Scrisoare a D-lui Dimitrios Tselenghidis, Profesor al Facultății de Teologie a Universității Aristoteliene din Thessalonic, adresată Sinodului Bisericii Greciei.

Prea Fericite Părinte Președinte,

Preasfințiților Părinți Arhierei,

Vă trimit, cu evlavie, o cuprinzătoare evaluare despre „Sfântul și Marele Sinod” și vă rog să o studiați, deoarece cred că ar putea ajuta, cumva, în discuția responsabilă care va avea loc in cadrul Sfântului Sinod al Ierarhiei Bisericii noastre, atunci când acesta se va întruni.

pseudo sinodul cretan

Ecumenismul are duh de răutate și este condus de duhuri necurate

În ceea ce privește rânduiala lui bisericească și canonică, așa numitul „Sfântul și Marele Sinod” – judecat după criterii teologice – nu este literalmente „Sfânt”. Și aceasta deoarece nu este „următor Sfinților Părinți”, nici în mod formal, nici în privința conținutului, așa cum va reieși din cele pe care le vom spune în continuare. Nu este însă nici „Mare”, nu numai pentru că nu au fost prezente toate Bisericile autocefale, dar în mod principal pentru că a fost o foarte mică și selectivă reprezentare a acestora de către arhiereii locali. Dar cel mai important în această privință este că această „Adunare” a episcopilor nu poate fi caracterizată – pe baza criteriilor strict teologice – nici măcar un Sinod Local. Mai degrabă este vorba de o bizară, „Conferință presinodală lărgită a arhiereilor” cu zece Întâistătători sau de un „Congres” a zece Biserici Autocefale, care au fost reprezentate de Întâistătătorii lor și de cel mult 24 de Arhierei aleși. Am afirmat că această „Conferință” sau „Congres” nu poate fi numit nici Sinod Local, pentru că în cadrul Sinodului Local se întâlnesc și votează toți Arhiereii prezenți la acesta. La această „Conferință-Congres”, în acord cu Regulamentul de funcționare, drept de vot au avut numai cei zece Întâistătători prezenți. Această practică este fără precedent și arbitrară în istoria noastră bisericească și nu este deloc în concordanță cu practica cu caracter eclesiologic a Sinoadelor Ortodoxe de până astăzi, care presupun egalitatea duhovnicească a tuturor Arhiereilor, lucru care se vădește în egalitatea votului lor. Nici un episcop, sub nici o formă – nici măcar cu excepția Președintelui Sinodului – nu este „fără egal” (mai presus) decât episcopii împreună cu el. Ceea ce s-a aplicat în prezenta „Conferință”, trimite în mod indirect la o formă clară de catolicism, chiar și în situația în care votul Întâistătătorilor are un caracter colectiv.

În consecință, deciziile „Conferinței presinodale” sau a „Congresului Ierarhic” de mai sus nu au caracter obligatoriu. De altfel, ele nu au nici o autoritate nu numai asupra întregii Biserici, dar nici asupra Bisericilor locale autocefale care au fost reprezentate la acest „Congres Ierarhic” – cu totul fără temei instituțional – din moment ce Ierarhii care au participat nu au avut drept de vot. Dar deciziile sunt nule și pentru motivul în plus al principiului unanimității, care a fost încălcat prin neprezentarea celor patru Patriarhii (a Antiohiei, a Rusiei, a Bulgariei, a Georgiei).

Și acum evaluarea părții de conținut a originalului „Sinod”. În primul rând, trebuie să spunem în mod general, că la așa numitul „Sinod” din Kolimbari Creta, s-a încercat o scădere duhovnicească cu caracter instituțional de la învățătura dogmatică a Bisericii. Spunem că s-a încercat pentru că – în acord cu ceea ce am afirmat anterior – nu conferim un rol instituțional hotărârilor „Conferinței Arhierești” menționate mai sus. În Creta nu numai că nu a fost condamnată nici o credință diferită de cea ortodoxă (erezie), dar s-a încercat o teribilă, instituțională scădere de la credința delimitată în mod sinodal a Bisericii, în realitate o reducție de la definiția dogmatică (Oros-ul dogmatic) a Sinodului al doilea Ecumenic. Mai precis este vorba de o scădere de la învățătura dogmatică a Simbolului de Credință (Crezul), care se referă la identitatea Bisericii în sine. În Simbolul de Credință mărturisim: credem „Într-Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică”. Dar la „Conferința” din Creta zece Biserici Autocefale, între care și Biserica Greciei, au acceptat, ateologic (în mod neteologic), „teologia baptismală” și, indirect, „teoria ramurilor”, recunoscând ca biserici pe romano-catolici, pe maroniți, pe nestorieni, pe monofiziții anticalcedonieni, pe monoteliți, care au fost condamnați pentru erezia lor hristologică de un rând de Sinoade Ecumenice (de la al treilea până la al șaselea inclusiv), dar și pe amestecătura de protestanți, care sunt reprezentați la Consiliul Mondial al așa numitelor biserici. Această tentativă de decizie sinodală la Kolimbari, de recunoaștere ca biserici a ereticilor condamnați de către Sinoade Ecumenice, constituie o nebunie spirituală și o lovitură de stat spirituală. Aceasta, în practică, este sincretism și ecumenism. Nu s-a mișcat mânia – facultatea rațională a sufletului – Arhiereilor „sinodali” împotriva lupilor înțelegători ai Bisericii. Din contră, „lupii” au fost numiți „oi” ale Uneia și singurei turme înțelegătoare, ale Bisericii. În special, pentru romano-catolici, în mod verbal am mărturisit credința noastră în definiția Sinodului al doilea Ecumenic, dar în mod practic noi am anulat această credință, recunoscând ca biserici nu numai pe aceștia, dar și alte comunități creștine, care se opun acestei definiții, prin filioque.

Citeşte şi:  În vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credință, luând aminte la duhurile cele înșelătoare și la învățăturile demonilor

În consecință, nu este posibil ca într-un text sinodal cu caracter dogmatic să nu existe precizie teologică și eterodocșii să fie recunoscuți ca biserici. Aceasta ar însemna fie că se face o scădere conștientă în dogma eclesiologică, fie că există o dualitate de limbaj, cu tot ce aceasta implică.

Cu votarea celui de-al șaselea document, care se caracterizează prin neclaritățile intenționate și mai ales prin contradicțiile teologice, „Conferința Arhierească” din Creta a consolidat instituțional ecumenismul, introducând astfel și promovând confuzia eclesiologică în conștiințele credincioșilor. In mod special reamintesc paragraful 16, unde se afirmă următoarele: „Unul din organele principale în istoria mișcării ecumenice este Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB)… în paralel există și alte organisme intercreștine și organe regionale, precum „Conferința Bisericilor Europene” (CEB), „Consiliul Ecumenic al Bisericilor din Orientul Mijlociu”, și „Consiliul Panafrican al Bisericilor”. Acestea, împreună cu Consiliul Mondial al Bisericilor susțin o importantă misiune pentru promovarea unității lumii creștine”.

Acceptarea termenului de ,,biserică’’ pentru eterodocși și în mod special pentru protestanți, întâlnim până la saturație și în paragrafele 19 și 21 în același text. Formularea de mai sus înseamnă că noi, Biserica Ortodoxă, suntem de acord că eterodocșii-eretici contribuie în mod important la promovarea unității lumii creștine! De aici se atestă că cei care au votat și cei care au semnat acest text nu au conștientizat, în mod sigur, că „Ecumenismul are duh de răutate și este condus de duhuri necurate”, conform cu experiența harismatică a fericitului Bătrân (Gheron) Efrem Katunakiotul. Poziția de bază a ecumenismului este pluralismul dogmatic. Aceasta înseamnă, în mod practic, legalizarea coexistenței diferitelor credințe deosebite între ele din punct de vedere dogmatic. În ecumenism toți au loc. Pentru că unitatea în acesta nu este împiedicată de varietatea diferitelor credințe, lucru care este eclesiologic inacceptabil, din punct de vedere ortodox.

Citeşte şi:  Sf. Marcu Evghenicul împotriva papei

Ca dogmatist al Bisericii Ortodoxe, am adânca convingere că ecumenismul este cea mai mare erezie eclesiologică, dar și cea mai riscantă poli-erezie care a apărut vreodată în istoria Bisericii. Și aceasta deoarece ecumenismul, datorită caracterului său sincretist, recomandă cea mai insidioasă contestație a credinței Bisericii, dar și cea mai gravă falsificare a ei. Tocește într-un grad inacceptabil conștiința dogmatică a pliromei Bisericii și generează confuzie în jurul identității credinței noastre. În mod viclean golește integritatea credinței mântuitoare a Bisericii – lucru care are consecințe soteriologice grave – cu considerația că toate credințele religioase sunt soteriologic valabile, atunci când susține că toate credințele eterodoxe și ale celorlalte religii sunt căi care conduc la aceeași mântuire.

În documentul despre „Taina Cununiei și impedimentele la aceasta”, nu voi repeta cele pe care le-am scris referitor la aceasta în prima mea scrisoare către Sfântul Sinod, la 3-2-2016, ca să nu vă obosesc. Voi adăuga numai că, în timp ce canonul 72 al Sinodului Ecumenic Quinisext așează condițiile eclesiologico-dogmatice pentru existența Tainei bisericești a Cununiei, decizia „Conferinței” Arhiereilor la Kolimbari Creta – cu totul necanonic și neautorizat – dă posibilitatea Bisericilor Autocefale Locale să devieze de la învățătura dogmatică despre Taine a Bisericii. În mod specific, recomandarea propusă a căsătoriilor mixte ca iconomie – dincolo de anticanonicitatea și ilegalitatea ei, dar și oximoronul relativizării unui canon (72) al unui Sinod Ecumenic (Quinisext) de către un „Sinod” mai mic, la care face trimitere tema – este, eclesiologic, extrem de neteologică. De altminteri, de aceea se recomandă în mod foarte sever de către canonul 72 anularea sau desfacerea acestei căsătorii, ca o conviețuire nelegitimă din punct de vedere eclesiologic. Mai departe chiar, argumentarea teologică a canonului, nu lasă loc deloc pentru nici o iconomie. „Căci nu trebuie să amestecăm cele neamestecate”, notează canonul, „după cum nici oaia nu se încaieră cu lupul tot așa nici partea lui Hristos cu moștenirea celor păcătoși; iar dacă va încălca cineva cele hotărâte de noi, să se afurisească”. Așadar, al 72 canon nu recomandă iconomia, ci atrage atenția asupra gravității nelegiuirii. Devierea de la canonul specificat constituie o foarte gravă ilegalitate și „para-iconomie” canonică, care are, de asemenea, foarte grave urmări eclesiologice, din moment ce amestecă cele neamestecate într-un „amestec neamestecat”, amestecă eclesiologic împreună pe „oaie” cu „lupul” și „partea” lui Hristos cu „moștenirea” păcătoșilor.

Citeşte şi:  Încercările unor membri ai Bisericii Ortodoxe de a-i dezorienta pe credincioşi: Trei cai troieni

După „Sinodul” din Creta s-a editat „Enciclica Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe” (Creta, 2016), care prezintă neconcordanțe teologice. De aceea ne vom referi, pe scurt, la acestea. Mai precis, în paragraful al doilea se consemnează următoarele: „Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească constituie mărturia autentică a credinței în fața Dumnezeu-omului Hristos…”. Aici se naște, în mod rezonabil, întrebarea logică și teologică: Cum „Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească constituie mărturia autentică a credinței în fața Dumnezeu-omului Hristos…”, când acesta recunoaște pe nestorieni, monofiziți, pe anticalcedonieni și pe monoteliți ca biserici, odată ce aceștia au Hristologia condamnată de Sinoade Ecumenice?

În paragraful al 20-lea se menționează în mod caracteristic următoarele: „Dialogurile inter-creștine au funcționat ca oportunități pentru Ortodoxie, de a arăta respectul față de învățătura Părinților și de a da o mărturie credibilă a tradiției autentice a Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. Dialogurile desfășurate de către Biserica Ortodoxă nu au însemnat niciodată, nu înseamnă și nici nu se pune problema să însemne vreodată un compromis în materie de credință. Aceste dialoguri sunt mărturia despre Ortodoxie…”. Această afirmație, însă, este contrazisă de către documentele comune semnate și de către Ortodocși, așa cum sunt cele de la Balamand, Porto Alegre, Ravenna și Pussan. Și Enciclica Sinodală se încheie astfel: „Acestea se adresează în sinod către fiii din lume ai Preasfintei noastre Biserici și către întreaga lume, urmași fiind Sfinților Părinți și așezămintelor sinodale, întru păzirea credinței încredințată de Părinți”. Însă, Biserica Ortodoxă „următoare Sfinților Părinți și așezămintelor sinodale” nu a recunoscut niciodată în trecut, ca biserică, pe eretici, așa cum a încercat să facă această „Adunare a Arhiereilor” în Creta.

În ceea ce privește „Mesajul” „Conferinței Arhierești”, acesta recapitulează deciziile luate și, în paralel, e o provocare la adresa inteligenței credincioșilor informați. Mai precis, în primul paragraf al „Mesajului” se notează următoarele: „Principala prioritate a Sfântului și Marelui Sinod a fost proclamarea unității Bisericii Ortodoxe, întemeiată pe Dumnezeiasca Împărtășanie și pe succesiunea apostolică a Episcopilor. Unitatea existentă are nevoie să fie întărită și să aducă roade noi’’. Întrebarea rezonabilă a cititorilor acestui „Mesaj” este: Cum este proclamată atât de triumfalist unitatea Bisericii Ortodoxe, când este cunoscut că la această „Întrunire” nu au participat patru Patriarhate, care reprezintă în mod covârșitor mai mulți credincioși decât cei care au fost reprezentați de către cei zece Întâistătători care au participat la aceasta? Și cum se face referire cu atâta ușurință la Dumnezeiasca Împărtășanie ca temei al unității, din moment ce este în vigoare oprirea comuniunii liturgice între două vechi Patriarhii, a Ierusalimului și a Antiohiei?

Toate acestea de mai sus le spun cu dragoste plină de durere și respect față de rangul arhieresc al Dumneavoastră, fără a avea vreo altă aspirație, decât numai aceea că dorim să rămânem întotdeauna, ca membre vii, în Trupul tainic al lui Hristos, în Biserica Lui.