă, atunci când ei trăiau într-o neştiinţă atât de adâncă, El a folosit cuvântul: Sileşte-i. Da, dacă tăria propovăduitorului nu ar fi fost puternică, şi mare adevărul cuvântului, cum ar fi fost făcuţi aceşti oameni scoşi din minţi de idolatrie şi devotaţi neruşinărilor, să adopte dintr-o dată cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi desăvârşirea vieţii duhovniceşti ? Prin urmare, vrând să arate caracterul extraordinar al acestei transformări, El numeşte ‘silire’ această faptă, ca şi cum El ar fi spus: chiar dacă ei nu vroiau să se lepede de idolii lor şi de viaţa lor desfrânată, elenii au fost siliţi, de adevărul mesajului evanghelic, să le lase. Fără a socoti că forţa minunilor silea foarte tare la a trece la credinţa în Hristos”[50].

Sfântul Ioan Gură de Aur revine fără încetare asupra ideii că Dumnezeu nu impune oamenilor nici o constrângere, şi că nu s-ar şti să se silească nimeni nici la bine, nici la rău. O faptă de virtute trebuie să fie liberă. A voi să sileşti pe cineva să fie drept conţine o contradicţie în termeni. Binele nu este bine dacă nu este bine făcut, spune Sfântul Vasilie cel Mare. Orice persecuţie este interzisă, chiar dacă ea împinge către bine, deoarece atunci acest bine aparent nu este decât un rău deghizat. Prin urmare, marele argument al lui Augustin, potrivit căruia Dumnezeu îi împinge pe oameni să creadă prin pedepse şi de frică, este combătut de Sfântul Ioan Gură de Aur, nu numai fiindcă oamenii nu au dreptul să se dea drept Dumnezeu (argument dezvoltat de Bayle), ci pentru că Dumnezeu Însuşi, şi tocmai pentru a ne lăsa liberi, nu foloseşte ,,varga” decât cu zgârcenie.

Comentând Psalmul 9, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Cunoaşte-se Domnul, judecăţi făcând … (v. 16). Adică, atunci când El pedepseşte, izbândeşte, sancţionează. Iată o altă binefacere care vine de la pedeapsă. Ea nu îi face pur şi simplu mai buni pe cei care o rabdă; ea face de asemenea să strălucească lumina cunoştinţei de Dumnezeu. Prin ea mai ales se vede purtarea Lui de grijă de oameni. În orice caz, când El îngăduie ca turma de porci să meargă să se arunce în mare şi să piară, preţuirea a fost mai mare ca oricând. De asemenea, pentru evreii din Vechiul Testament, când îi ucidea pre dânşii, atunci îl căutau pre el (Psalmi 77, 38) spune proorocul. Şi de ce atunci Dumnezeu nu a recurs mai des la acest mijloc ? Deoarece El vrea ca virtutea să fie mai degrabă rodul liberei alegeri decât al constrângerii, şi mai degrabă al binefacerilor decât al pedepselor.

Dar nu ar fi mult mai bine, se va spune, să fii bun cu forţa decât rău din liberă alegere ? NU ESTE POSIBIL A FI BUN CU FORŢA (ouk estin agathon einai anagkei). Cel care este bun pentru că a fost înlănţuit, nu va fi (bun) mereu; eliberat de constrângerea care îl împovăra, el se va întoarce la răutatea lui. Cel pe care o pedagogie l-a condus să aleagă binele, odată devenit bun, va rămâne statornic”[51].

2. În afara Adevărului, nu există nici Biserică, nici succesiune apostolică

Alături de dreptul de a persecuta, Augustin al Hipponei a introdus încă o inovaţie în creştinism: o ecleziologie care separa conţinutul credinţei de succesiunea apostolică[52].

Pentru teologia ortodoxă, aşa cum a fost ea bine exprimată în secolul al III-lea de Sfântul Chiprian al Cartaginei, tainele şi mai ales taina tuturor tainelor care este Biserica, sunt inseparabile de credinţa apostolică. Un episcop este episcop dacă hirotonia sa este făcut în mod legitim de episcopi ai Bisericii, şi dacă credinţa sa este dreaptă. Dacă credinţa sa nu mai este cea pe care a mărturisit-o în ziua hirotoniei sale episcopale, el încetează să fie episcop fiindcă devine un impostor, un oarecare care se serveşte de o autoritate de la care s-a exclus el însuşi. Altfel spus, după cum spune Sfântul Ignatie, acolo unde este episcopul, acolo este Biserica; dar de asemenea, după cum a mărturisit-o tradiţia neîntreruptă a Ortodoxiei, acolo unde este Biserica, acolo este episcopul.

Nu există episcop, nu există preot în afara Bisericii. Episcopul ca şi preotul transmit ce au primit, tezaurul credinţei. Harul nu este o putere magică acordată ca proprietate personală episcopilor. Această idee se regăseşte, bineînţeles, în scrierile Sfântului Chiprian, dar şi la Sinodul de la Cartagina, şi într-un mod mai recent în Pidalionul Sfântului Nicodim Athonitul (secolul al XVIII-lea), tâlcuirea canoanelor cu autoritate în Biserica Ortodoxă. Chiar exemplul unei asemenea ecleziologii este canonul 15-16 al Sinodului I-II şi tâlcuirea sa de către Sfântul Nicodim. Aceste canoane pun întrebarea: se poate separa cineva de episcopul său ? Ele răspund distingând două situaţii:

a) cazul separării din pricina unor păcate personale care pot fi extrem de grave

,,Cele rânduite pentru presviteri, episcopi, şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos [a fortiori] pentru patriarhi se potrivesc. Drept aceea dacă vreun presviter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni a se depărta de împărtăşirea cea către patriarhul său, şi nu ar pomeni numele lui precum este hotărât şi rânduit întru dumnezeiasca mistagoghie, ci mai înainte de sinodiceasca înfăţişare şi de deplinita lui osândire ar face schismă, aceasta a hotărât sfântul sinod, cu totul a fi străin de toată ieratia (preoţia), dacă numai se va vădi că a nelegiuit acest lucru. Şi mai ales s-au pecetluit şi s-au hotărât acestea pentru cei ce cu pricinuire de oarecare vinovăţie se depărtează de ai lor întâi şezători şi fac schismă, şi rup unitatea Bisericii” (canonul 15, prima parte[53]).

După cum comentează Sfântul Nicodim[54], acest canon aplică patriarhilor ceea ce cele două canoane anterioare (13 şi 14) aplicau deja episcopilor şi mitropoliţilor, adică: nu este îngăduit a se despărţi de ei dacă sunt nelegiuiţi, cu alte cuvinte, dacă au comis curvie, blasfemie sau un alt păcat grav. Preotul trebuie să continue să-l pomenească pe episcopul său la liturghie, episcopul pe mitropolitul său şi mitropolitul pe patriarhul său, chiar dacă (aceştia) sunt păcătoşi, aşteptând ca ei să fie judecaţi. Numai sinodul mitropoliţilor are puterea de a primi o acuzaţie împotriva patriarhului şi a-l judeca.

Fidel tradiţiei scripturistice, canonistul distinge cu grijă între păcatul personal, care este o încălcare a legii şi pe care Dumnezeu îl poate şterge, şi erezie care este o schimbare a legii şi care face cu neputinţă orice comuniune cu Dumnezeu. Un episcop care păcătuieşte personal nu îşi face rău decât lui însuşi, în timp ce ereticul pune în pericol de moarte sufletele care i-au fost încredinţate.

b) cazul despărţirii legitime din motive de credinţă

,,Cei ce se despart pe sineşi de împărtăşirea cea către întâiul şezător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade, sau de Sfinţii Părinţi, de acela adică ce eresul în public îl propovăduia, şi cu capul descoperit îl învăţa, unii ca aceştia nu numai canoniceştii certări nu sunt supuşi, îngrădindu-se pe sineşi despre împărtăşirea numitului episcop, mai înainte de sinodiceasca cercetare, ci şi de cinstea cea cuvenită celor dreptslăvitori se vor învrednici. Că nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi şi minciuno-învăţători. Şi nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi de împărţiri” (continuarea şi sfârşitul aceluiaşi canon).

Dacă întâistătătorii, adică pentru un preot episcopul său, pentru un episcop mitropolitul său, pentru un mitropolit patriarhul său, sunt eretici şi propovăduiesc public erezia lor, aceştia care se despart, departe de a fi schismatici, apără dimpotrivă Biserica de schisma şi erezia pseudo-episcopilor lor. Ei au dreptul la lauda care li se cuvine ca creştini dreptslăvitori[55].

Este limpede că succesiunea apostolică, precum preoţia, sunt aici inseparabile de conţinutul credinţei. Puterea pe care o are un episcop de a face să fie respectate canoanele nu are sens decât dacă credinţa sa este ortodoxă, deoarece canoanele însele sunt întemeiate pe dogme. Altfel spus, canoanele nu sunt o construcţie abstractă, un drept canonic general; ele reglementează viaţa concretă a Bisericii şi sunt protejate, garantate de episcopi care au o succesiune apostolică şi o credinţă identică în conţinutul său cu cea a Apostolilor şi Părinţilor care i-au precedat.

Dimpotrivă, Augustin al Hipponei a imaginat că donatiştii aveau taine autentice, în afara trupului Bisericii creştine, dar ele conduceau în acelaşi timp la moartea duhovnicească. Astfel donatistul este botezat corect sau valid în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, dar deoarece el este despărţit de Biserica universală, dacă el moare după botezul său, este osândit. Prin urmare el este botezat, dacă s-ar îndrăzni să se spună, spre pierzarea sa.

Scolasticii, sistematizând analizele lui Augustin, au ajuns la faimoasa teorie a tainei ex opere operato. Taina are o formă şi o materie. Forma are validitatea sa, şi această validitate poate chiar fi operantă[56]. Aplicată succesiunii apostolice, o asemenea concepţie a devenit treptat pur şi simplu magie. Un episcop este hirotonit valid dacă este hirotonit de alţi doi care au fost hirotoniţi în mod valid – oricare ar fi crezul unuia şi al celuilalt. Este posibil chiar a imagina că cel care hirotoneşte nu crede deloc că săvârşeşte o sfântă taină. Acesta a fost cazul în mod special al hirotoniilor anglicane care au ridicat atâtea probleme teologilor anglicani cât şi catolici.

Întărită de teoria scolastică a harului creat, o asemenea concepţie sfârşeşte prin a face dintr-un individ deţinătorul unei puteri create dată o dată pentru totdeauna de Dumnezeu. Harul Sfântului Duh nu mai este aici energia Sfintei Treimi mai presus de fire, ci un dar creat transmis de la unii la alţii, de-a lungul secolelor. Validitatea este egală pentru toţi. Chestiunea devine atunci cea a legitimităţii, acordată în cele din urmă de papalitate.

Într-o asemenea concepţie, dacă episcopul locului învaţă o erezie, este inutil în fond a te separa de el, deoarece el săvârşeşte sfintele taine într-un mod valid. Erezia sa îi este proprie, şi nu pătează nici credinţa co-episcopilor săi, nici pe cea a turmei sale. Prin urmare este absurd a-l părăsi. Cei ce acţionează astfel îşi pierd legitimitatea, dar nu validitatea: ei sunt episcopi chiar dacă ar fi despărţiţi de Biserica lor.

O asemenea ecleziologie, foarte complexă în formularea sa şi pe care noi doar o rezumăm aici, i-a condus la contradicţii şi impasuri teribile pe cei care şi-au pus problema continuităţii învăţăturii apostolice şi patristice în Apus. Mai întâi, această ecleziologie permitea încă justificarea persecuţiei: cel care este botezat, hirotonit sau sfinţit în mod valid, ce motiv ar avea să revină în Biserică dacă nu ar fi constrâns la aceasta ? În secolul al XVII-lea, protestanţii au fost marile victime ale acestei ecleziologii care fusese adoptată în totalitate de Biserica Franţei.

Apoi, ce este de făcut dacă autoritatea ecleziastică – papalitatea, de exemplu, în Apus – hotărăşte să impună vreo judecată despre care se crede că este falsă din punct de vedere dogmatic ? Aceasta a fost drama [janseniştilor] de la Port Royal şi a lui Arnauld, care au fost condamnaţi pentru cele 5 afirmaţii şi au fost siliţi să semneze formularul. Ei au trebuit de voie, de nevoie, să facă tot felul de distincţii cazuistice, precum cele între de facto şi de iure, într-o chestiune care, pentru ei, atingea esenţa dogmelor credinţei creştine. Pascal, suflet mai sincer, îi reproşa lui Arnauld această atitudine şi scria în Gândurile sale: ,,Dacă scrierile mele sunt condamnate la Roma, ceea ce eu condamn în ele este condamnat în cer”.

Din nefericire, în cadrul teologiei augustiniene nu mai era posibilă nici o ruptură din motive de credinţă; şi cei care s-au hazardat [să facă aceasta] au fost întotdeauna într-o situaţie de handicap, nevrând să se întoarcă înapoi şi totodată neputând să intre în Biserica Ortodoxă. Vechii catolici sunt exemplul unui asemenea eşec, care nu întemeiau eventuala lor unire cu Ortodoxia pe unitatea de credinţă, ci pe un respect reciproc faţă de învăţăturile şi ,,eclezialităţile” proprii fiecărei Biserici.

Paradoxul unei asemenea ecleziologii, transplantată de la Augustin şi apoi de la scolastici până în epoca noastră, este prin urmare simplu: separând dogma de taină, crezul de Biserică, succesiunea apostolică de dreapta credinţă, justeţea ritului de justeţea credinţei, este posibil a recunoaşte, mai ales în cadrul mişcării ecumeniste, o mulţime de Biserici şi de secte ca fiind în mod valid creştine.

În acelaşi timp, nu este deloc stânjenitor a relativiza dogmele, deoarece doctrina falsă şi eretică nu lipseşte [pe nimeni] de taine, nici de succesiunea apostolică, nici de Biserică. În schimb, recunoaşterea reciprocă devine foarte importantă. Criteriul nu mai este credinţa, ci numărul de Biserici valide care se recunosc între ele. Cei care nu-i recunosc pe ceilalţi sunt de altfel fanatici care cred că sunt singurii valizi – acest lucru trebuie, pe termen lung, să-i facă să dispară lăsându-i deoparte şi spunând că nu sunt recunoscuţi de nimeni. Recunoaşterea – nu credinţa – devine criteriul; recunoaşterea precede credinţa, şi nu invers. Această recunoaştere diplomatică şi interesată constituie o protecţie împotriva oricărei chestiuni de fond; menită să-i liniştească şi să-i păcălească pe cei care ignoră istoria bisericească, ea este împodobită pompos cu numele de dragoste. Cei care nu-i recunosc pe ceilalţi sunt lipsiţi de dragoste. Şi ar fi efectiv adevărat, dacă Dumnezeu nu ar acorda nici o importanţă conţinutului credinţei.

Această ecleziologie este cea a mişcării ecumeniste când aceasta are una. Ea este în mod special explicată bine de părintele Congar în prefaţa sa la scrierile Fericitului Augustin împotriva donatiştilor, în Biblioteca augustiniană. Ea este foarte coerentă – chiar dacă părintele Congar uită să spună că aceleaşi texte au slujit la prigonirea ruşinoasă secole de-a rândul. Ea arată de asemenea, într-un sens, făţărnicia unui dialog teologic care, în esenţa sa, nu serveşte la nimic decât la a face să treacă drept teologi câţiva profesori de seminare. În realitate, dacă toată lumea se recunoaşte reciproc, dacă Roma recunoaşte Constantinopolul şi reciproc, dacă toţi sunt, deşi despărţiţi, Biserica, cu aceleaşi taine şi aceeaşi succesiune apostolică – de ce se agasează cu subtilităţile inutile ale unui dialog teologic care nu are nici un sens ? Dacă dogmele nu reprezintă o cauză serioasă de separare, trebuie să se grăbească să se unească efectiv căci, la urma urmei, pentru oamenii deja convinşi şi de acord între ei aici ar fi o lipsă de dragoste.

Poate de asemenea, cercetând minuţios, se va descoperi că singurul motiv care explică de ce nu s-a făcut deja unirea este diplomatic. Grăbind prea tare lucrurile, episcopii Constantinopolului şi Romei ar risca să bruscheze mentalităţile anumitor oameni. Ortodocşii mai ales, în Grecia, Rusia, Serbia, care au naivitatea de a crede încă în ceea ce episcopii lor de altădată, Părinţii din vechime, le spuneau despre importanţa diferenţelor dogmatice. Şi apoi există aceşti zeloţi care trebuie mai întâi făcuţi să pară secte, adică oameni ,,nerecunoscuţi”, de teama ca ei să nu sfârşească prin a crea o dezordine mult prea mare.

Să lăsăm deoparte aceste supoziţii prea adevărate pentru a sublinia un fapt: ecleziologia care susţine mişcarea ecumenistă nu este de origine ortodoxă şi patristică. Ea vine din augustinismul politic şi din scolastică; ea a servit cruciadelor armate din trecut, ea serveşte astăzi cruciadelor mai uşoare care nu îşi spun numele dar care, judecându-le după ceea ce se petrece în Muntele Athos, nu au metode nici mai creştine, nici mai milostive.

B) Este Patriarhia Constantinopolului centrul Ortodoxiei ?

Pentru a răspunde la această întrebare, unul dintre prietenii noştri ne-a sugerat să începem prin a deschide Vieţile sfinţilor. Dacă Patriarhia Constantinopolului este criteriul ortodoxiei, trebuie să existe numeroase mărturii ale acestui fapt în această enciclopedie vie a tradiţiei şi credinţei ortodoxe care sunt sinaxarele.

Dimpotrivă, noi am găsit în aceste sinaxare o mărturie foarte limpede că criteriul pentru adevărul revelat este credinţa ortodoxă, exactitatea ei, şi nu apartenenţa la o Biserică particulară sau alta, fie ea rusă, greacă, sârbă sau franceză, fie ea Constantinopolul, fie ea Moscova.

Să dăm exemple din teritoriul canonic al Patriarhiei Constantinopolului, din Noua Romă, sau chiar din Muntele Athos, deoarece el este socotit ca aparţinând teritoriului acestei patriarhii de către conducătorii actuali ai Fanarului.

Nestorie a fost patriarh al Constantinopolului – şi când a început să propovăduiască erezia sa, credincioşii şi preoţii s-au separat de el şi au refuzat să pomenească numele lui la liturghie. Noi avem mărturie pentru aceasta în viaţa Sfântului Ipatie de Rufinianus, care este pomenit pe 17 iunie:

,,Când Nestorie a sosit în Antiohia pentru a primi titlul de patriarh al ilustrului oraş împărătesc al Constantinopolului, aflându-se în suita lui Dionisie, care devenise conducătorul armatei Răsăritului[57], Sfântul Ipatie a avut o vedenie în momentul în care Nestorie se apropia de oraş. El a văzut în sfânta biserică a capitalei, mireni aşezându-l pe Nestorie pe tron[58]; de îndată un glas a vestit: ‘În trei ani şi jumătate, această neghină va fi smulsă’. Atunci Sfântul Ipatie a început să spună unor persoane, mai ales fraţilor din mânăstirea sa: ‘Sunt foarte îngrijorat cu privire la acest om care urmează să sosească, fiii mei, pentru că am văzut că el se va abate de la credinţă; dar el nu va domni decât trei ani şi jumătate’.

Din întâmplare, Nestorie a aflat ceea ce Ipatie spunea despre el şi de aceea, când a trecut pe lângă mânăstirea sfântului, a refuzat să meargă să se întâlnească cu el, cu toate că până atunci mersese peste tot şi vizitase în drumul său către capitală toate mânăstirile şi pe toţi egumenii şi mai-marii Bisericii. De îndată ce a intrat în cetate şi a luat în stăpânire tronul patriarhal, el a trimis la Sfântul Ipatie membri ai clerului său pe care i-a însărcinat cu acest mesaj: ‘Mergeţi să spuneţi acestui visător de vise deşarte: voi domni 20 de ani în cetate şi ce se va alege de visele tale ?’ Sfântul Ipatie le-a răspuns: ‘Spuneţi patriarhului că dacă lucrurile se vor petrece aşa cum am văzut, a fost o descoperire dumnezeiască; în caz contrar, a fost un vis, o fantasmă pe care am avut-o fiind doar un om’.

Încurcat de acest răspuns pe care trimişii i l-au comunicat, după câtva timp, Nestorie a trimis alţi soli pentru a încerca să-l prindă în cursa propriilor sale cuvinte. Dar după ce l-au pus la încercare punându-i întrebări agasante şi inutile, nu numai că nu au putut să-l prindă în cuvintele sale, dar au plecat de la el plini de admiraţie pentru persoana sa, căci ei înţeleseseră cu câtă înţelepciune era sfântul dăruit. Acesta a fost motivul pentru care Nestorie l-a lăsat în pace şi nu a mai trimis pe nimeni la el. Scurgându-se trei ani, comoara rea a inimii lui Nestorie a început puţin câte puţin să se arate. De fapt, el a început să spună în predicile sale lucruri abominabile despre Domnul, care trebuiau să cadă pe capul lui şi care nu ne este îngăduit a le repeta. Acest om stricat nu cunoştea Sfintele Scripturi care spun: ‘Cine va povesti naşterea Sa ?’ şi ‘Nu iscodi ceea ce este prea adânc pentru tine’. Când Sfântul Ipatie a înţeles că Nestorie avea opinii potrivnice celor adevărate, el i-a şters pe dată numele din diptice, în Biserica Sfinţilor Apostoli, astfel ca să nu mai fie pomenit în timpul sfintei jertfe.

Când prea evlaviosul episcop Eulalie a aflat aceasta, el s-a îngrijorat din cauza urmărilor acestei chestiuni. Şi văzând că mulţi începuseră să facă la fel, Nestorie i-a poruncit să-l pedepsească aspru pe Ipatie. Căci Nestorie era încă la putere în cetate. Episcopul Eulalie i s-a adresat lui Ipatie cu aceste cuvinte: ‘De ce ai îndepărtat numele lui fără să înţelegi consecinţele care vor urma ?’ Sfântul i-a răspuns: ‘De îndată ce am aflat că el spunea lucruri neortodoxe despre Domnul, am încetat orice comuniune cu el şi nu îi mai pomenesc numele; fiindcă el nu este episcop’. Mâniindu-se episcopul a zis: ‘Ajunge ! Îndreaptă ce ai făcut, căci voi şti să iau măsuri împotriva ta’. Sfântul Ipatie i-a răspuns: ‘Fă după cum vrei. Pentru mine, am hotărât să pătimesc orice, şi cu această hotărâre am acţionat cum am făcut-o’.

Aşadar, când Nestorie a plecat la Efes şi Sinodul s-a întrunit, în ziua în care urma să fie depus, Sfântul Ipatie a văzut într-o vedenie un înger al Domnului cum îl ia pe Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan şi îl duce către prea evlaviosul împărat spunându-i: ‘Vei zice împăratului: Osândeşte-l pe Nestorie’. La aceste cuvinte, împăratul l-a osândit după cum i s-a spus. Sfântul Ipatie a notat ziua, şi s-a dovedit că Nestorie a fost depus în aceeaşi zi, după ce au trecut trei ani şi jumătate, după cum Domnul îi prevestise sfântului. Şi câteva zile mai târziu, hotărârea de depunere a fost adusă la Constantinopol. A fost citită înaintea a tot clerul şi poporul, fiind prezenţi în biserică şi episcopul Eulalie şi Sfântul Ipatie”.

Prin acest exemplu se arată că preoţii ortodocşi refuzau să pomenească numele patriarhului la liturghie – şi aceasta înaintea oricărei judecăţi a aceluia de către un sinod. Ei socoteau că Nestorie nu era un episcop – şi aceasta înainte ca erezia sa să fie condamnată la cel de-al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes (431). De fapt, o erezie este o erezie, fie că ea a fost condamnată sau nu în sinod.

Viaţa Sfântului Maxim Mărturisitorul este un exemplu încă mai evident pentru acelaşi fel de atitudine. Când toate patriarhiile din convingere sau temându-se de împărat, deveniseră monotelite, Sfântul Maxim, care era un simplu monah, a refuzat să fie în comuniune cu ei. Pentru el problema nu era cea a canonicităţii acestor Biserici, ci înainte de toate cea a dreptei lor credinţe. Fără credinţă dreaptă, la ce ar servi presupusa lor ‘canonicitate’ ? Când trimişii patriarhiei au venit să-l vadă în temniţă, ei au încercat să-l facă să creadă că el era în afara Bisericii, de vreme ce toate Bisericile locale erau în mod oficial monotelite. Ei i-au spus: ,,De ce Biserică aparţii ? De cea a Constantinopolului, a Romei, a Antiohiei, a Alexandriei sau a Ierusalimului ? Că toate aceste Biserici, ca şi regiunile din jurisdicţia lor, sunt unite. Prin urmare, dacă tu însuţi aparţii Bisericii Soborniceşti, intră degrabă în comuniune cu noi, ca nu cumva să născoceşti cine ştie ce cale stranie şi nouă, care să te facă să cazi acolo unde nu te aştepţi !”

La aceste cuvinte, sfântul a răspuns: ,,Domnul Hristos a numit Biserică Sobornicească pe aceea care păzeşte mărturisirea de credinţă adevărată şi mântuitoare. Pe baza acestei mărturisiri El l-a numit fericit pe Petru, şi El a spus că Îşi va zidi Biserica Sa pe această mărturisire. Cu toate acestea, doresc să cunosc conţinutul mărturisirii voastre, pe care se întemeiază, spuneţi voi, unirea tuturor Bisericilor. Dacă ea [mărturisirea] nu este potrivnică adevărului, nu mă voi mai ţine departe”. Apoi, văzând că această mărturisire se îndepărta de adevăr, Sfântul Maxim a refuzat să adere la ea.

Mai târziu, când Patriarhia Romei care, în pofida cuvintelor trimişilor patriarhiei [Constantinopolului], era încă ortodoxă, a condamnat monotelismul patriarhiilor răsăritene, Sfântul Maxim a mărturisit că, fără credinţa ortodoxă, patriarhii acestor scaune pierduseră autoritatea apostolică şi prin urmare ,,puterea de a lega şi de a dezlega”. El a spus mai ales: ,,Ei au fost depuşi şi lipsiţi de preoţie în sinodul local care a avut loc recent la Roma. Ce sfinte taine mai pot ei să săvârşească ? Sau ce duh va coborî asupra celor hirotoniţi de ei ?”

Duşmanii lui au încercat să-l facă să cadă în chestiuni de prisos punându-i următoarea întrebare: ,,Atunci, tu vei fi singurul mântuit, în timp ce toţi ceilalţi vor fi pierduţi ?”

Dar sfântul, cu marea înţelepciune a Sfântului Duh care sălăşluia în el, a răspuns: ,,Când tot poporul în Babilon se închina chipului de aur, cei trei sfinţi tineri nu au osândit pe nimeni. Ei nu se preocupau de ce făceau ceilalţi, nu erau atenţi decât la ei înşişi, de teama de a nu se înstrăina de adevărata milă. Întocmai ca ei, Daniil, aruncat în groapa cu lei, nu a condamnat pe nici unul din cei care, pentru a împlini legea lui Darius, nu se rugau lui Dumnezeu, ci el a păzit duhul propriei datorii şi a preferat să moară decât să păcătuiască împotriva conştiinţei sale încălcând Legea lui Dumnezeu. Să mă păzească Dumnezeu să condamn pe cineva sau să pretind că voi fi singurul mântuit ! Acestea fiind spuse, voi primi ca mai degrabă să mor decât să mă lepăd în vreun fel de adevărata credinţă, şi să pătimesc mustrările conştiinţei care vor urma.

– Dar ce vei face, din moment ce cei de la Roma sunt uniţi cu cei de la Constantinopol ? De fapt, ieri, doi delegaţi au sosit de la Roma şi mâine, duminică, ziua Domnului, ei se vor împărtăşi cu patriarhul cu sfintele taine.

– Chiar dacă tot universul ar fi în comuniune cu patriarhul, eu nu voi fi în comuniune cu el. De fapt, aşa cum am învăţat de la Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Duh spune că până şi îngerii vor fi anatema dacă ar propovădui altă Evanghelie, introducând vreo învăţătură nouă”.

După cum se vede, poziţia Sfântului Maxim era atât de limpede, încât i-a adus titlul de Mărturisitorul: credinţa apostolică, scripturistică şi patristică este criteriul, şi nu patriarhiile, Bisericile locale prin ele însele. Dacă ele încetează să mărturisească credinţa transmisă până atunci, trebuie să te separi de ele pentru că ele au încetat să aibă autoritatea dată de Hristos apostolilor şi urmaşilor lor, episcopii[59].

După exemplul Sfântului Maxim, noi putem să-l cităm pe cel al Sfântului Teodor Studitul care a refuzat, în timpul prigoanei iconoclaste, să fie în comuniune cu patriarhii ostili icoanelor, şi chiar cu patriarhul ortodox – când acesta din urmă, de teamă, a încălcat canoanele săvârşind o a patra nuntă a împăratului.

Să remarcăm şi că această atitudine ortodoxă a fost confirmată de canoanele Sinodului I-II, pe care le-am citat mai sus.

Noi ne vom opri mai curând la exemplul monahilor athoniţi din vremea Sinodului de la Lyon. Istoria lor ne este cunoscută.

Mihail al VIII-lea Paleologul (1258-1282) intrase în Constantinopol în aclamaţiile mulţimii: plecând din Niceea, el eliberase treptat imperiul căzut în mâinile barbarilor latini care jefuiseră Constantinopolul în 1204. În 1261, imperiul latinilor nu mai exista, cel al împăraţilor creştini înflorise din nou.

Din nefericire, în faţa ameninţării turceşti, Mihail a căutat să facă o alianţă cu Apusul, care avea drept condiţie reunirea Bisericilor. De aceea a fost împins să semneze unirea de la Lyon, în 1274, întemeiată pe acceptarea de către ortodocşi a ereziilor papalităţii. Această unire nu a furnizat ajutor pentru imperiu, ci ea a adus atât de multe şi mari rele pentru poporul ortodox, încât Mihail al VIII-lea a murit detestat şi respins de cei care îl aclamaseră cu câţiva ani mai înainte. În realitate, unirea a fost însoţită de o persecuţie crudă a celor care nu s-au supus ei; în primul rând aceştia au fost monahii din Muntele Athos. Ei au fost înecaţi, spânzuraţi, arşi de vii în mânăstirea lor de către ostaşii trimişi de Ioan Vekkos, patriarhul latinizant al lui Mihail al VIII-lea.

Noi deţinem de asemenea, remarcabil editate şi parţial traduse, textele acestei neînţelegeri dintre patriarhul Constantinopolului şi monahii athoniţi[60]. Aceste texte permit să stabilim care a fost atitudinea ortodocşilor într-o situaţie foarte asemănătoare cu cea cu care ne confruntăm astăzi.

Textele din acest volum provin din surse diferite. Se găseşte acolo Răspunsul patriarhului Iosif la proiectul imperial (iunie 1273), ca şi ,,jurământul”, ,,mărturisirea de credinţă” şi ,,testamentul” său; lucrările patriarhului latinizant Ioan Vekkos; documente sinodale, canoane, un Sinodicon împotriva lui Ioan Vekkos; broşuri alcătuite pentru a denunţa ereziile latine şi uniunea de la Lyon, printre care remarcabilul poem al lui Meletie Mărturisitorul; scrisori ale ortodocşilor care s-au opus falsei uniri (Atanasie al II-lea al Alexandriei, monahul Lazăr); relatări care arată disputele ortodocşilor cu autorităţile persecutoare, precum Procesul lui Nichifor (sfârşitul anului 1276); ca şi două scrisori ale monahilor aghioriţi, adresate una împăratului şi cealaltă sinodului.

Aceste documente încep în general prin a arăta importanţa punctelor de divergenţă cu latinii şi în mod special cel mai esenţial, care este purcederea Sfântului Duh: purcedere de la Tatăl singur după ortodocşi, dublă purcedere la latini. Pornind de acolo, monahii din Muntele Athos mărturisesc că nu numai că nu este cu putinţă a-l pomeni pe papă, ci că nu este îngăduit nici măcar a-i accepta ca ortodocşi pe cei care îl pomenesc, nici să te rogi cu ei, nici măcar în casa lor, în mod particular:

,,Este specificat în canonul 15 al Sfântului şi Marelui Sinod supranumit I-II, că departe de a fi vinovaţi, sunt vrednici de a fi lăudaţi cei care se separă chiar înainte de o condamnare sinodală de persoane care învaţă public opinii eretice şi care sunt deschis eretici; nu împotriva episcopilor fac ei schismă, ci împotriva unor falşi episcopi şi falşi învăţători, şi ceea ce au făcut ei merită laude şi cinstire din partea creştinilor ortodocşi, deoarece nu este o schismă împotriva Bisericii, ci mai degrabă o respingere a schismelor şi o alipire de adevăr. Prin urmare, cum să fie îngăduit şi plăcut lui Dumnezeu ca noi să ne unim cu cei de care suntem separaţi cu dreptate şi potrivit canoanelor, atâta vreme cât ei rămân neclintiţi în ereziile lor ? Dacă noi am admite aceasta, atunci toată Ortodoxia am răsturna-o prin această singură încălcare, care ne face de asemenea vinovaţi de toate fărădelegile comise de cei care sunt primiţi în mod nevrednic.

Sfintele şi dumnezeieştile canoane spun de fapt: ,,Dacă cineva, chiar acasă, se roagă cu un cel afurisit, să fie afurisit”. Şi în altă parte: ,,Cel care se împărtăşeşte cu cei excomunicaţi să fie excomunicat, pentru faptul că tulbură rânduiala Bisericii”. Şi încă: ,,Cine primeşte un eretic cade sub aceleaşi condamnări ca el”. În consecinţă, toate acuzaţiile la care ei trebuie să răspundă vor apăsa şi asupra noastră dacă noi îi vom accepta pe aceşti oameni, potrivit canoanelor dumnezeieşti care vorbesc întru Duhul”[61].

Procesul călugărului Nichifor, care a fost surghiunit şi muncit pentru că el nu îl pomenea nici pe împărat, nici pe patriarh este în mod special remarcabil.

Nichifor refuză să intre în comuniune cu reprezentanţii patriarhului Vekkos şi, în acelaşi timp, afirmă că prigoana este un principiu anti-creştin: ,,Noi vă rugăm să ascultaţi şi cuvântul nostru. Astfel au hotărât sfinţii apostoli şi părinţii noştri: în discuţiile sinodale fiecare are posibilitatea să vorbească fără constrângere pe tema propriului său sentiment religios ceea ce vrea, şi nu trebuie să fie supuşi ameninţărilor şi pedepselor cei care nu vor să intre în comuniune cu noi. Ce Evanghelie sau care apostol v-a învăţat să pedepsiţi şi să asupriţi pe cei care nu vor să vă urmeze ?[62]”

Un alt text, anonim, scris împotriva lui Ioan Vekkos, ia exemplul Sfântului Teodor Studitul pentru a justifica faptul de a nu-l pomeni pe patriarhul Constantinopolului: ,,Deci dacă acest sfânt şi mare mărturisitor Teodor, atunci când aceşti împăraţi erau ortodocşi şi nu meritau nici o mustrare referitoare la credinţa ortodoxă, şi doar pentru că ei comiseseră o oarecare fărădelege şi săvârşise fiecare în parte un oarecare act anticanonic, din această pricină nu numai că s-a separat el însuşi de părtăşia cu ei, ci a şi oprit pomenirea lor în adunările lor dumnezeieşti, noi înşine ce facem acum nedrept sau neobişnuit, dacă din teamă de Dumnezeu dispreţuim slava omenească ? Dacă noi nu mergem pe urmele dumnezeieştilor părinţi, să ne acuze ! Dar dacă noi îi urmăm pe sfinţi, de ce ne prigonesc ?”[63]

În aceeaşi culegere, se găseşte încă o scrisoare a Patriarhului Atanasie al II-lea al Alexandriei, contemporan cu evenimentele, care îndreptăţeşte nepomenirea celor care se roagă cu Vekkos.

Aceste documente ale Sinodului de la Lyon arată că monahii refuzau să-l pomenească pe patriarhul Constantinopolului Vekkos pur şi simplu pentru că el recunoştea şi se ruga cu cei care aveau altă credinţă, mai ales în ce priveşte purcederea Sfântului Duh. Procedând astfel, călugării aplicau canoanele apostolice care condamnă rugăciunea în comun cu cei care au altă mărturisire de credinţă.

Să cităm pe scurt aceste canoane apostolice şi fragmente din comentariile lui Valsamon, Aristene, Zonaras şi Sfântul Nicodim, al cărui glas a fost recunoscut de Biserica Ortodoxă ca exprimând cu fidelitate cugetul ei, mintea lui Hristos (I Corinteni 2, 16).

Canonul 10 apostolic

,,Dacă cineva cu cel scos de la împărtăşire (achinonitos) măcar, în casă de s-ar împreună ruga, acesta să se afurisească”.

Termenul achinonitos (scos de la împărtăşire), explică Sfântul Nicodim, poate să însemne 3 lucruri: 1) o persoană care se roagă în biserică cu ceilalţi creştini dar nu se împărtăşeşte din tainele dumnezeieşti; 2) o persoană care a fost exclusă din biserică şi de la rugăciunea comună; 3) un membru al clerului exclus din cinul de care aparţinea: un episcop exclus din cinul tovarăşilor săi episcopi etc. Aici, cuvântul este luat în al doilea sens. Oricine, fie el mirean sau membru al clerului, se roagă cu cineva care, pentru un păcat, a fost excomunicat din adunarea credincioşilor, chiar dacă nu se roagă cu el în biserică, ci într-o casă, trebuie excomunicat. Într-adevăr, comentează Zonaras, angajamentul pe care îl leagă cu un excomunicat, ştiind că este excomunicat, înseamnă a-l batjocori pe cel care a rostit excomunicarea socotind că a acţionat nedrept. A se ruga cu un exclus (aphorismenou), spune Valsamon, fie într-o biserică sau în altă parte, este în aceeaşi măsură oprit; în schimb, noi nu oprim a vorbi cu el[64].

Canonul 11 apostolic

,,Dacă cineva cleric fiind, cu caterisit cleric împreună s-ar ruga, să se caterisească şi el”.

Aici Valsamon precizează că unii au înţeles cuvintele ,,a se ruga împreună” în sensul de a ,,sluji împreună”. ,,Dar acest sens mi s-ar părea fals, continuă Valsamon. Deoarece canonul se referă la orice membru al clerului care a fost caterisit[65], şi nu doar la preot. Scopul acestui canon este de a pedepsi pe orice cleric care se roagă, în orice fel, cu orice cleric care a fost caterisit şi care după caterisirea sa a făcut o slujbă bisericească oarecare[66]”.

Sfântul Nicodim adaugă: ,,Dacă un cleric se roagă cu un cleric care a fost caterisit şi cu toate acestea a îndrăznit să lucreze ca un cleric, sau care a fost caterisit pentru un păcat şi a căzut din nou în acelaşi păcat apoi, primul trebuie de asemenea să fie caterisit”.

Canonul 45 apostolic

,,Episcopul sau prezviterul sau diaconul împreună cu ereticii rugându-se numai să se afurisească. Iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească”.

În consecinţă, dacă un cleric s-a rugat cu ereticii dar fără a sluji împreună cu ei într-o slujbă dumnezeiască, trebuie să fie lipsit temporar de dreptul de a sluji sfintele taine ale Bisericii; dar dacă el le-a îngăduit să săvârşească o slujbă bisericească, trebuie să fie caterisit, potrivit canonului 11 de mai sus.

Aici Valsamon întreabă: de ce ei sunt doar afurisiţi (adică, depuşi temporar) şi nu excomunicaţi ca cel care se roagă cu un excomunicat (canonul 10) ? Răspuns: nu este vorba aici de rugăciune în comun în biserică. Căci aceea atrage după sine caterisirea (canonul 46), ca şi faptul de a permite ereticilor să săvârşească o slujbă bisericească. Nu, aici syneuxasthai (a se ruga împreună) vrea să exprime doar faptul de a intra în comuniune (koinonesai) şi de a se arăta prea binevoitor faţă de rugăciunile-făgăduinţele lor[67] (hemeroteron diatethenai epi tei euchei tou airetikou). Căci noi trebuie să avem oroare de ei (bdeluttesthai) ca faţă de nişte oameni necuraţi (muse) şi să nu trăim în armonie familiară cu ei. Iată de ce suspendarea este o pedeapsă suficientă[68].

Prin urmare, există o diferenţă între cel excomunicat, care a fost exclus din Biserică pentru păcate personale, şi cel eretic care s-a despărţit propovăduind o învăţătură falsă şi cu care nu avem nici măcar dreptul să vorbim. Iată cum obişnuiau să procedeze Părinţii: Sfântul Ioan a refuzat să intre în băile unde mersese gnosticul Cerint (Irineu al Lyonului, Contra ereziilor 3, 3); Sfântul Chiprian îi sfătuia astfel pe credincioşii săi: ,,Evitaţi contagiunea de la acest fel de oameni, fugiţi de conversaţia cu ei ca de ciumă şi ca de cancer”[69]. Ereticul este mult mai grav bolnav decât excomunicatul rămas ortodox, şi de aceea rânduiala care stabileşte relaţiile cu unul şi cu celălalt este mai riguroasă în ce-l priveşte pe eretic, care răspândeşte o învăţătură mortală pentru suflet.

Să adăugăm o observaţie la acest comentariu.

În mod deliberat, în timp ce acest canon interzice tocmai urările de bine (euxasthai) la eretici şi se conformează astfel învăţăturii apostolului dragostei[70], Enciclica din 1920 prevede: ,,Schimbul de scrisori frăţeşti [cu heterodocşii] la marile praznice bisericeşti anuale …”[71].

Canonul 46 apostolic

,,Episcopul, sau prezviterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu veliar ? Sau ce parte credinciosului cu necredinciosul ?”

Într-adevăr, rolul episcopului sau al preotului este de a-i avertiza pe eretici pentru a-i face să-şi înţeleagă greşeala şi a-i readuce la adevăr. Cel care consideră valid vreunul din actele lor liturgice le împărtăşeşte opiniile sau îi lipseşte râvna de a-i elibera de credinţa lor greşită. Valsamon istoriseşte[72] că Sinodul din Constantinopol, văzând episcopi care pur şi simplu şi-au aruncat ochii asupra unor scrieri eretice fără a le huidui sau a le dispreţui, i-a caterisit într-un mod foarte legitim (ennomotata).

Canonul 65 apostolic

,,Dacă vreun cleric, sau mirean va intra în sinagoga iudeilor, sau a ereticilor, spre a se ruga, să se şi caterisească, şi să se afurisească”.

O biserică sau o adunare a ereticilor nu trebuie cinstită, ci trebuie dispreţuită, deoarece ei cred lucruri potrivnice credinţei creştinilor ortodocşi. Canonul 45 se referea la întâlnirile cu ereticii; aici, este vorba de rugăciuni făcute în bisericile lor. Unii tâlcuitori împart astfel pedeapsa indicată: clericul care intră într-o biserică eretică pentru a se ruga în ea trebuie caterisit; mireanul care procedează la fel va fi afurisit. Alţii, ca Harmenopoulos, încuviinţat de Valsamon, explică astfel canonul: mireanul va fi afurisit, clericul caterisit şi afurisit[73].

Ceea ce reiese din citirea acestor canoane confirmate de Sinoadele Ecumenice, şi de Sinodiconul Ortodoxiei, este: conţinutul credinţei este criteriul Ortodoxiei şi orice acţiune bisericească trebuie să se fie conformă cu crezul mărturisit. Aceasta înseamnă că refuzul de a intra în comuniune cu cei care au alt crez, oprirea pomenirii unui episcop care a abandonat credinţa apostolică, chiar dacă asupra unui singur punct, este o datorie, fie că există sau nu o hotărâre sinodală. Canonul 15 al Sinodului I-II este explicit: un episcop păcătos, dar care nu este condamnat de un sinod, rămâne episcop şi nimeni nu are dreptul de a-l părăsi; un episcop eretic, deşi necondamnat de un sinod, încetează să fie episcop şi trebuie părăsit pe dată. Aceasta este practica constantă a Bisericii şi istoria dă toate dovezile pentru aceasta, de fiecare dată când dogmele sau tradiţia au fost modificate.

Să dăm un ultim exemplu, mai puţin cunoscut, cel al Sfântului Grigorie Palama, care a oprit şi el pomenirea patriarhului Constantinopolului, anti-isihast, Ioan Calecas. În 1344, acesta din urmă l-a excomunicat efectiv pe Sfântul Grigorie Palama căruia i-a reproşat că a dat o interpretare greşită Sinodului din 1341 şi că a scos numele patriarhului din dipticele citite în cursul sfintei liturghii. Sfântul Grigorie Palama a respins Tomos-ul lui Calecas şi a socotit fără valoare condamnările patriarhului anti-isihast:

,,Cei care aparţin Bisericii lui Hristos sălăşluiesc în adevăr; dacă cineva nu vieţuieşte în adevăr, nu mai aparţine Bisericii lui Hristos. Acesta este a fortiori (cu necesitate) cazul celor care se mint pe ei înşişi, care îşi spun şi sunt numiţi păstori şi arhipăstori; căci noi ştim că creştinismul nu este în înfăţişarea exterioară, ci în adevărul şi exactitatea credinţei”. Dacă episcopii rămân credincioşi tradiţiei şi lucrează în acord cu ansamblul Bisericii, ei sălăşluiesc în adevăr. Dimpotrivă, dacă ei abandonează dreapta credinţă, ei pierd nu numai demnitatea lor, ci chiar caracterul lor de creştini şi anatemele lor nu au valoare[74].

Poarta de intrare în Biserică este Adevărul. Aceasta este prima treaptă în înţelegerea tainei sale. Iată de ce păcatul împotriva adevărului este cel mai grav dintre toate. Şi iată de ce nu există virtute mai mare decât a lupta pentru adevăr[75].

O asemenea identificare a autorităţii episcopale cu mărturisirea credinţei – la fel de veche ca creştinismul – se regăseşte încă mai clar exprimată la un alt isihast vestit, din secolul al XVIII-lea, Sfântul Paisie Velicicovski: ,,Mă întrebaţi de asemenea dacă un sinod din Biserica Răsăritului a ridicat vreodată o anatemă. Şi eu vă răspund: ar putea exista un asemenea sinod care să nu fie potrivnic lui Dumnezeu şi Sfintei Biserici, care să se adune pentru a ascunde adevărul şi a adeveri greşeala ? Un asemenea sinod nu poate exista. Voi mă întrebaţi dacă episcopii pot ridica o asemenea anatemă fără ca sinodul episcopilor şi patriarhilor să aibă cunoştinţă şi să consimtă. Şi eu vă răspund că aceasta este cu neputinţă. Luaţi aminte că toţi episcopii primesc acelaşi har al Sfântului Duh când sunt hirotoniţi şi că ei sunt însărcinaţi să vegheze cu scumpătate asupra credinţei ortodoxe curate şi neprihănite. De asemenea, ei trebuie să păzească tradiţiile apostolice şi hotărârile Sfinţilor Apostoli, ale Sinoadelor Ecumenice şi locale şi ale Sfinţilor Părinţi care toate alcătuiesc Sfânta Biserică Sobornicească şi Apostolească. Ei au primit de la Sfântul Duh autoritatea de a porunci, după rânduiala instituită de Sfinţii Apostoli ai Sfintei Biserici. Episcopii nu au primit de la Sfântul Duh puterea de a distruge tradiţiile apostolice şi hotărârile Bisericii. Prin urmare, nici episcopii, nici patriarhii nu pot ridica o anatemă care ar fi fost pusă asupra vrăjmaşilor Bisericii, potrivit Sfintelor Sinoade. Oricine ar face aşa ceva ar fi împotriva lui Dumnezeu şi a Sfintei Biserici”[76].

Aici, Sfântul Paisie exprimă o idee esenţială pentru tradiţia ortodoxă: nici măcar un Sinod Ecumenic, cu alte cuvinte un Sinod al tuturor Bisericilor locale, nu are puterea de a schimba hotărârile şi credinţa Bisericii. Un sinod nu este un sinod decât dacă el confirmă sinoadele dinaintea lui şi dacă el însuşi este acceptat de conştiinţa Bisericii; fără de care nu este decât un pseudo-sinod, oricare ar fi numărul episcopilor prezenţi.

Despre un asemenea sinod proorocea în secolul al XIX-lea Cosmas Flamiatos, când spunea că va avea loc un mare sinod care va organiza distrugerea Ortodoxiei.

De un astfel de sinod se tem astăzi zeloţii văzând că este pregătit la Constantinopol şi la Chambesy, centrul elveţian al Patriarhiei Ecumenice. Noul patriarh Bartolomeu, educat la Roma, la Universitatea Gregoriană, a fost de altfel prezentat ca un reformator al rânduielii canonice a Bisericii Ortodoxe. Revista catolică Irenikon scrie într-adevăr următoarele: ,,Printre numeroasele calităţi ale noului patriarh … se va remarca autoritatea pe care a dobândit-o în materie de drept canonic. El este fără îndoială una dintre personalităţile cele mai convinse de necesitatea ca Ortodoxia să-şi revizuiască şi să-şi sistematizeze dreptul canonic. Dar, de asemenea, el este unul dintre cei care iau în considerare lucrarea canonică realizată de Roma. În teza sa din 1970, dar mai ales într-o expunere prezentată la primul Congres al Societăţii pentru Dreptul Bisericilor Răsăritene în 1971, Bartolomeu a indicat pe ultimul loc, printre elementele de luat în considerare pentru o nouă legislaţie ortodoxă, ‘dispoziţiile Codului pentru catolicii răsăriteni şi poate chiar Codex Juris Canonici latin’. El a adăugat atunci: ‘Aceasta are şi o importanţă ecumenistă, căci Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă, având în comun un număr de aspecte ale vieţii lor ecleziale, se apropie mereu mai mult una de cealaltă şi această reconciliere şi această unitate atât de dorite pentru cele două părţi pot fi înlesnite astfel’”[77].

Când vedem modul în care el utilizează poliţia în Sfântul Munte pentru a-şi promova proiectele reformiste, avem dreptul să ne temem de ce este mai rău.

 C) Chestiunea ecumenismului

Spiritele care se doresc ,,evoluate” şi a căror ştiinţă constă în general în ignorarea istoriei şi tradiţiei bisericeşti, a complexităţii, subtilităţii, bogăţiei lor duhovniceşti, spun de bunăvoie: Patriarhia Constantinopolului are motiv să-i izgonească pe aceşti monahi care refuză ecumenismul, această formă de progres în Biserică. La aceasta noi am răspuns: folosirea ilegală a forţei nu este un progres, este mai degrabă un regres. Dar mai ales aceşti ,,neo-ortodocşi” ar trebui să studieze puţin religiile comparativ. Catolicismul şi protestantismul nu sunt Ortodoxia. Dacă ecumenismul vrea să spună cercetarea tradiţiilor Bisericii apostolice şi patristice, conformitatea cea mai mare cu învăţătura lui Hristos – şi nu relativizarea generală a tuturor dogmelor – un catolic, un protestant au toate motivele să fie în mod legitim ,,ecumenişti”, cel puţin la început.

Într-adevăr, un catolic care studiază tradiţia propriei Biserici nu poate să nu simtă o anumită nelinişte în faţa dezbinărilor, contradicţiilor, adăugirilor, evoluţiilor presărate în această istorie. Este dificil a găsi în ea o unitate, în afară de unitatea foarte târzie impusă de infailibilitatea papală[78]. Or însăşi această dogmă, care ar părea astăzi atât de centrală, atât de proprie catolicismului, nu datează decât de puţin mai mult de un veac, de la Conciliul Vatican I din 1870.

În Biserica primară, o asemenea doctrină era complet necunoscută. Noi ştim aceasta din documentele şi canoanele Sinoadelor, din scrierile Părinţilor, vieţile sfinţilor şi celelalte monumente ale istoriei Bisericii[79]; şi în particular din epistolele Sfântului Papă Grigorie cel Mare, care a avut un conflict cu Sfântul Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolului, referitor la termenul de ,,patriarh ecumenic”, care i-a fost atribuit lui Ioan[80] şi care, după Sfântul Grigorie, implica o superioritate asupra celorlalţi patriarhi, superioritate falsă, orgolioasă şi plină de pericole pentru Biserică.

Toată critica pe care o aduce Sfântul Grigorie expresiei ,,patriarh ecumenic” poate fi aplicată cu şi mai multă dreptate doctrinei infailibilităţii. ,,Biserica Constantinopolului – spune el de fapt – a dat episcopi care au căzut în prăpastia ereziei şi care au devenit chiar ereziarhi. De aici a ieşit Nestorie … De aici a ieşit Macedonie, care a tăgăduit că Sfântul Duh este Dumnezeu, de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. Prin urmare, dacă cineva uzurpă în Biserică un titlu care îi cuprinde în el pe toţi credincioşii, Biserica universală, o blasfemie !, va cădea aşadar cu el, fiindcă el se numeşte cel universal ! Fie ca toţi creştinii să respingă acest titlu blasfemiator, acest titlu care lipseşte de cinstea preoţească pe toţi preoţii de îndată ce el este uzurpat nebuneşte de unul singur”[81]. Pentru Sfântul Grigorie, autoritatea bisericească rezidă în episcopat, şi nu într-un episcop sau altul, oricare ar fi rangul lui în ierarhie.

Chiar în secolele al XVI-lea, XVII-lea şi XVIII-lea, cu excepţia unei minorităţi a teologilor, în general iezuiţi, superioritatea papei asupra sinodului în materie de credinţă şi de rânduieli bisericeşti nu era deloc recunoscută de Biserica Franţei. Asupra altor puncte, lucrurile stăteau la fel, precum asupra harului şi predestinării, în care susţinătorii celui mai strict augustinism erau când biruitori, când condamnaţi; sau încă precum în cazul imaculatei concepţii care nu a devenit dogmă decât în secolul al XIX-lea, după ce a fost contestată de o mare parte a teologilor apuseni. Astfel, Bernard de Clairvaux şi Thomas d’Aquino s-au împotrivit ei. Şi în acest caz iezuiţii şi-au impus succesul dogmei ,,lor”.

Pe scurt, asupra a numeroase puncte esenţiale, în teologie a domnit de-a lungul secolelor un adevărat ,,război civil”, din cauza faptului că era cu neputinţă de împăcat sau armonizat tradiţii din Biserica primară şi teologia patristică cu principiile unei metode speculative care se sprijinea pe lucrările lui Augustin.

Teologia episcopului Hipponei, întemeiată pe platonism, care a evoluat la voia controverselor, era în acelaşi timp aporetică, contradictorie în ce priveşte numeroase puncte şi ignorantă faţă de scrierile Părinţilor elenofoni, în special marii capadocieni.

Toate aceste motive fac ca întâlnirea cu tradiţia ortodoxă să fie extrem de interesantă pentru un catolic: iată, într-adevăr, ar putea el să spună, o Biserică care nu a cunoscut scolastica, nici speculaţiile sale îndrăzneţe şi nefolositoare, care a ignorat întreaga concepţie tiranică augustino-anselmiană privind vinovăţia transmisă şi mânia lui Dumnezeu satisfăcută prin cruce. Or această concepţie a fost un mijloc de a transforma mesajul de bucurie al Evangheliei într-un sistem înspăimântător şi neliniştitor.

Catolicul sincer poate foarte bine să-şi spună, şi pe drept, că el nu va găsi în Biserica Ortodoxă tot ceea ce i-a îndepărtat pe oamenii din Apus de propria lor Biserică, şi anume concepţia feudală a unui Dumnezeu care transformă omenirea într-o massa damnata din care doar câţiva sunt scoşi prin arbitrariul predestinării.

La fel, protestantul sincer are toate motivele să fie ecumenist, pentru că el provine din aceeaşi tradiţie teologică precum catolicul, chiar dacă Luther şi Calvin au vrut să reformeze anumite aspecte în mod special şocante ale practicii catolice, precum indulgenţele. În acelaşi timp, protestantismul istoric şi-a pus de multă vreme întrebarea credinţei şi tradiţiilor Bisericii primare şi a unităţii sale.

Mulţimea sectelor care se revendică din protestantism creează de altfel un spirit de toleranţă mai mare decât cel care domneşte în general în catolicism.

Unii ortodocşi au participat de asemenea la începutul dialogului ecumenist în ideea de a aduce mărturia credinţei ortodoxe. L-am putea cita pe părintele Gheorghe Florovski.

Cu toate acestea, dacă interesul pentru mişcarea ecumenistă nu ar fi, prin natura sa, contrar spiritului protestantismului, dacă participarea la această mişcare ar putea fi o evoluţie în plus în interiorul Bisericii Catolice, el este fundamental contrar naturii teandrice, dumnezeiesco-umane a Bisericii Ortodoxe.

Biserica este trupul teandric al lui Hristos, taina prin excelenţă. După cum spune părintele Iustin Popovici: ,,În creştinism, Adevărul nu este o idee filozofică, nici o teorie, nici o învăţătură, nici un sistem de învăţături, ci este Persoana dumnezeiesco-umană vie – Iisus Hristos istoric (Ioan 14, 6) … Hristosul recapitulează toată învăţătura Sa şi toată lucrarea Sa în Persoana Sa dumnezeiesco-umană şi le tâlcuieşte prin El Însuşi. Iată de ce Biserica Apostolească Ortodoxă cuprinde totalitatea creştinismului în Persoana dătătoare de viaţă a Dumnezeu-Omului, Hristosul … Biserica nu este nimic altceva decât Dumnezeu-Omul, Hristosul, continuat în toate veacurile: Iată eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20; potrivit Efeseni 1, 21-23). Dumnezeu-Omul este capul trupului Bisericii (Coloseni 1, 18; Efeseni 1, 22; 5, 23), capul unic … Prin El, singurul, unicul, Dumnezeu-Omul în două firi nedespărţite, Biserica este întotdeauna una, unică şi de nedespărţit”[82].

Şi încă: ,,Întreaga natură a Bisericii, în toate manifestările sale, are un caracter dumnezeiesco-uman … Cum păstrează Biserica Ortodoxă cea mai mare comoară a sa, Atotsfânta Persoană a Dumnezeu-Omului, Hristosul ? Ea o păstrează prin credinţa sa una şi unică, sfântă, sobornicească şi apostolească. Prin unitatea credinţei, Biserica Ortodoxă protejează de-a lungul secolelor unitatea şi unicitatea vieţii şi adevărului dumnezeiesco-umane …”[83].

Iată de ce noţiunea însăşi de ecumenism, în sens modern, a unei cercetări istorico-spirituale, nu are loc în Biserica Ortodoxă. Ea nu se poate întoarce spre Biserica primară, căci ea însăşi ESTE această Biserică; ea nu poate căuta Adevărul care se află în EA ÎNSĂŞI; în sfârşit, mărturisirea sa nu admite nici adăugire, nici micşorare, nici modificare, deoarece ea este simplă şi una. Sau, cum spunea Sfântul Dionisie Areopagitul, vorbind despre mucenici: ,,Învăţătorii şi începătorii noştri în Înţelepciunea lui Dumnezeu mor în fiecare zi pentru adevăr, mărturisind cum se cuvine prin toate cuvintele şi faptele lor că unicul adevăr creştin în care cred este dintre toate cel mai simplu şi mai dumnezeiesc, sau, mai bine spus, este singurul şi unicul, este adevărata cunoştinţă de Dumnezeu”[84].

În primele secole ale Bisericii, episcopul avea un rol îndoit, cel de a conduce euharistia şi cel de a-şi apăra turma împotriva ereziilor[85].

Fără o mărturisire de credinţă dreaptă, nu există episcopat care conduce cu adevărat euharistia. Deoarece una este păcatul, şi altceva erezia. Păcatul este o încălcare a poruncilor. Dar erezia este o alterare a credinţei. Este o falsificare a criteriilor adevărului.

Or exact acestui lucru se dedică Patriarhia Constantinopolului din 1920 încoace. Într-adevăr, ea a proclamat că credinţa, că diferenţele dogmatice nu mai erau un motiv de dezbinare când dimpotrivă, până atunci, divergenţele dogmatice erau aproape singurul motiv de separare legitim recunoscut.

În mod succesiv, diferiţi episcopi ai Patriarhiei Constantinopolului au repus în discuţie treptat autoritatea Sinoadelor Ecumenice, care sunt astăzi departe de a fi considerate ca absolute de către ei. Astfel, în urma dialogului cu monofiziţii, Dioscor, care a fost condamnat de Sinodul de la Calcedon, apoi de toate celelalte Sinoade, care au recunoscut Calcedonul, şi în mod special de cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, a încetat să fie prezentat ca un monofizit. Părinţii celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic nu ar fi înţeles bine ce mărturisea el şi, prin urmare, s-ar fi înşelat spunând că el era eretic. Acesta a fost rezultatul acordurilor de la Chambesy, semnate în 1991[86].

Aceeaşi confuzie domneşte în relaţiile cu Biserica Catolică, care ignoră că patriarhul Athenagora a ridicat anatemele din 1054 fără a avea autoritatea de a o face, deoarece doctrina care a dus la aceste condamnări reciproce, adică dubla purcedere a Sfântului Duh, sau Filioque, nu a fost nicicând lepădată, nici măcar pusă în discuţie de Vatican. Ultimele declaraţii ale cardinalului Ratzinger, din luna iunie 1992, arată de altfel că Roma nu a abandonat pretenţiile sale de a-i conduce pe toţi creştinii.

În ce priveşte canoanele Sinoadelor Ecumenice, locale sau cele ale apostolilor, ele sunt criticate neîncetat ca depăşite, inutile, desuete etc … de către ierarhia Patriarhiei Constantinopolului, care de altfel este obligată să suprime autoritatea canoanelor pentru a-şi justifica numeroasele cazuri de rugăciune în comun cu catolicii şi protestanţii – acte condamnate tocmai de aceste canoane.

Patriarhia Constantinopolului îşi zice ,,canonică” când, în realitate, încalcă majoritatea canoanelor, nu numai pe cele referitoare la rugăciunea comună cu toţi heterodocşii, ci şi alte canoane, ca cele care îi obligă pe episcopi să fie în mod real ,,căsătoriţi” cu eparhia lor. Episcopii Patriarhiei au cu toţii titluri care nu corespund cu eparhia lor reală[87].

Punând în discuţie importanţa dogmelor şi a canoanelor bisericeşti, zdruncinând caracterul lor absolut, Patriarhia Constantinopolului şi cei care au urmat-o pe acelaşi drum al reformismului, au atins hotarele puse de Sfinţii Părinţi, adică au distrus criteriile care, pentru ortodocşi, sunt în acelaşi timp necesare pentru viaţa Bisericii şi pentru viaţa duhovnicească. Or, niciodată în istoria Bisericii Ortodoxe, nimeni nu a fost considerat ortodox şi membru al Bisericii dacă el nu a mărturisit şi aplicat aceste criterii. S-a văzut acest lucru încă în secolul al XIX-lea, când Patriarhia Constantinopolului, în acord cu celelalte scaune ale Răsăritului, a publicat Enciclicele sale din 1848 şi 1895. Ele declară în mod special:

,,Deci, iubiţi fraţi şi fii întru Domnul, curăţind sufletele noastre cu ascultarea adevărului, urmându-l pe apostol (I Petru 1, 22), pentru aceea se cade nouă mai mult să ascultăm cele ce s-au auzit, ca nu cândva să cădem (Evrei 2, 1). Credinţa şi mărturisirea pe care am primit-o nu este una de care să ne ruşinăm, fiind învăţată în Evanghelie din gura Domnului nostru, mărturisită de sfinţii apostoli, de cele şapte Sinoade Ecumenice, propovăduită peste tot în lume, mărturisită şi de vrăjmaşii ei, care, înainte de a cădea din Ortodoxie în erezii, ţineau ei înşişi această credinţă, sau cel puţin părinţii lor şi părinţii părinţilor lor au ţinut-o. Succesiunea sfinţilor şi dumnezeieştilor noştri Părinţi şi înaintaşi, începând de la apostoli, şi cei pe care apostolii i-au rânduit urmaşi ai lor, până în ziua de astăzi, alcătuind un singur lanţ neîntrerupt, şi prinzându-se mână în mână, ţin strâns sfântul ţarc a cărui uşă este Hristos, în care toată turma ortodoxă este hrănită pe păşunile roditoare ale raiului mistic”[88].

,,Să stăm neclintiţi în mărturisirea pe care am primit-o neschimbată de la astfel de bărbaţi, lepădând orice noutate ca pe o sugestie din partea vrăjmaşului. Cel care primeşte o noutate impută neajunsuri credinţei ortodoxe propovăduite. Însă această credinţă a fost cu multă vreme în urmă pecetluită ca desăvârşită, neîngăduind micşorare sau adăugire, nici vreun alt fel de schimbare; iar cel care îndrăzneşte a face, a îndemna la sau a cugeta un aşa lucru a tăgăduit deja credinţa lui Hristos, a căzut de bunăvoie sub anatema veşnică pentru că a hulit împotriva Sfântului Duh, susţinând că El nu ar fi vorbit desăvârşit în Scripturi şi prin Sinoadele Ecumenice”[89]. ,,În plus, este clar că Biserica Universală a lui Dumnezeu, care păstrează cu tărie la sânul ei această credinţă binecuvântată unică, neschimbată şi întreagă, ca pe o vistierie dumnezeiască – întocmai precum a fost transmisă şi dezvăluită în vechime de Părinţii purtători de Dumnezeu mişcaţi de Duhul, şi formulată de ei în cursul primelor nouă secole – este una şi aceeaşi dintotdeauna, nu este multiplă şi nu se schimbă cu trecerea timpului: fiindcă adevărurile Evangheliei nu pot fi supuse nicicând modificării sau îmbunătăţirii în decursul vremii, asemenea diferitelor sisteme filozofice; fiindcă Iisus Hristos ieri şi astăzi acelaşi, şi în veci (Evrei 13, 8)”[90].

Fără o mărturisire a credinţei ortodoxe, în mod evident nu există dreaptă credinţă, dar nu mai există nici Biserică, bineînţeles nici canonicitate. Sfintele taine se prefac în magie.

Din acest motiv, călugării zeloţi din Muntele Athos au cu atât mai mult dreptul de a nu pomeni şi a nu recunoaşte autoritatea Patriarhiei Constantinopolului. Această Biserică se consideră astăzi criteriul dreptei credinţe, dar nu mai învaţă ceea ce învaţă tradiţia ortodoxă. Or, criteriul este în credinţă, nu în scaun. Mai mult, aceşti monahi zeloţi sunt la ei acasă în Muntele Athos, deoarece sunt ortodocşi, în timp ce cei care îi prigonesc nu mai mărturisesc plinătatea credinţei ortodoxe. Nimic din tradiţia Bisericii Ortodoxe nu îi sileşte pe monahii atoniţi să-l pomenească pe patriarhul Constantinopolului dacă el nu este fidel şi supus el însuşi dogmelor şi canoanelor Bisericii. Toată această tradiţie îi obligă, dimpotrivă, să rupă comuniunea cu patriarhul Bartolomeu care duce mai departe opera începută de cei care l-au precedat, de la Meletie Metaxakis încoace.

Cu atât mai mult, nimic din tradiţia Bisericii Ortodoxe nu autorizează Patriarhia Constantinopolului să folosească forţa pentru a-i constrânge pe monahi fie să-l pomenească, fie să părăsească Sfântul Munte.

Căci aceşti episcopi stau pe scaunul lui Moisi, dar nu au nici faptele, nici credinţa lui Moisi: Pre scaunul lui Moisi au şezut cărturarii şi fariseii … ei zic şi nu fac (Matei 23, 2-3). Căutaţi şi vă păziţi de aluatul fariseilor şi al saducheilor, adică de învăţătura lor (Matei 16, 6 şi 12). Aceşti episcopi stau pe scaunul Părinţilor, dar strică lucrarea Părinţilor …

De aproape un veac de când teoria ramurilor sau ecumenismul a pătruns la periferia Bisericilor Ortodoxe tradiţionale, apoi a fost adoptată oficial începând din 1920 de către Patriarhia Constantinopolului, foarte mulţi scriitori bisericeşti ortodocşi au denunţat caracterul ei străin de însăşi natura Bisericii Ortodoxe. În secolul al XIX-lea au fost A.S. Homiakov într-o scrisoare faimoasă adresată Uniunii Creştine, apoi [Vladimir] Guettee, în disputele sale cu Doellinger, ca şi monahii ruşi care criticau dialogul cu vechii catolici în coloanei publicaţiei Revista Internaţională de Teologie (Revue Internationale de Theologie). La începutul secolului (XX) au fost mitropolitul Antonie Hrapoviţki în Răspunsul către Sinodul Bisericii Episcopaliene[91] şi arhiepiscopul Ilarion Troiţki, în a sa Scrisoare despre unitatea Bisericii, scrisă ca răspuns protestantului H. Gardiner[92]. A fost, tot în Biserica Rusă, dar în emigraţie, Sinodul din 1937 de la Karloviţ care s-a îngrijorat privind confuzia dogmatică pe care avea să o atragă după sine ecumenismul. În Biserica Greacă au fost o mulţime de scrieri ale teologilor şi preoţilor, precum părintele Filotei Zervakos, iconograful Fotie Kontoglou, teologul laic Alexandru Kalomiros, părintele Teodorit de la Athos şi mulţi alţii. În Biserica Sârbă, părintele Iustin Popovici, care este considerat de mulţi un Părinte al Bisericii contemporane, a dedicat şi el o carte ecumenismului, pe care îl defineşte ca pe un fel de consecinţă a nihilismului apusean şi ca pe o negare a Bisericii[93]. Să menţionăm şi Epistolele îndurerate ale Mitropolitului Filaret de New York, condamnarea sa solemnă a ecumenismului în 1983. În Franţa, să amintim de asemenea lucrarea părintelui Ambrozie Fontrier, un isihast autentic, care a refuzat orice compromis cu o învăţătură care spărgea hotarele dintre Biserică şi lume, dintre Evanghelie şi filozofiile subiective[94].

Concluzie

Principiul însuşi al ecumenismului este desfiinţarea hotarelor dintre Biserică şi lume, contrar învăţăturii Bisericii cuprinsă în rugăciunea lui Hristos: Nu pentru lume mă rog, ci pentru aceştia care ai dat mie (Ioan 17, 9). Biserica Ortodoxă, credincioasă în acest punct, ca în celelalte, tradiţiei scripturistice şi patristice, nu ţine cont de predestinare. Toţi oamenii sunt chemaţi să intre în Biserică, şi este suficient pentru ei să vrea aceasta, adică să împreună-lucreze cu harul dumnezeiesc care îi cheamă pe toţi (în Biserică). Dar, să repetăm, trebuie ca oamenii să vrea aceasta; şi Dumnezeul ortodocşilor nu îi sileşte pe oameni, nu le impune mântuirea şi adevărul.

A intra în Biserică prin botez, acest botez prin care suntem cufundaţi în moarte pentru omul cel vechi şi pentru lume şi din care înviem ca o fiinţă nouă, împreună cu Hristos, întru Sfântul Duh, nu înseamnă a face parte dintr-o organizaţie cum sunt atâtea în societăţile noastre. Înseamnă a participa la o realitate nouă, dumnezeiesco-umană, care nu se reduce la nici o ,,structură” din această lume. Între Biserică şi lume, există tot atâta diferenţă ca între Revelaţie şi numeroasele filozofii sau doctrine care se găsesc în epoci diferite ale istoriei omenirii. Ceea ce este revelat de Dumnezeu nu poate fi cunoscut prin propria noastră raţiune, ci doar dacă Dumnezeu vrea să o dezvăluie. Noi putem foarte bine să ne imaginăm că există un Dumnezeu, dar că acest Dumnezeu este Sfânta Treime, că Cuvântul S-a întrupat – aceasta, fără Sfântul Duh, fără voinţa dumnezeiască însăşi, noi nu o putem cunoaşte. Încă mai puţin am putea să ne imaginăm că Dumnezeu Se descoperă prin trăire, şi creaţia se poate uni cu Ziditorul ei când Acesta o face să se împărtăşească de harul Lui necreat şi dumnezeiesc.

Biserica este locul acestei plinătăţi, unde Dumnezeu Se face cunoscut şi Se descoperă prin trăire de cei care Îl urmează, adică care Îl iubesc şi fac poruncile Lui. Ea este în istorie, dar ţelul ei nu este istoric. Biserica are drept ţel pregătirea credincioşilor ei pentru vederea slavei dumnezeieşti pe care toţi oamenii o vor vedea, pentru mântuirea sau condamnarea lor, în Ziua Judecăţii când chipul acestei lumi va fi trecut.

Acest ţel eshatologic pe care ea îl urmăreşte neîncetat face ca Biserica să nu acorde o importanţă prea mare părerilor veacului. Fără îndoială, creştinul trăieşte în mijlocul acestor opinii, care poate nu sunt toate egale, dar pentru care el nu trebuie să se înflăcăreze deoarece dacă este cu adevărat creştin, va fi mereu o piatră de poticnire pentru opiniile rele. Din acest motiv, Hitler şi Stalin au în comun faptul că i-au prigonit pe ortodocşi.

Vrând să apropie Biserica şi lumea, cum au făcut-o de multă vreme papalitatea şi reforma protestantă, patriarhii Constantinopolului, de la Meletie Metaxakis la Athenagora, şi de la Athenagora la Bartolomeu, au redus Biserica la o organizaţie ca celelalte. O organizaţie care îşi dă cu părerea despre toate ,,problemele” lumii moderne, care ridică în slăvi o morală universală pornind de la principii generale şi abstracte care ar fi un fel de rezumat al creştinismului.

Acest lucru s-a întâmplat la sinodul din luna martie 1992. Textul final menţionează chestiunile ridicate. ,,Progresul rapid al tehnologiei şi ştiinţelor, care furnizează instrumentele pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii şi alinarea suferinţei, nenorocriii şi bolii, nu este însoţit mereu, vai ! de temelii spirituale şi etice similare … Coexistenţa acestui progres cu dreptatea, dragostea şi pacea este singura cale sigură şi fără pericol pentru ca în cursul mileniului care vine acest progres să nu se transforme din binecuvântare în blestem”. Apoi sunt evocate pe acelaşi ton: progresul geneticii, pericolele pentru supravieţuirea mediului natural, drumul Europei către unitate … Încă în declaraţia recentă a patriarhului Bartolomeu din La Croix[95] se regăsesc aceleaşi lucruri: lumea trebuie să meargă către unificare etc … Altfel spus, lumea trebuie să meargă către o singură religie, concepută ca un rezultat al umanismului. Toate acestea sunt foarte frumoase, şi noi nu avem nimic împotriva principiilor generale care îi protejează pe oameni de războaie şi violenţe.

Dar faptul extrem de stânjenitor pentru aceşti episcopi care adoptă astfel o poziţie asupra acestor probleme extra-bisericeşti este că, pentru a ajunge la o asemenea lume, nici Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, nici Biserica ce este Trupul Lui, nici Revelaţia în fine nu ar fi necesare. Dovada este că filozofiile au ajuns la această concluzie singure, şi că majoritatea acestor doctrine nu sunt astăzi creştine, chiar dacă ar fi favorabile unei asemenea lumi unificate, fără război şi chiar ,,filantropice”. Nu contează ce cetăţean onest ar putea să spună şi să scrie, cu cele mai bune sentimente din lume, ceea ce Patriarhia Constantinopolului declară în mesajul său din luna martie, după un sinod de mai multe zile. De asemenea, nu contează ce om onest înţelege că dacă această unificare se introduce prin folosirea frecventă sau constantă a forţei şi violenţei, dacă ea începe prin expulzarea manu militari a câtorva monahi inofensivi din Muntele Athos, pentru a ne da (prilejul) a judeca metodele sale, ea nu este o armonie, ci o tiranie.

Dar glasul Bisericii, învăţătura Bisericii, a Revelaţiei, a Vechiului şi Noului Testament, a Sfinţilor Părinţi şi a Sinoadelor Ecumenice – acest mesaj este unic. Nici un filozof, nici un cetăţean pur şi simplu sincer şi onest nu poate să-l inventeze, deoarece el este dezvăluit inimii curăţite sau care se curăţeşte. Din acest motiv, Părinţii au învăţat caracterul exclusiv al Revelaţiei şi al Bisericii, a cărei împărăţie nu este din lumea aceasta.

Părinţii din Muntele Athos care sunt izgoniţi acum mărturisesc exclusivitatea, unicitatea Revelaţiei şi Bisericii. Iată de ce patriarhia, care crede în sincretismul dintre religii, îi vânează. Aceşti călugări nu au nici o mâhnire pentru faptul că sunt vânaţi şi expulzaţi, fiindcă ei mărturisesc că, oricare ar fi greşelile personale ale unora şi altora sau virtutea unora şi altora, ceea ce îi deosebeşte de lume şi îi învredniceşte de primirea harului atotputernic al lui Hristos este mărturisirea şi puritatea credinţei, fidelitatea neştirbită faţă de învăţătura Scripturii, Sinoadelor şi Părinţilor. Fără această mărturisire, ce (mai) înseamnă asceza, rugăciunea neîncetată, slujbele foarte lungi, posturile, lacrimile şi pocăinţa care ne sunt poruncite de Evanghelie ? Este sensul vieţii lor, este conştiinţa lor pe care Patriarhia Constantinopolului vrea să le violenteze, obligându-i să-l pomenească.

În acelaşi fel, în Rusia, cei care nu vor să pomenească Patriarhia Moscovei, compromisă de Declaraţia din 1927 a patriarhului Serghie, care a făcut din bucuriile şi durerile puterii atee propriile sale bucurii şi propriile sale dureri, apoi de participarea activă a principalilor săi episcopi conducători la poliţia politică ca membri şi agenţi ai KGB, prin urmare, cei care refuză aceasta sunt pe deplin în drept, potrivit canoanelor, să nu pomenească această ierarhie care a batjocorit majoritatea canoanelor şi rânduielilor credinţei ortodoxe. De altfel, pe aceleaşi canoane ale Apostolilor şi Părinţilor s-au întemeiat Sfinţii Noi Mucenici şi episcopii Bisericii din Catacombe, începând din 1927, pentru a refuza toată comuniunea cu serghianismul[96].

În concluzie, am vrea să cităm câteva rânduri scrise de Noul Mucenic Ilarion Troiţki care, chiar înainte de Revoluţia din octombrie, răspundea la aceste întrebări şi respingea ideea că s-ar putea separa Biserica de creştinism[97]:

,,Hristos nu a scris niciodată un curs de religie dogmatică. Formularea precisă a dogmelor principale ale creştinismului a avut loc la secole după viaţa pământească a Mântuitorului. Atunci, ce a determinat apartenenţa la Biserică în acele vremuri foarte timpurii ale existenţei istorice a creştinismului ? Acest lucru este adeverit în cartea Faptele Apostolilor: Iar Domnul adăuga pre cei ce se mântuiau în toate zilele la biserică (Faptele Apostolilor 2, 47; 6, 13-14). Apartenenţa la Biserică este stabilită de unitatea cu Biserica. Nu poate fi altfel, cel puţin din motivul că Biserica nu este o şcoală de filozofie. Ea este o omenire nouă, un organism nou al iubirii plin de har. Ea este trupul lui Hristos. … În Biserica străveche, raţionamentul era următorul: ‘Cei care nu au dorit să fie în acord deplin în Biserica lui Dumnezeu, nu pot fi cu Dumnezeu’. ‘El însuşi mărturiseşte în mod fals că este creştin, aşa cum diavolul adeseori se declară pe sine a fi Hristos’, spune Sfântul Chiprian”.

În curând, tot mai limpede, alegerea de a aparţine Bisericii Ortodoxe a lui Hristos sau de a fi uniţi cu jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului, care a încetat să înveţe ceea ce proorocii au văzut, ceea ce apostolii au propovăduit, ceea ce Părinţii au dogmatisit, adică pe Hristos, această alegere crucială va apărea tot mai evidentă pentru numeroşi ortodocşi. Fie ca Dumnezeu să le dea tăria Părinţilor care au mărturisit credinţa şi care nu au ţinut cont nici de locuri, nici de modalităţi istorice, pentru a se uni cu Hristos.

Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi!

Bibliografie:

[43] De către romanii păgâni care îi recunoşteau pe toţi zeii, necrezând în realitate în nici unul. Ei nu erau toleranţi, ci indiferenţi în ce priveşte religia, cu condiţia să li se recunoască împărăţia pământească. Creştinii refuzau cultul împăratului.

[44] Despre aceste erezii, sensul lor dogmatic şi respingerea lor de către ortodocşi, a se vedea editorialul părintelui Ambrozie în Lumina Taborului, nr. 5, Paris, 1985, p. 3-44, ca şi Filozofia ortodoxă a Adevărului de părintele Iustin Popovici, vol. I, L’Age d’Home, Lausanne, 1992, în diferite părţi.

[45] Cititorul va fi surprins să vadă convertirea Sfântului Pavel tâlcuită de Augustin în termeni de violenţă şi folosită de el pentru a justifica persecuţiile. Dar, în timp ce în gândirea obişnuită harul şi violenţa se exclud, ele se combină în augustinism. Iată cum un augustinian din secolul al XVII-lea, părintele Merlin, susţine acest fragment împotriva criticilor lui Bayle: ,,În ce priveşte violenţa utilizată de Hristos cu Sfântul Pavel, luându-i vederea şi aruncându-l la pământ, [Sfântul] Augustin o menţionează pentru a-şi convinge adversarul că violenţa este un fel de har exterior care, în modul său şi prin intermediul harului lăuntric de care este însoţit, contribuie la schimbarea inimilor şi le înclină către o convertire sinceră. De unde [sfântul] doctor pretinde să tragă concluzia că el este adesea în favoarea silirii celor răi spre a face bine” (Migne, PL 47, Paris, 1849, 1005).

[46] Scrisorile [Sfântului] Augustin, seria a doua, nr. 93 (odinioară nr. 48), Migne PL, vol. 33, Paris, 1845, 323.

[47] A se vedea W.F. Arndt şi F.W. Gingrich, Un dicţionar grec-englez pentru Noul Testament şi altă literatură creştină timpurie, Editura Universităţii din Chicago, 1957, p. 51-52, s.v. anagkazo şi anagke.

[48] Comentariu la Evanghelia după Luca, cap. 54, ad. Luca 14, 23, ed. Ch.F. Matthaeus, Euthymii Zigabeni Commentarius in Quatuor Evangelia, vol. 2, Lipsiae 1792, p. 517.

[49] Despre acest Părinte, numit şi Teofilact de Ohrid, a se vedea D. Obolenski, Şase portrete bizantine (Six Byzantine Portraits), Oxford, 1988, p. 34-82.

[50] Teofilact al Bulgariei, Comentariu la Evanghelia după Luca, Migne, PG 123, 940.

[51] Comentariu la Psalmi, Psalmul 9, 7 (versetul 16). Migne, PG 55, Paris, 1859, 132-133. A se vedea fragmentele indicate în volumul 64 al acestei colecţii, Paris, 1860, Index generalis, s.v. Necessitas.

[52] Apostolii au instituit episcopi pentru ,,a veghea asupra” (episcopein) turmei cuvântătoare a lui Hristos. La rândul lor, episcopii au hirotonit apoi episcopi, până în zilele noastre. Un episcop are succesiune apostolică atunci când îşi trage hirotonia de la episcopi ortodocşi al căror episcopat, printr-un lanţ continuu de episcopi hirotoniţi canonic, urcă până la apostoli. Nestorienii, romano-catolicii etc nu au succesiune apostolică pentru că ei descind din episcopi care la un moment dat, au părăsit credinţa.

[53] N.tr.: Pidalion, tradus din limba greacă de mitropolitul Veniamin Costachi, Mânăstirea Neamţu, 1844, p. 268.

[54] A se vedea Agapie şi Nicodim, Pidalion, Cele 17 canoane ale Sinodului I-II, ţinut în Biserica Sfinţilor Apostoli. D. Cummings, The Rudder, Chicago, 1957, p. 471.

[55] Unii adepţi ai Patriarhiei Constantinopolului au încercat în mod naiv să susţină că acest canon permite a te despărţi, dar nu te obligă ! Teologul A. Kalomiros a arătat falsitatea acestei interpretări: a se vedea La Lumiere du Thabor, nr. 30, trimestrul 2, 1991, p. 39-41.

[56] De exemplu, în euharistie, materia este reprezentată de pâine şi vin, forma de cuvintele instituirii. Thomas d’Aquino, a cărui învăţătură a devenit cea a Bisericii Catolice, afirmă că un preot care rosteşte, în afara oricărui context liturgic, asupra pâinii şi vinului cuvintele ,,acesta este Trupul Meu, acesta este Sângele Meu”, cu intenţia de a sfinţi, lucrează valid transformarea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos. Un asemenea preot ,,ar păcătui grav” împotriva Bisericii, dar taina, deşi ,,ilicită” potrivit Bisericii, ar fi validă (Summa Theologica, IIIa, q. 78, art. 1, ad. 4). Apare aici o despărţire între Biserică şi taină.

[57] Magister militum per orientem.

[58] Faptul că, în vis, mirenii îl înscăunau pe Nestorie arată că cel care devine eretic pierde succesiunea apostolică, chiar dacă, în aparenţă, el a fost hirotonit de doi sau trei episcopi.

[59] Prin urmare, criteriul credinţei nu este o Biserică locală, oricare ar fi aceea, ci dimpotrivă, credinţa universală este criteriul eclezialităţii oricărei Biserici locale particulare. A se vedea, pe această temă, comentariul lui Vladimir Guettee asupra faimoasei expresii a Sfântului Irineu de Lyon (Împotriva ereziilor III, 3) prin care s-a vrut să se spună că Roma era prin natură centrul adevăratei învăţături, centru cu care toţi trebuiau în mod obligatoriu să fie în acord. Sfântul Irineu arată, dimpotrivă, dreapta credinţă a Bisericii Romei din această perioadă, prin conformitatea sa cu credinţa primită pretutindeni: Vladimir Guettee, Papalitatea (De la Papaute), L’Age d’Homme, Lausanne, 1990, p. 64-68.

[60] V. Laurent şi J. Darrouzes, Dosarul grec al unirii de la Lyon (1273-1277), Arhivele Orientului Creştin 16, Institutul francez de studii bizantine, Paris, 1976.

[61] Scrisoarea aghioriţilor către împărat (1275), op. cit., p. 394.

[62] Ibid., p. 500-501.

[63] Ibid., p. 332-333.

[64] A se vedea Migne, Patrologia Græca 137, 56-57, ca şi canoanele 9 al Sinodului din Cartagina (Migne, Patrologia Græca 138, Paris, 1865, 51-52), 6 al Sinodului din Antiohia, 13 al Sinodului din Sardinia. Ultima remarcă se limpezeşte când se compară rânduiala urmată cu privire la eretici, adică la cei care sunt excomunicaţi pentru că au o învăţătură falsă.

[65] Membrul clerului care a fost caterisit are dreptul să vină la biserică şi să se împărtăşească, dar nu mai are dreptul de a sluji. Dacă el acceptă caterisirea sa, adunarea credincioşilor continuă a se ruga împreună cu el ca cu un credincios.

[66] A se vedea Valsamon, loc. cit., ca şi Zonaras şi Aristene, Ibid., col. 57-60.

[67] Cuvântul euche poate să însemne rugăciune (dar, de obicei, se foloseşte proseuche) sau făgăduinţă. Oricine va veni la voi, şi nu va aduce învăţătura aceasta [cea a lui Hristos adevăratul Dumnezeu întrupat], să nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi lui: bucură-te; că cel ce îi va zice lui bucură-te, se va face părtaş faptelor lui celor rele (II Ioan 10-11). Potrivit lui Valsamon, este de asemenea interzis a primi ,,bună ziua !” din partea ereticilor.

[68] Valsamon, op. cit., col. 129.

[69] Sfântul Chiprian, Epistole 1, 8. A se vedea de asemenea Tertullian, Despre prescripţiile contra ereticilor, 12.

[70] A se vedea nota 67.

[71] A se vedea Lumina Taborului (La Lumiere du Thabor), nr. 34, Paris, 1992, p. 77.

[72] Ibid., col. 129.

[73] A se vedea Migne, op. cit., col. 164-168. Comentatorii trimit la canoanele următoare: canonul 70 apostolic, canoanele 29, 31, 32, 37 şi 38 de la Sinodul de la Laodiceea, canonul 60 de la Sinodul de la Cartagina.

[74] Vieţile stâlpilor Ortodoxiei, Mânăstirea Sfinţilor Apostoli, Buena Vista, Colorado, 1990, p. 288.

[75] După cum aminteşte părintele Iustin Popovici, la începutul vieţii Sfântului Fotie, istorisită de el: ,,Părinţii noştri purtători de Dumnezeu care, în Biserica lui Dumnezeu, au rânduit toate lucrurile după cum I-a bineplăcut lui Dumnezeu, ne-au lăsat nouă ca moştenire sfântă această învăţătură pe care au primit-o de sus şi care le-a fost transmisă de sfinţii apostoli: nu există virtute mai înaltă decât mărturisirea şi apărarea adevăratei credinţe ortodoxe … Într-adevăr, Adevărul este Dumnezeu Însuşi şi, pentru noi oamenii, dragostea şi mărturisirea acestui Adevăr dumnezeiesc – în care rezidă adevărata credinţă a Bisericii – este izbăvirea, mântuirea şi îndumnezeirea” (Sfântul Fotie, Opere Treimice I, Paris, 1989, p. 19).

[76] Michel Aubry, Sfântul Paisie Velicicovski, L’Age d’Homme, Lausanne, 1992, p. 96.

[77] Irenikon, t. 64, 1991, nr. 4, p. 449-450.

[78] Care este contrariul unei unităţi întemeiate pe credinţă.

[79] Când discutau cu schismaticii sau ereticii, atunci când cercetau învăţăturile lor şi le comparau cu credinţa comună, Părinţii nu menţionau niciodată unitatea cu Roma ca pe un criteriu al ortodoxiei.

[80] ,,Ştiu bine – scrie Sfântul Grigorie – că acest titlu a fost dat prea sfinţiei voastre de cei apropiaţi care vă măgulesc şi vă înşală”. A se vedea op. cit. în nota de mai jos, p. 118.

[81] Epistolele Sfântului Grigorie, 5, 20, traduse şi comentate de Vladimir Guettee, Despre papalitate, Editura L’Age d’Homme, Lausanne, 1990, p. 125. A se vedea tot capitolul, p. 114-145.

[82] Părintele Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeu-Omul, Ed. L’Age d’Homme, Lausanne, 1989, p. 120-123.

[83] Ibid., p. 124-125.

[84] Despre numele dumnezeieşti, 7, 3, 873 A.

[85] A se vedea părintele Ioan Romanides, Ecleziologia Sfântului Ignatie al Antiohiei, Atlanta, 1956, traducere în limba franceză în Lumina Taborului (La lumiere du Thabor), nr. 23, Paris, trimestrul III 1989, p. 50-77.

[86] N.tr.: A se vedea ROADELE ECUMENISMULUI. Documente legate de dialogul teologic dintre Biserica Ortodoxă şi monofiziţi şi documentele propriu-zise în almanahul nostru pe anul 2010.

[87] Episcopul Ştefan de Nazianz îşi exercită funcţia la Niceea, Mitropolitul Ioan de Pergam locuieşte în realitate în Anglia, şi aşa mai departe.

[88] Enciclica din 1848, § 21. A se vedea Enciclicele Patriarhilor ortodocşi din 1848 şi 1895, Frăţia Ortodoxă Sfântul Grigorie Palama, Paris, 1988, p. 45-46. N.tr.: a se vedea Enciclica Patriarhilor Răsăriteni din 1848. Un răspuns la epistola Papei Pius al IX-lea, ,,Către Răsăriteni” şi Enciclica Patriarhală din 1895. Un răspuns la Enciclica Papei Leon al XIII-lea, despre Unire.

[89] Ibid., § 20, op. cit., p. 43-44.

[90] Enciclica din 1895, § 24, op. cit., p. 70.

[91] Răspuns la cea de-a treia scrisoare a secretarului Conferinţei mondiale a Bisericii episcopaliene a Americii, text datat 16 iulie 1916. Publicat în rusă. Tradus în franceză şi engleză.

[92] Traducere franceză, Frăţia Sfântul Grigorie Palama, Paris, 1988.

[93] Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Thessaloniki, 1974.

[94] A se vedea, printre altele, Lumina Taborului, nr. 5, Paris, 1985, editorial.

[95] ,,Lumea actuală merge în întregime către colaborare, reunificare … să privim eforturile dintre Mihail Gorbaciov şi George Bush; ei ne-au arătat calea de urmat” (La Croix din 28 martie 1992).

[96] A se vedea I. Andreev, Sfinţii din Catacombele Rusiei, Vieţile Noilor Mucenici, Editura Sfântul Ghermano de Alaska, Platina, California, 1982. Această chestiune merită să fie tratată separat. Noi o vom face, dacă va voi Dumnezeu, în introducerea la cel de-al doilea volum al Noilor Mucenici, serie publicată de Frăţia Sfântul Grigorie Palama. Să notăm că monahii de la Schitul Sfântul Ilie sunt membri ai Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora care nu este în comuniune cu Patriarhia Moscovei.

[97] Scrisoare despre unitatea Bisericii, Frăţia Sfântul Grigorie Palama, Paris, 1988, p. 18-19. N.tr.: A se vedea traducerea în limba română de pe site-ul nostru, Unitatea Bisericii şi Conferinţa Mondială a Comunităţilor Creştine – Scrisoare către dl. Robert Gardiner, secretar al Comisiei pentru organizarea unei Conferinţe Mondiale a Comunităţilor Creştine –, a Arhiepiscopului Ilarion Troiţki († 1929), scrisă în 1916, pe când era arhimandrit.

Sursa: Prigonirea monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia Constantinopolului, de părintele Patric Ranson