Semnul vădit al apropiatei nașteri a antihristului

Semnul vădit al apropiatei naşteri a Antihristului celui mare este politica ecumenistă a Ortodoxiei oficiale, ecumenism care a ajuns „dogmă” (adică adevăr neschimbător) împotriva sfintelor dogme lăsate de Însuşi Hristos-Dumnezeu în vremea vieţii Lui şi apoi de Sfîntul Duh-Dumnezeu, prin Sfinţii Apostoli  şi prin Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Să vedem ce spun despre acest rău pe care îl trăim nemijlocit cîţiva dintre Sfinţii Părinţi ai vremii noastre. De pildă, Cuviosul Iustin Popovici:

 „Ecumenismul e numele de obşte pentru creştinismele mincinoase, pentru «Bisericile» mincinoase ale Europei Apusene. În el se află cu inima lor toate umanismele europene, cu papismul în frunte; iar toate aceste creştinisme mincinoase, toate aceste «Biserici» mincinoase, nu sînt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de «atot-erezie» (pan-erezie). De ce? Fiindcă, de-a lungul istoriei, feluritele erezii tăgăduiau sau sluţeau anume însuşiri ale Dumnezeu-omului Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene Îl îndepărtează pe Dumnezeu-omul în întregime şi-L pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este «legiune»” (IUS).

Alte lămuriri aduce Cuviosul Serafim Rose:

„Ecumenismul este erezia care se întemeiază pe credinţa că nu există de fapt o Biserică văzută a lui Hristos şi că structura sa vizibilă la nivelul societăţii umane se formează deabia acum, prin eforturile universaliste ale Ecumenismului de a uni toate «Bisericile creştine» (şi chiar pe cele necreştine) într-o unică Biserică mondială. Natura însăşi a Ecumenismului este aceea de a creea în sufletele adepţilor săi anumite atitudini spirituale care, cu timpul, să producă o «pietate» şi o «spiritualitate» tipic ecumeniste.

[…] Dar – urmează Părintele Serafim – dacă nici una dintre «Bisericile» actuale nu poate pretinde că este «adevărata Biserică» a lui Hristos, atunci o amestecare a lor nu va duce nici ea la alcătuirea acestei Biserici unice. Şi, dacă toate aceste «Biserici creştine» nu există decît în măsura în care se pot raporta una la cealaltă, atunci nici o însumare a lor nu va putea rezulta într-o «Biserică» absolută, căci o atare însumare va trebui şi ea să se raporteze la alte organizaţii «religioase». Şi iată cum ecumenismul «Creştin» nu va putea să sfîrşească decît în sincretismul unei religii mondiale. […] Dăm cîteva exemple care indică liniile de dezvoltare a Mişcării Ecumenice din afara Creştinismului:

1. Pe 27 iunie 1965, s-a convocat la San Francisco o conferinţă religioasă pentru pacea mondială, cu ocazia aniversării a 20 de ani de la înfiinţarea unei filiale a ONU în acel oraş. În faţa unui public de 10 000 de persoane, reprezantanţi ai religiilor hindusă, budistă, musulmană, mozaică, protestantă, catolică şi ortodoxă au ţinut cuvîntări despre «fundamentarea religioasă» a noţiunii de «pace mondială», iar un cor «interconfesional» de 2 000 de voci a intonat imnuri religioase aparţinînd tuturor denominaţiunilor.

2. În 1969, într-o declaraţie oficială a Bisericii Greceşti din America s-a afirmat: «Credem că Mişcarea Ecumenică, chiar dacă a luat naştere în sînul Creştinismului, trebuie să fie o mişcare a tuturor religiilor care îşi dau mîna.»

3. The Temple of Understanding (Templul Înţelegerii), o fundaţie americană iniţiată în 1960 ca un fel de «asociaţie a religiilor unite», cu scopul de «a clădi Templul simbolic în diferite colţuri ale lumii» (doctrina Francmasoneriei), a ţinut pînă în prezent mai multe conferinţe «la vîrf». (În Comitetul Internaţional al Templului era membru şi Mitropolitul Emilianos, din patriarhia Constantinopolei.) La prima dintre ele, organizată la Calcutta, în 1968, Trapistul Thomas Merton a declarat: «Sîntem deja în unitate. Ceea ce trebuie să redobîndim însă este unitatea primordială.» La cea de a doua conferinţă (Geneva, 1970), s-au întîlnit 80 de reprezentanţi a zece religii, pentru a discuta probleme precum: «Proiectul de creare a Comunităţii Mondiale a Religiilor», iar pe 2 aprilie, la Catedrala Sfîntul Petru a avut loc o slujbă religioasă supraconfesională «fără precedent», descrisă de pastorul Protestant Babel [chiar aşa! – n. m.] ca fiind «un eveniment epocal în istoria religiilor». De asemenea, «credincioşii tuturor religiilor au fost invitaţi să coparticipe la cultul aceluiaşi dumnezeu; slujba s-a încheiat cu rugăciunea «Tatăl nostru».

Aşadar, «conferinţele la vîrf» oferă delegaţilor Ortodocşi ocazia să intre în dialoguri care duc la «crearea unei comunităţi mondiale a religiilor», care «grăbesc realizarea visului de pace şi de înţelegere al omenirii», potrivit filosofiilor întemeiate de Vivekananda, Ramakrishna, Gandhi, Switzer.

4. La începutul anului 1970, Consiliul Mondial al Bisericilor a finanţat Conferinţa de la Ajaltoun (Liban) dintre Hinduşi, Budişti, Creştini şi Musulmani, care a fost urmată de o conferinţă la Zurich, unde 23 de «teologi» ai CMB au declarat necesitatea «dialogului» cu religiile necreştine.
În 1979, la întîlnirea Comitetului Central al CNB de la Addis Abbeba, Mitropolitul Georges Khodre al Beirutului (Biserica Ortodoxă a Antiohiei) i-a şocat pînă şi pe Protestanţi, cînd i-a urgentat pe Creştini să «investigheze viaţa de autentică spiritualitatea a celor nebotezaţi» şi să-şi îmbogăţească experienţa cu «comorile ce se află în sînul comunităţii religioase universale».

5. În februarie 1972, Biserica Ortodoxă Greacă din America a intrat într-un dialog «teologic» oficial cu reprezentanţii cultului mozaic. Atunci, «teologii» Greci au căzut de acord cu «revizuirea textelor lor liturgice referitoare la Iudei şi iudaism, atunci cînd ele sînt negative sau ostile»” (SER2).

Şi lucrurile au urmat pe această cale. Să ne amintim – de pildă – de acel San’ Egidio de acum cîţiva ani de la Bucureşti, întîlnire al cărei slogan (născocit de Bill Clinton!) era: „Pacea este numele lui Dumnezeu!” Atunci, întru numele zeul „Pace”, Ortodocşii s-au adunat şi s-au rugat împreună cu toate ereziile, cu toţi păgînii, cu vrăjitorii Africani şi cu Iudeii, uitînd că Hristos nu a venit să aducă pacea, ci sabia (Matei 10:34). Acelaşi lucru s-a întîmplat şi la întîlnirile de la Asissi din ultimii ani, unde i-am văzut pe Ortodocşi rugîndu-se împreună cu toţi cei zişi mai înainte şi cu Indieni Americani (purtînd pene şi tot soiul de amulete), care chiar au fumat „calumetul păcii”, spre bucuria celor de faţă.

Citeşte şi:  La Școala Brancovenească Mitropolitul Serafim de Pireu demască homeopatia ca fiind demonică!

Căci la ce s-a ajuns? La a spune că toate „religiile”, adică înşelările drăceşti, sînt povăţuite de Duhul Sfînt, Care „suflă unde vrea El”! Încheierea e că toate eresurile şi înşelările sînt „adevărate”, că „adevărul” este peste tot şi că vrăjmaşii lui Hristos sînt prietenii lui Hristos! Iată nebunia ultimilor ani ai acestei lumi căzute, pe care doar Hristos Însuşi o va putea curma, întru a doua Sa venire.
Altfel spus, s-a ajuns să se creadă de către toţi că Mîntuitorul este Antihristul, adică pierzătorul, pe care îl cerem cu toţii, de la Evrei şi pînă la Ortodocşi şi păgîni! Am văzut astfel cum, în Piaţa San Pietro din Vatican, un cor de Evrei cînta „Eu cred în venirea lui Mesiah”, fiind ascultaţi de ceilalţi cu mare bucurie şi nădejde (Ce are Dalai Lama sau muftiul Turc cu „Mesiah” nu pot înţelege! Unde se vorbeşte în sutre-le budhiste sau în Coran de acest „mîntuitor”?) De faţă erau şi ierarhi Ortodocşi, fireşte, ba chiar şi corul psaltic al Patriarhiei din Atena, care cînta şi el ceva din slujba Sfintei Liturghii. Să mai povestim de spectacolele cu muzică şi dansuri drăceşti (la Camberra) ale Aborigenilor din Australia (aproape goi şi vopsiţi precum diavolii), urmate de „rugăciunile creştine” ale Neoprotestanţilor Coreeni (!), în care e chemat „spiritul fratelui Jesus”, alături de „spiritele naturii”, întîi-stătătorul acelei întîlniri fiind un ierarh Ortodox? Iată dar că „noul Cristos” şi „noul Creştinism” – adică „Creştinismul” antihristic – au ajuns astăzi aproape de împlinirea lor, lumea fiind pregătită să-l primească pe „cel ce vine întru numele său”.

Ca să scurtez un cuvînt ce ar putea urma la nesfîrşit, să mai vedem doar o singură dovadă a ceea ce vreau să spun: în urmă cu puţini ani, fostul cardinal Joseph Ratzinger (actualul Papă Benedict al 16-lea) a blagoslovit, în calitate de preşedinte al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, un studiu de 210 pagini – intitulat „Poporul Evreu şi sfintele sale scripturi în Biblia creştină”, publicat de Comisia Biblică Pontificală – unde se spune că „aşteptarea mesianică a Evreilor nu este zadarnică. […] Deosebirea pentru noi este că cel care va veni va avea caracteristicile lui Isus, cel care a venit deja şi este prezent şi activ printre noi.” Nimic nou în asta! Noi ştim de la Ioan Teologul că Antihristul a venit, ca duh, de mult în lume! E vorba despre acela a cărui poză o vedem făcîndu-ne cu ochiul de pe cruce din neînchipuit de hulitoarele „tablouri religioase”, sau din filmele cu Jesus Christ Superstar sau despre care citim în afişele papistaşe: „Isus şi Maria te aşteaptă la pocăinţă.” Acum el mai trebuie doar să se întrupeze, aşteptat fiind de Evrei şi de toţi ceilalţi vrăjmaşi ai lui Hristos. O spune limpede Andrea Riccardi, fondatorul comunităţii San’ Egidio, vestită pentru rolul jucat în „promovarea dialogului inter-religios”: „În trecut, vorbeam de o moştenire străveche, comună [cu Evreii, n. m.]. Dar acum, pentru prima dată, vorbim despre viitorul nostru comun, aşteptîndu-l pe Mesia şi sfîrşitul lumii.” Se împlinesc astfel vorbele purtătorilor de Duh: „Antihrist nu-şi va arăta numaidecît chipul satanic cu care va stăpîni, ci se va înfăţişa ca binefăcător, propovăduitor al păcii, libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, ca, prin viclenie, să ajungă stăpînitor al întregii lumi. Popoarele vor fi amăgite, se vor lepăda de Hristos, se vor alătura Antihristului şi vor preda lui puterea şi stăpînirea lor (Apocalipsa 17:13)” (DIM).

Despre dorinţa de pace şi păruta blîndeţe a Antihristului a vorbit încă Sfîntul Efrem Sirul, cu mai bine de 1600 de ani în urmă:

„Ci în acest fel va veni ca să-i înşele pe toţi: fiind smerit, liniştit, urînd cele nedrepte, spre Iudei întorcîndu-se, bun, iubitor de săraci, peste măsură de frumos, cu bună aşezare, lin către toţi, cinstind cu osebire pe Evrei (căci ei aşteaptă venirea lui). Iar întru toate acestea se vor face semne, arătări şi înfricoşări cu multă stăpînire, şi se va meşteşugi cu vicleşug ca să placă tuturor şi să fie iubit de mulţi. Şi daruri nu va lua, cu mînie nu va grăi, mîhnit nu se va arăta, şi cu chipul bunei rînduieli va amăgi lumea, pînă ce se va face împărat. Şi, după ce vor vedea multe popoare nişte fapte bune ca acestea, toţi împreună cu o socoteală se vor face, şi cu bucurie mare îl vor propovădui pe el împărat, zicînd unii către alţii: «Au doară se mai află vreun om ca acesta bun şi drept?» Şi mai mult poporul cel ucigaş al Evreilor îl va cinsti şi se vor bucura de împărăţia lui. Pentru aceea, şi ca unul ce va cinsti mai mult locul şi biserica cea veche a Evreilor, va arăta tuturor că are grijă de ei. Şi, cînd va împărăţi balaurul pe pămînt, cu mare sîrguinţă toate popoarele îi vor veni în ajutor: Edom şi Moav, încă şi fiii lui Amon, ca unui adevărat împărat i se vor închina lui cu bucurie, şi ei se vor face cei dintîi apărători ai lui.”

Citeşte şi:  Cuviosul Paisie Aghioritul: "Astăzi trăim în anii Apocalipsei"

După uscăciunea ateismului, ecumenismul este acum deosebit de ispititor, părînd a fi o „înflorire a credinţei”. Este cea mai mare amăgire a tuturor vremurilor! Ateismul a surpat toţi dumnezeii, iar Ecumenismul îi îngăduie deocamdată ca „simboluri culturale”, pînă ce se va ivi Antihristul, omul Satanei, căruia omenirea înşelată i se va închina ca unui unic dumnezeu. „Antihristul va fi om oarecare, îmbrăcat cu toată lucrarea satanei: «Şi se va arăta omul care se va înălţa mai presus de tot ce Se zice sau Se cinsteşte ca Dumnezeu» (2 Tesaloniceni 2:4). Acela nu va aduce închinăciune de idoli, ci va fi potrivnic lui Dumnezeu, şi va surpa toţi dumnezeii şi va porunci să se închine lui în locul lui Dumnezeu. Şi va şedea în biserica lui Dumnezeu, nu numai în cea din Ierusalim, ci şi în bisericile cele de pretutindeni” (IOA).

Pe ce se întemeiază această nebunie, care calcă în picioare Scripturile, zicînd totodată că le urmează? Pe ceea ce eu numesc cu un singur cuvînt „gnoză”, adică acel eres care învaţă că omenirea este din Dumnezeu în chip fiinţial, astfel încît omul poate ajunge el însuşi „dumnezeu” după fiinţă, în urma „evoluţiei spirituale”. Sminteala aceasta nu cuprinde nimic nou, ea nefiind decît învierea vechii erezii gnostice din primele veacuri creştine, care întemeiază filosofia Antihristului. Să citim ce scrie despre aceasta părintele Damaschin, editorul părintelui Serafim Rose:

„Dacă, potrivit gîndirii neo-păgîne de azi, atît noi înşine, cît şi Hristos (împreună cu orice altceva) sîntem doar «difuziuni ale firii dumnezeieşti» [deci dumnezei din fire, n. m.], atunci Hristos nu mai are de făcut nimic altceva decît să ne călăuzească înapoi la gnoza a ceea ce sîntem deja. Aceasta este, desigur, tocmai învăţătura propovăduită acum sub îndreptăţirea că ar fi învăţătura autentică, «ezoterică» a lui Hristos. În realitate, ea este doar reînvierea vechii erezii gnostice, întemeiate pe filosofia păgînă. Wilber vorbeşte de învăţăturile ce sînt «redescoperite» în textele gnostice: «Este vădit din aceste texte că principala activitate a lui Isus a fost aceea de a se întrupa în adepţii săi nu ca unicul fiu al lui Dumnezeu, ci în felul unui adevărat călăuzitor spiritual, ajutîndu-i pe toţi să ajungă «fii ai lui Dumnezeu». Există trei trăsături esenţiale ale mesajului ezoteric al lui Cristos, aşa cum e dezvăluit în Evangheliile Gnostice:

(1) cunoaşterea de sine este cunoaşterea lui Dumnezeu; sinele (cel mai înalt) şi divinul sînt identice.
(2) Isus cel viu al acestor texte vorbeşte despre «iluzie» şi «iluminare», nu despre păcat şi pocăinţă.
(3) Isus este prezentat nu ca Domnul, ci ca un călăuzitor spiritual. Să notăm doar că acestea sînt tocmai poziţiile religiei Dharmakaya.»

Aşadar, noi înşine putem fi «dumnezeu». Acesta e un element crucial în «religia viitorului», fiindcă prin el Antihrist va fi încredinţat că este un alt fiu al lui Dumnezeu care s-a întrupat.” (Încheierea la SER1).
Despre aceasta, părintele Serafim Rose zice aşa: „Proorocii mincinoşi ai vremurilor noastre anunţă cu un glas din ce în cel mai puternic apropierea «noii ere a Duhului sfînt», a «noii cincizecimi», a «punctului Omega». Este exact ceea ce se numeşte, în adevăratele proorociri ale Bisericii Ortodoxe, «domnia lui Antihrist». Această proorocie începe să se împlinească tocmai în zilele noastre, cu forţa unei puteri diavoleşti” (SER2).

Trebuie să înţelegem bine că scopul de căpetenie al ecumenismului apostat nu este unirea „religiilor” – adică a credinţelor mincinoase, deci insuflate de Satana – ci preschimbarea dreptei şi adevăratei credinţe într-una strîmbă şi mincinoasă. Şi, într-adevăr, trăim „într-o vreme de întuneric şi înşelare aproape obşteşti, cînd pentru cei mai mulţi «Creştini» «Hristos» a devenit tocmai acela pe care învăţătura ortodoxă îl numeşte «Antihrist»” (SER2). Încă în veacul al 19-lea, Sfîntul Episcop Ignatie Briancianinov ne atrăgea luarea aminte, zicînd că „lucrarea credinţei pravoslavnice poate fi recunoscută ca apropiindu-se de sfîrşitul hotărîtor. […] Nu avem de unde aştepta reînvierea Creştinismului. Vasele Sfîntului Duh au secat pentru totdeauna pretutindeni, chiar şi în mănăstiri, aceste tezaure de evlavie şi daruri harice. Or, substanţa Duhului dumnezeiesc poate fi înnoită numai prin uneltele Sale. Îndelungata şi milostiva răbdare a Domnului îngăduie să se prelungească şi să fie amînat deznodămîntul de pe urmă pentru cei rămaşi care se vor mîntui. Între timp, cei ce putrezesc sau au putrezit vor atinge deplina putreziciune. Cei ce vor să se mîntuiască trebuie să înţeleagă bine acest lucru şi să folosească timpul dat spre mîntuire, căci timpul scurt este, iar trecerea în veşnicie este aproape pentru fiecare din noi” (în AVE). Un veac în urma Sfîntului Ignatie (pe cînd ţările ortodoxe, mai puţin Grecia, erau stăpînite de ateismul comunist), Arhiepiscopul Averchie Tauşev încerca şi el să ne trezească, spunînd că „în prezent noţiunea de «Ortodoxie» şi-a pierdut înţelesul; sub obrăzarul «Ortodoxiei» se ascunde astăzi ne-Ortodoxia. Se iveşte trebuinţa făuririi unui nou cuvînt pentru ceea ce numim «Ortodoxie», aşa cum a trebuit să făurim termenul de «Ortodoxie». Şi acest lucru nu este deloc uşor” (AVE).

Citeşte şi:  Părintele Serafim ROSE: Disneyland. Perspectiva ortodoxa. 1982

Şi pentru ce s-a surpat Ortodoxia? Pentru că s-a umanizat, lucrările ei cele duhovniceşti s-au făcut trupeşti, cele dumnezeieşti s-au făcut omeneşti, cum arată Sfîntul Ignatie:

 „Astăzi, mulţi oameni au îndrăznit să-şi introducă rînduielile lor în rînduielile Sfîntului Duh. Din această pricină, rînduielile cereşti s-au făcut pămînteşti; cele duhovniceşti – trupeşti; cele sfinte – păcătoase; cele înţelepte – neghioabe. Văd nepotrivirea, văd năruirea ce decurge din ea; dar nu văd începutul din care decurg toate nenorocirile, pentru că privesc la lumina propriei raţiuni căzute şi nu la lumina lui Dumnezeu. Începutul nenorocirii stă în dispreţuirea neîngăduită şi trufaşă a poruncilor Sfîntului Duh, în înlocuirea lor cu rînduielile proprii. Iată unde e pricina destrămării de obşte, pricina căderii Creştinismului, a căderii morale ce precede întotdeauna ruina civilă, care prevesteşte această ruină. Se mai găsesc în particular Creştini, dar a fost pierdută cunoaşterea obştească, unică, a adevărului, prin care totul s-ar uni într-un singur trup duhovnicesc, cu un singur chip de cugetare, sub un singur cap obştesc: Hristos. Azi, fiecare [Ortodox] are mai mult sau mai puţin modul său de cugetare, «religia» sa, drumul lui, luate în chip arbitrar sau la întîmplare, socotite ca drepte sau măcar îndreptăţite. Această nenumărată turmă care a pierdut legătura şi unitatea în adevăr şi duh, prezintă observatorului duhovnicesc aspectul celei mai mari devălmăşii: fiecare oaie rătăceşte de capul ei, nimeni nu-i poartă grija, oamenii nu mai aud – într-atît li s-a îngreuiat auzul – glasul mîntuitor al Adevăratului Păstor ce răsună în Sfînta lui Biserică, ce le vădeşte sus şi tare nedreptatea şi le arată drumul drept” (IGN2).

Despre umanismul „ortodox” al vremilor noastre vorbea cutremurat şi Cuviosul Iustin Popovici:

„Şi unde [găsim acest umanism]? În însăşi inima organismului dumnezeiesc-omenesc al Bisericii şi, ceva mai mult, împotriva rostului Bisericii, care este liberarea de un astfel de umanism! Iar prin Biserică este firesc ca umanismul acesta să pătrundă apoi în toate ariile vieţii, persoanei şi societăţii şi să fie propovăduit ca dogmă ultimă sau – şi mai bine – ca dogmă universală. În felul acesta, trufia omenească drăcească, ascunsă sub mantia Bisericii, ajunge dogmă de credinţă prefăcută în dogmă de viaţă, fără de care nu există mîntuire! Este înfricoşător şi numai să gîndească cineva la acest lucru, cu atît mai mult să-l spună, anume că în felul acesta singurul «laborator al mîntuirii» din lumea aceasta se preschimbă încet într-un «laborator» drăcesc de siluire a conştiinţelor omeneşti şi de zămislire de monştri, într-un laborator de denaturare a lui Dumnezeu şi a omului prin denaturarea Dumnezeu-omului” (IUS).

Şi acelaşi Sfînt Ignatie Briancianinov ne pregăteşte pentru a ne feri atît de înşelare, cît şi de temere:

„Vieţuirea după Dumnezeu – spune Episcopul Ignatie – va ajunge tare anevoioasă, din pricina apostaziei de obşte. Mulţimea apostaţilor, numindu-se şi înfăţişîndu-se la arătare drept «Creştini», îi va prigoni cu atît mai lesne pe adevăraţii Creştini. Apostaţii, înmulţindu-se, îi vor împresura pe adevăraţii Creştini cu nenumărate intrigi, vor pune nenumărate piedici în calea bunelor-voiri de mîntuire şi slujire a Domnului, după cum arată Sfîntul Tihon Zadonski. Ei vor lupta împotriva robilor lui Dumnezeu, recurgînd la forţa autorităţilor de Stat, prin pedepse şi denunţuri, prin diferite uneltiri, amăgiri şi prigoană sălbatică” (în AVE). „În vremurile din urmă – adaugă şi Cuviosul Averchie Tauşev – adevăratul monah şi orice Creştin adevărat abia dacă vor putea găsi vreun adăpost îndepărtat şi ascuns pentru a sluji acolo cu oarecare libertate lui Dumnezeu şi pentru a nu se lăsa purtat de apostazie şi apostaţi în slujirea satanei. Cine, văzînd ce se petrece acum în lume, chiar slujirea satanei în chip făţiş, poate spune că aceste vremuri n-au şi venit? Fără îndoială că ele au şi venit, dacă Sfîntul ierarh Ignatie scria despre ele cu peste o sută de ani în urmă: «În viitor, vremurile vor fi tot mai grele. Creştinismul, ca duh, se îndepărtează dintre oameni, fără ca gloata tulburată şi înrobită lumii deşertăciunii să bage de seamă, lăsîndu-l propriei căderi!»” (AVE).

BIBLIOGRAFIE:

– (AVE): EPISCOP AVERCHIE TAUŞEV, Marea apostazie, Mănăstirea Slătioara, 1999
– (DIM): DIMITRIU SCARTSIUNI, Profeţii despre Antihrist, Atena, 1991
– (IGN2): SFÎNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV, Cuvînt despre moarte, Ed. Ileana, 1997
– (IOA): SFÎNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Puţul şi Împărţirea de grîu, Bunavestire, 1995
– (IUS): Sfîntul IUSTIN POPOVICI, Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul, Mănăatirea Sfinţii Arhangheli-Petru Vodă, 2002
– (NIL): SFÎNTUL NIL ATHONITUL, Minuni şi vedenii, Sfîntul Schit al Sfîntului Vasile cel Mare – Sfîntul Munte Athos, 1935
– (SER1): CUVIOSUL SERAFIM ROSE: Cartea facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, Sofia, 2001
– (SER2): CUVIOSUL SERAFIM ROSE, Ortodoxia şi religia viitorului, Chişinău, 1995

Sursa: http://axa.info.ro