O alta idee dezbatuta serios de oamenii de stiinta este fertilizarea oceanelor lumii printr-o „infuzie” de particule de fier. Fierul deversat in valuri ar stimula o dezvoltare spectaculoasa a fitoplanctonului, caruia o dieta bogata in acest metal ii prieste de minune si care ar stoca niste cantitati colosale de dioxid de carbon, acelasi CO2 responsabil de incalzirea globala. Ar fi ca si cum ai face sa rasara o padure pe intreaga suprafata a oceanelor din emisfera sudica folosindu-te de cateva sute de mii de tone de sulfat de fier, un compus ieftin, care exista din abundenta. Aceasta este strategia promovata de Victor Smetacek, de la Institutul Alfred Wegener din Germania, un om de stiinta respectat, care in 2006 a condus cel mai important experiment european de fertilizare marina, realizat in largul coastelor Africii de Sud. Dupa calculele sale, prin aceasta tehnica s-ar putea face sa dispara ca prin minune un miliard de tone de carbon pe an, cantitate ce reprezinta 15% din emisiile actuale. Fertilizarea oceanului nu poate genera o catastrofa ecologica; dimpotriva, spune Smetacek, acestuia i-ar creste productivitatea.

Spre deosebire de Smetacek, majoritatea cercetatorilor considera insa ca, in raport cu colosala si imprevizibila perturbare a ecosistemelor pe care ar declansa-o o manevra de acest gen, efectele benefice ar fi fara doar si poate neglijabile. Pe de alta parte, se intreaba unii, cand planctonul moare si cade pe fundul oceanului, ce se intampla cu CO2-ul? Ramane acolo, sau acesta, murind, il repune in circulatie? Profesorul Edouard Bard, de la Collège de France din Paris, crede ca, daca dioxidul de carbon scufundat o data cu planctonul ar fi ulterior degajat, unele parti din ocean ar deveni acide, creand conditii dupa care se dau in vant diferite specii de bacterii. Acestea s-ar simti in elementul lor si-ar prolifera, degajand nebanuite tone de protoxid de azot, „un gaz cu efect de sera mult mai puternic decat CO2”.

Dupa descopera.ro