Ecumenismul nu admite misionarismul ortodox în mijlocul heterodocşilor; el confirmă comunităţile protestante în calitate de ‘Biserici’; începe a-şi impune voinţa şi în Biserica Ortodoxă, contaminând-o de spiritul principial străin al laicizării

A) Participarea Bisericii Ortodoxe în C.E.B. este complet nejustificată

Observatorii heterodocşi occidentali găsesc extrem de contradictorie şi ilogică participarea în C.E.B. a Bisericii Ortodoxe, care pretinde a fi unica adevărată Biserică a lui Hristos, precum şi este.

Ce caută deci creştinii ortodocşi în Consiliul Ecumenic, a cărui ideologie este în totală neconcordanţă cu ideologia Ortodoxiei ? Ce folos poate avea Ortodoxia participând la mişcarea ecumenică, al cărei scop nu este acela de a uni toate confesiunile în baza adevărului revelat de Dumnezeu şi perpetuat de Ortodoxie, ci de a crea o comuniune suprabisericească, sau mai exact una antibisericească, unde nimeni nu va avea „o graniţă aparte pentru confesiunea sa” (după expresia lui Vissert-Houft) şi unde nu va fi „Biserică Ortodoxă în sensul distinct al acestui cuvânt” (potrivit expresiei lui Haus).

Ecumeniştii ‘ortodocşi’ răspund de obicei că frecventează adunările ecumenice cu scopul de a „mărturisi” despre Ortodoxie şi a atrage spre ea atenţia heterodocşilor. Astfel, reprezentanţii tineretului ortodox, la Congresul Ecumenic din Bossey (în apropiere de Geneva) din ianuarie 1949, au declarat între altele: „Ortodocşii participă la mişcarea ecumenică cu profunda conştiinţă a responsabilităţii lor creştine de a fi martori vii şi activi ai Ortodoxiei, hotărâţi să explice dogmele ortodoxe cu care alţi creştini nu sunt suficient familiarizaţi, şi în special locul Preasfintei Fecioare, Maica Domnului, în viaţa Bisericii”.

S-au împlinit însă aceste frumoase aspiraţii, exprimate la mijlocul secolului nostru ? Nicidecum ! Căci ecumenismul susţine doar în aparenţă că ar căuta adevărul, în fapt însă nu încearcă să-l găsească. El caută unirea tuturor Bisericilor nu în baza adevărului ortodox, ci a noii ideologii, pentru care şi Ortodoxiei i se cer anumite concesii dogmatice, deoarece potrivit convingerii care persistă în mediul ecumenic, nici una din ‘Biserici’ nu posedă adevărul deplin. De aici şi apelul către toate ‘Bisericile’, inclusiv cea Ortodoxă, de a se pocăi pentru unitatea pierdută.

Încă în prima jumătate a secolului nostru în mediul ecumeniştilor s-a conturat tendinţa de a cere Bisericii Ortodoxe să se pocăiască pentru anumite păcate (nu cumva dogmatice ?), de unde rezultă că ei n-o consideră drept stâlp şi întărire a adevărului[1]. Protestantul ecumenist Fr. Lybs scria deschis în 1929: „O adevărată întâlnire a protestantismului reformist şi Ortodoxiei răsăritene, dictată de voinţa spre unitate întru Hristos, determină pe ambele să se spovedească şi să se pocăiască în faţa lui Dumnezeu”.

Cu toate acestea, ecumeniştii ‘ortodocşi’ se fac până acum a crede în iluzia că ei pleacă la Geneva pentru a propovădui Ortodoxia. De-ar avea ei conştiinţa curată şi liberă, înşişi reprezentanţii ‘ortodocşi’ în C.E.B. ar recunoaşte că nimeni din militanţii ecumenici nu intenţionează să adopte creştinismul.

Dimpotrivă. Aşa cum Biserica Ortodoxă cinsteşte cu credinţă Sfânta Tradiţie, la fel şi toate denominaţiile protestante îşi promovează propriile ,,tradiţii”, socotind că fiecare ‘Biserică’ trebuie să se îmbogăţească pe contul tradiţiilor celorlalte ‘Biserici’. Aşa cum Biserica Ortodoxă are pe ai săi Sfinţi Părinţi şi se referă cu dragoste la scrierile lor, la fel şi militanţii ecumenici fac referiri insistente la ‘Părinţii’ mişcării ecumenice ca la ‘Părinţii lor’, deşi aceştia nu au nimic comun cu Sfinţii Părinţi ortodocşi; aceia salvau credinţa ortodoxă, aceştia o subminează.

Biserica Ortodoxă exprimă prin termenul „catolică” (sobornicească) devotamentul său faţă de Hristos şi adevărul mântuitor revelat de Dumnezeu al unicei credinţe a lui Hristos, menit a fi răspândit în lumea întreagă. Pe când activiştii ecumenici folosesc acest termen în sens contrar şi denaturat cu scopul de a deforma conţinutul lui ortodox. Ei înţeleg prin „catolicism” unitatea ecumenică în stare dezmembrată şi în forma pluralistă, criticată de noi. „Catolicismul – declară Adunarea a IV-a a C.E.B. din Uppsala (1968) – reprezintă contrariul oricărei autoadmiraţii şi spirit izolaţionist”. La Adunarea a V-a a C.E.B. din Nairobi (1975) a fost adoptată următoarea accepţie a noţiunilor „catolicism” şi „caracter sobornicesc”: „Biserica unitară trebuie să reprezinte o confrerie (comunitate) sobornicească a Bisericilor locale … În această confrerie sobornicească fiecare Biserică locală posedă, în comuniune cu celelalte, deplinătatea catolicismului, mărturiseşte una şi aceeaşi credinţă apostolică, fapt prin care recunoaşte apartenenţa şi a celorlalte Biserici la una şi aceeaşi Biserică a lui Hristos … Ele sunt reciproc legate, pentru că au primit unul şi acelaşi botez şi au una şi aceeaşi euharistie. Ele recunosc calitatea de membru şi ierarhia (!) celorlalte”.

În felul acesta, în dicţionarul ecumenic „catolicismul” (caracterul sobornicesc) înseamnă nu credinţa în unicul Adevăr, ci recunoaşterea tuturor ereziilor; nu unitatea, ci pluralismul, adică polidoxia, cu recunoaşterea reciprocă a „euharistiei” şi „ierarhiei” tuturor celorlalte ‘Biserici’. Lăudându-se cu un asemenea „catolicism”, ‘Biserica’ ecumenică se autodeclară cu semeţie drept „stindard al viitoarei omeniri unitare”. În consecinţă însă, ecumenismul, după cum se dovedeşte, renunţând la adevăratul catolicism (caracter sobornicesc) sub pretinsul pretext al „autoadmiraţiei”, creează o proprie accepţie a termenului „catolicism”, plină de o cumplită trufie fariseică şi autoadmiraţie ecumenică.

Aşa stând lucrurile, nici nu poate fi vorba de misionarism ortodox la Geneva. Dimpotrivă, ecumeniştilor ‘ortodocşi’ le este practic interzisă orice propagandă a Ortodoxiei şi mărturisire a adevărului ortodox. În acelaşi timp protestanţii şi alţi ecumenişti heterodocşi mărturisesc liber despre „tradiţiile” lor, impunându-le ortodocşilor pentru „îmbogăţirea” acestora. În consecinţă, mărturisirea ortodoxă rămâne glasul celui ce strigă în pustie[2]. Mai mult decât atât, ortodocşilor li se sugerează din toate părţile că ei trebuie să iasă din închistarea lor confesională şi să se deschidă influenţei ecumenice, pe care le-o impun tot mai insistent ecumeniştii ‘ortodocşi’. În consecinţă nu Ortodoxia câştigă pe protestanţi, ci spiritul protestant cucereşte inimile ortodocşilor.

Acest fenomen atât de trist se remarcă în viaţa Bisericilor Ortodoxe locale, în care a pătruns influenţa ecumenică, lucru despre care a mărturisit protoiereul rus Vsevolod Spiller (fost preot în Bulgaria între anii 1934-1950) la Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova (1948).

Iată ce relatează el despre consecinţele păgubitoare ale contactelor Bisericii Ortodoxe Bulgare cu ecumenismul: „Pentru Biserica Bulgară întâlnirea cu ecumenismul a însemnat în cercurile ecumenice subminarea sentimentului ecleziastic, conştiinţa zdruncinată a unicei Biserici mântuitoare. După care a urmat secularizarea Bisericii pe calea adaptării la ecumenism. S-a produs o scădere a nivelului vieţii duhovniceşti, îndepărtarea de la tradiţiile patristice atât în teologie, cât şi în viaţa laică. A fost zguduit până la temelie ataşamentul faţă de ritualul sfintei liturghii. Tocmai datorită întâlnirii cu ecumenismul în Bulgaria a apărut nu numai teoria, ci şi lozinci împotriva caracterului dăunător, a hipertrofiei ritualismului (adică tendinţa spre reducerea ritualului liturgic)”.

În anii din urmă în mediul ecumenic circula ideea aşa-numitei „convergenţe”, devenită sinonim al ecumenismului. În dicţionarul politic acest termen este folosit pentru definirea apropierii reciproce a două sisteme social-politice contrare şi chiar fuziunea lor într-un singur sistem pe calea influenţei mutuale. În mod analog, în timpul reuniunilor şi dialogurilor ecumenice convergenţa îşi pune drept scop „apropierea unor confesiuni aparte prin influenţa lor reciprocă”.

În referatul „Coexistenţă sau convergenţă ?”, ţinut la Mainz la 23 octombrie 1970, mitropolitul Leningradului, Nicodim, un ecumenist notoriu, se declara adversar al convergenţei politice, care „se transformă într-o varietate a luptei active împotriva socialismului şi comunismului, în năzuinţa de a dizolva socialismul în capitalism, ceea ce provoacă iminent o reacţie inversă firească, ducând la „divergenţă” şi ascuţirea luptei politice. Criticând netemeinicia teoriei convergenţei politice, mitropolitul Nicodim trage concluzia că „confruntarea ideologică nu este susţinută de anumiţi factori pur subiectivi sau de intoleranţa trainic înrădăcinată, ci de condiţiile reale ale structurii social-economice principial diferite din cadrul celor două sisteme mondiale şi de antagonismele ce rezultă din aceste deosebiri”.

Dacă aceasta este atitudinea faţă de convergenţă în domeniul politic, de ce nu i s-ar recunoaşte Bisericii Ortodoxe dreptul de a se opune tendinţei ecumenice de a „retopi” Ortodoxia în cazanul protestantismului ? În fizică un astfel de fenomen este numit osmoză şi înseamnă „difuzarea uneia sau a mai multor substanţe (dintr-o soluţie) printr-o membrană permeabilă sau semipermeabilă”.

Este un proces cu care poate fi comparată comuniunea ecumenică dintre ortodocşi şi heterodocşi: Sfânta Biserică Ortodoxă reprezintă apa transparentă precum cristalul, iar diferitele curente protestante sunt asemănătoare unor soluţii tulburi otrăvitoare. În timpul comunicării ortodocşilor cu ecumeniştii heterodocşi se produce inevitabil un schimb reciproc, dezavantajos însă Ortodoxiei, pentru că nu pătrunde în ea decât ce este rău, otrăvitor. Prin porii canoanelor încălcate de ecumenişti, canoane care interzic rugăciunea în comun cu ereticii, şi prin membrana subţire a compromisurilor dogmatice deja începute, veninul protestant pătrunde în conştiinţa creştinilor ortodocşi. Prin urmare, convergenţa este absolut inacceptabilă pentru Ortodoxie, care nu trebuie să se amestece cu rătăcirile (II Corinteni 14, 27).

În legătură cu declaraţiile naive ale unor ecumenişti ‘ortodocşi’ precum că la reuniunile ecumenice ei ar mărturisi despre adevărul lui Hristos, sperând să convertească pe heterodocşi la Ortodoxie, multe gânduri lucide a exprimat mitropolitul Samosului, Irineu († 1963). El scrie, în broşura „Biserica Ortodoxă Răsăriteană şi aşa-numita mişcare ecumenică creştină”, editată în 1959 la Atena, că una sau două luări de cuvânt ortodoxe la conferinţele ecumenice, în cadrul cărora oratorii heterodocşi întotdeauna predomină numeric asupra ortodocşilor, nu vor convinge pe protestanţi de adevărul Ortodoxiei şi nu-i vor întoarce de la falsele lor învăţături.

În schimb pentru reprezentanţii ‘ortodocşi’, care de dragul ‘amabilităţii’ ecumenice se roagă împreună cu protestanţii, însuşindu-şi pe nesimţite unele vederi protestante, este inevitabilă o urmare absolut contrară. Participanţii la congresele ecumenice, după cum a recunoscut preşedintele lor Potter, îşi formează un anume limbaj ecumenic comun, o mentalitate ecumenică comună, pe care le vine greu să le explice coreligionarilor atunci când se întorc acasă. De hatârul apropierii ecumenice de heterodocşi, ecumeniştii ‘ortodocşi’ încalcă de asemenea sfintele canoane ale Bisericii-Mamă, intrând în conflict cu fraţii ortodocşi care evită ecumenismul, se înstrăinează treptat de Sfânta Ortodoxie şi se pronunţă – în articolele, discursurile şi referatele pe care le prezintă – în favoarea ecumenismului şi în detrimentul Sfintei Ortodoxii.

B) Misionarismul ortodox este interzis

Ecumenismul exclude principial misionarismul ortodox, fără a mai vorbi să-l favorizeze. După cum se ştie, unii ecumenişti ‘ortodocşi’ declară direct că Biserica Ortodoxă este destinată doar creştinilor din Est şi că cei din Vest nu au nevoie să adopte Ortodoxia. Să ne amintim de cazul nostim al mitropolitului grec Ghenadie (Zervos), reprezentant al Patriarhiei Constantinopolului la Neapole, care a elaborat şi a publicat o întreagă „teorie”, potrivit căreia „ortodox te naşti, nu devii” ! Acest defetism nemaipomenit al ierarhului ‘ortodox’ a fost demascat cu indignare de ieromonahul sârb Amfilohie (actualmente episcop de Banat) în articolul „Misionar sau gropar”.

Arhimandritul Varnava (Barton), fost preot anglican, convertit la Ortodoxie şi hirotonit în 1960 de exarhul patriarhiei de la Paris, spunea că Nicolai Zernov, ecumenist ‘ortodox’ rus din Anglia, îi reproşa trecerea la Ortodoxie. Zernov scrie, în cartea sa „Răsăritul creştin”, apărută la Londra în 1956, că „statutul (organizarea) Bisericii Ortodoxe Răsăritene este foarte asemănător cu cel anglican”. Este curios, ar fi scris el o asemenea absurditate după ce, la Conferinţa de la Lambeth din iulie 1988, femeilor li s-a permis să fie nu numai „preotese”, dar şi „episcopi” ?

În documentul ecumenic „Mărturisirea în comun şi prozelitismul” se condamnă trecerea de la o confesiune la alta, inclusiv trecerea la Ortodoxie, prevăzându-se pe viitor propovăduirea supraconfesională comună a Evangheliei, prin ceea ce se asigură predica pur ecumenică şi dispare posibilitatea pentru mărturisirea adevărului ortodox, care este blamată drept un „prozelitism negativ”.

Acest punct de vedere poate fi contestat printr-un citat din „Epistola oficială a Bisericii Ortodoxe Ruse în legătură cu Adunarea a V-a a C.E.B. şi rezultatele ei”, semnată de Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, Pimen, şi de membrii Sfântului Sinod: „Este cunoscut că misionarismul şi ‘mărturisirea în comun’, fără a se ajunge la unitate în credinţă şi în principiile organizării canonice, nu numai că nu contribuie la adevărata unitate, ci pot să constituie şi o piedică în calea spre aceasta, sacrificând lenta unitate râvnită unor efecte aparente, când în mod artificial sunt trecute sub tăcere deosebirile confesionale în faţa lumii externe”.

Şi iată că, în ciuda interdicţiei ecumenice a activităţii misionare în spirit ortodox, unii reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxe locale fac declaraţii defetiste şi iau hotărâri păgubitoare pentru Ortodoxie. Protestantul Lucas Fischer, în cuvântul introductiv rostit la consultarea teologilor pretins ortodocşi, organizată de secretariatul Comisiei Credinţă şi Organizare a C.E.B. din Insula Creta (7-14.03.1975), s-a exprimat elogios că „Biserica Ortodoxă nu cere altor creştini să se convertească la Ortodoxie prin aderarea la Biserica Ortodoxă”. Teologii ‘ortodocşi’ prezenţi n-au ripostat cu nici un cuvânt obrăzniciei ecumenice a reprezentantului heterodox, solidarizându-se slugarnic cu o lepădare atât de revoltătoare de misiunea mântuitoare a Ortodoxiei.

O ilustrare strălucită a unei atari situaţii triste este faptul că patriarhul de Constantinopol, de orientare ecumenică, a refuzat să primească sub jurisdicţia sa un grup de catolici italieni care au solicitat insistent acest lucru. Urmând exemplul Constantinopolului, Patriarhia Moscovei, în persoana exarhului ei în Europa de Vest mitropolitul Leningradului, Nicodim, a refuzat şi ea, în 1974, să administreze câteva parohii cuprinzând circa 2000 de italieni ortodocşi în Insula Sardinia. Sardinienii ortodocşi, excluşi din exarhat, au cerut, împreună cu preoţii lor, protecţie la Bisericile Ortodoxe locale, peste tot fiind trataţi cu refuz. După îndelungi chinuri au fost primiţi în comuniune canonică de stiliştii greci, care au hirotonit pe superiorul dintre preoţii sardinieni ca episcop de Sardinia cu titlul de exarh al Italiei. Comentând acest caz, revista ortodoxă greacă „Kali Omologhia” (1982, nr. 38) se întreabă pe drept: „Oare Bisericile Ortodoxe oficiale n-au putut face ceea ce au făcut stiliştii din Grecia ?” şi îşi răspunde: „Au putut, dar s-au speriat. De ce ? De frica papofiliei şi din lipsă de dragoste misionară”, încheindu-şi comentariul cu cuvintele: „Ceea ce s-a întâmplat nu este doar un păcat. Este o ruşine mondială !”

Pentru a fi pe placul ecumenismului, ecumeniştii ‘ortodocşi’ ajung până acolo că propun catolicilor convertiţi la Ortodoxie „să se întoarcă la Biserica lor mamă” (!), iar pe doritorii de a adopta Ortodoxia îi resping, declarându-le că „ortodocşii nu vor să aibă neofiţi”. Prin declaraţii defetiste de acest gen, făcute chipurile în numele întregii (!) Ortodoxii „reprezentantul” amintit mai sus al Patriarhiei Constantinopolului în Italia şi ecumeniştii asemănători lui, pe de o parte deschid larg uşile Bisericii Ortodoxe pentru influenţa şi pătrunderea ecumenică, iar pe de altă parte închid uşile ei în faţa heterodocşilor care vor sincer să vină la adevărata Biserică. În modul acesta „se neagă misionarismul Bisericii, misiunea ei limitându-se la simpla conservare a statu-quo-ului istoric”. În consecinţă sunt neglijate esenţa Bisericii lui Hristos şi misiunea ei „de a mărturisi despre Hristos oricând şi oriunde şi de a primi în braţele sale mântuitoare pe toţi doritorii de a se mântui”.

Acum câţiva ani călugării uneia din mânăstirile benedictine din Germania de Vest, dezamăgindu-se de papism, au adresat tuturor Bisericilor Ortodoxe locale rugămintea să fie primiţi la Ortodoxie. Una din Bisericile locale i-a refuzat sub pretextul că nu ar avea „o astfel de practică”. Da, din păcate, mulţi arhierei ortodocşi, în locul practicii misionare apostolice şi patristice, şi-au făcut o „practică” bogată de a se îngriji de liniştea personală, fără a-şi atrage „neplăceri” cu papa, primind la Ortodoxie pe cei decepţionaţi de romano-catolici ce îşi doresc cu adevărat mântuirea. În vreme ce misionarii Vaticanului cutreieră lumea în lung şi în lat, recrutând, prin diferite procedee necuvenite, adepţi (Matei 23, 15), ierarhii ortodocşi se mulţumesc liniştiţi doar cu enoriaşii lor, de parcă prin asta s-ar epuiza îndatoririle lor ca succesori ai apostolilor. Mai mult decât atât, această pasivitate infamantă ei mai că o socot de ‘virtute’, şi atitudine ecumenică ‘loială’ faţă de heterodocşi.

De remarcat că un astfel de comportament a devenit caracteristic tocmai ecumeniştilor ‘ortodocşi’, spre deosebire de alţii care, în ciuda tuturor, se ocupă zelos de prozelitism în interesele ‘Bisericilor’ lor. Numai una Biserica Ortodoxă este exploatată în mod trădător de propriii reprezentanţi oficiali, care o vând de dragul unor avantaje materiale personale, cochetând cu heterodocşii la forurile ecumenice ! Iată ce caracteristică plină de indignare dă ecumeniştilor ‘ortodocşi’ apărătorul contemporan al Ortodoxiei Marios Pylawakys de la Frăţia ortodoxă Sfântul Atanasie cel Mare din Londra, de unde urmăreşte cu atenţie activitatea lor: „Majoritatea membrilor reprezentanţelor noastre sunt oameni care de mult au rupt-o cu spovedania, postul şi rugăciunea. Unicul lor interes în viaţă sunt cazarea în hoteluri de lux şi distracţiile …”

De aceea nu este deloc de mirare că astfel de ‘reprezentanţi’ ai Ortodoxiei sunt dispuşi, ploconindu-se în faţa ecumenismului, să împiedice orice propagare a credinţei ortodoxe în rândul heterodocşilor. Conduita lor revoltătoare pricinuieşte un rău dublu: pe de o parte, ei interzic heterodocşilor care caută adevărul şi harul divin să le primească în Sfânta Biserică Ortodoxă, lucru pe care îl arată Însuşi Mântuitorul: Vai vouă, … fariseilor făţarnici ! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, nici pre cei ce vor să intre nu-i lăsaţi (Matei 23, 14); pe de alta în felul acesta ei constrâng pe cei ce caută sincer adevărul să primească ereziile altor confesiuni, care asta şi aşteaptă.

Prozelitismul este un fenomen negativ care abate oamenii de la calea adevărului, inducându-i în eroare. Şi dimpotrivă, este un fenomen pozitiv atunci când salvează de rătăcire şi conduce spre adevăr. În cazul din urmă este o faptă mare, lăudată de cuvântul lui Dumnezeu: Fraţilor, de se va rătăci cineva între voi de la adevăr, şi îl va întoarce cineva pre el; să ştie că cela ce a întors pre păcătos de la rătăcirea căii lui, va mântui suflet din moarte şi va acoperi mulţime de păcate (Iacov 5, 19-20). Anume astfel făceau Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi şi toţi drepţii lui Dumnezeu, dând mâna tuturor celor ce căutau mântuirea.

Astăzi însă în cercurile ecumenice domină o înţelegere absolut eronată a prozelitismului. Pentru ecumenişti prozelitism „negativ” înseamnă tendinţa adevăraţilor ortodocşi de a trage la adevărul ortodox pe cei ce-l caută; iar prozelitism pozitiv doar misionarismul patronat de C.E.B., care încearcă să unească pe toţi în noua sa „confesiune”, în care adevărul este vecin cu rătăcirea, proclamându-se sus şi tare „libertatea religioasă” greşit înţeleasă.

Prin urmare Bisericile Ortodoxe locale, fiind membri ai C.E.B., nu pot să-şi ducă activitatea misionară ortodoxă în rândul neştiutorilor şi rătăciţilor, angajându-se să acţioneze numai la voinţa C.E.B. şi sacrificându-şi principiile ortodoxe bisericeşti, dogmatice şi canonice. În acest context devine clar de ce mitropolitul Leningradului, Nicodim, referindu-se în referatul „Tradiţia şi contemporaneitatea”, prezentat la 18 septembrie 1972 la Debreţin (Ungaria) despre restabilirea unităţii creştine, o reprezintă în manieră ecumenică: „Cât priveşte readucerea creştinilor scindaţi la o credinţă unică, nu trebuie să ne-o imaginăm exclusiv ca o unire”. Deci, în ciuda rânduielii stabilite de Sfinţii Părinţi şi consfinţite în Marele Trebnic al Bisericii Ortodoxe în „Ritualul primirii ereticilor şi heterodocşilor la Ortodoxie”, poate exista unire ecumenică fără ca heterodocşii şi ereticii să se lepede de învăţăturile lor greşite – „unirea” în baza compromisului dogmatic.

În vreme ce Bisericile Ortodoxe locale au făcut „legământ” cu C.E.B. să nu practice misionarismul în rândul altor confesiuni, catolicii şi tot soiul de sectanţi îşi continuă fără piedici prozelitismul lor păgubitor, alungând, ca nişte lupi răpitori (Faptele Apostolilor 20, 29), oile din turma Bisericii Ortodoxe şi făcându-le părtaşe ale lor. Papistaşii, tinzând chipurile către ‘unirea’ cu Biserica Ortodoxă, nu şi-o imaginează altfel decât propagând uniaţia în rândul ortodocşilor. La 19 aprilie 1970 Papa Paul al VI-lea a declarat făţiş: „Noi nu putem crede că restabilirea unităţii sincere (!) între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă de Răsărit se poate realiza în detrimentul Bisericilor Catolice din Est”.

Şi de bună seamă, în ultimul timp – mai ales în pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea, polonez de origine –, a început încurajarea uniaţiei, considerată „nu numai o moştenire istorică a trecutului, ci care se dezvoltă şi în prezent: Vaticanul îndeamnă pe foştii uniaţi ucraineni să se reîntoarcă la unie” (a se vedea protestul Patriarhului Moscovei Pimen către Papa Ioan Paul al II-lea în legătură cu sinodul uniaţilor ucraineni de la Roma). Un grup de studenţi greci din Italia a adresat redacţiei „Orthodoxos Tipos” o scrisoare, care a fost publicată sub titlul: „Unia devine un prigonitor crunt al Ortodoxiei noastre”. În scrisoare sunt expuse fapte revoltătoare, dezvăluind cum uniaţii italieni îi împiedică pe preoţii ortodocşi, care deservesc minoritatea greacă, să-şi facă datoria preoţească şi cum uniaţii, mascându-se în ortodocşi, ademenesc pe mirenii creduli în mrejele lor. La sfârşitul scrisorii se pune întrebarea: „Ce sens are să se ţină dialoguri între ortodocşi şi romano-catolici, dacă unia nu numai că nu se reduce, ci, dimpotrivă, se extinde”. Până şi un uniat, într-o scrisoare la aceeaşi redacţie, scrie cu nedumerire: „Din partea ortodoxă se remarcă o indiferenţă stranie. Ortodocşii protestează împotriva participării uniaţilor la dialog, dar o fac numai verbal, căci în cele din urmă conversează cu uniaţii”. Aşadar, papiştii acţionează plini de încredere în sine de pe poziţiile forţei, ştiind că ortodocşii, în ciuda dreptăţii lor principiale, vor ceda totuşi.

În această privinţă este caracteristică scrisoarea preotului ortodox grec Antonie (Atanisiadis) din Montreal (Canada), care scrie: „La festivităţile prilejuite de împlinirea a 1.000 de ani de la creştinarea Rusiei a fost invitat celebrul teolog ortodox Meiendorf, căruia un cardinal, venind vorba de dialogul teologic, i-a spus aceste cuvinte remarcabile: „Prin dialog noi, romano-catolicii, încercăm să facem ca ortodocşii să înţeleagă necesitatea unirii în jurul Fanarului (adică al Patriarhiei Constantinopolului). Şi când vom ajunge treptat la aceasta, ortodocşii îşi vor da seama că au nevoie de Roma ca centru al Bisericii”.

După o declaraţie atât de frontală privind adevăratele scopuri ale „dialogului”, drepţii creştini ortodocşi ar fi trebuit să se întoarcă cu spatele la Fanar, care joacă rolul calului troian în Biserica Ortodoxă, şi să înceteze „dialogul dragostei”, ce le este inspirat în favoarea heterodoxismului. Ar trebui să ne aplecăm urechea la înţeleptele avertizări ale Patriarhului de Alexandria, Nicolae al VI-lea († 1986): „În ciuda tuturor cuvintelor şi asigurărilor scrise, ‘dialogul dragostei’ nu este sincer. Noi nu credem într-o ‘dragoste’ ce se demonstrează în culise. Căci dacă este să luăm în seamă închiderea lăcaşurilor ortodoxe în Cehoslovacia, în Polonia şi alte acţiuni, vom vedea că aşa-numitul ‘dialog al dragostei’ nu este decât o cursă pentru ortodocşi. Fiul rătăcit n-ar trebui să vorbească de iubire, ci doar de pocăinţă”.

C) Autoafirmarea comunităţilor protestante în calitate de ‘Biserici’

Participarea ortodocşilor în C.E.B. nu numai că nu duce la convertirea heterodocşilor la Ortodoxie, ci este folosită de ei pentru autoafirmare. Iată o dovadă. Jean Jacques von Allement, profesor la Facultatea din Neuchatel, Elveţia, aparţinând comunităţii reformate, şi-a exprimat speranţa că Biserica Ortodoxă, membru în C.M.B., le va ajuta Bisericilor reformate să demonstreze că ele sunt „membre ale Bisericii lui Hristos” – fapt cu care nu sunt de acord teologii catolici, având în vedere întâi de toate lipsa la reformaţi a succesiunii apostolice. „Noi însă, reformaţii – continuă Allement – putem dovedi deplinătatea credinţei, a vieţii sacramentale, demnităţii creştine a celor botezaţi şi legalitatea slujirii preoţeşti existente în Biserica reformată. În ceea ce priveşte caracteristicile tradiţionale ale Bisericii creştine va trebui, desigur, să săpăm mai adânc, dar ştiu că le avem … Nu avem temeiuri să credem că suntem atât de neputincioşi, încât să nu putem redescoperi harul deplin al Bisericii în Biserica noastră”.

Cu alte cuvinte, reformaţii sunt pătrunşi de conştiinţa că şi ei reprezintă adevărata Biserică a lui Hristos. Întâlnindu-se cu ortodocşii, ei nicidecum nu caută adevărul, ci aşteaptă ca Biserica Ortodoxă să recunoască că şi ei sunt ‘Biserică’, pentru a-şi revendica acest ‘drept’ în faţa catolicilor şi trebuie spus că aceste speranţe nu sunt lipsite de logică: de vreme ce Bisericile Ortodoxe locale sunt membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor şi participă la şedinţe alături de ‘Bisericile’ reformate, în felul acesta ele recunosc, tacit, pretenţiile reformaţilor pentru numele de Biserică şi chiar pentru succesiunea apostolică !

Continuând să raţioneze în acelaşi context, profesorul Allemens recunoaşte în continuare că catolicii au fost îngrijoraţi şi alertaţi de intrarea ortodocşilor în C.E.B.. Intrând în comuniune cu comunităţile protestante, ortodocşii au supus parcă încercării pretenţiile catolicilor la dreptul de a se numi unica şi adevărata Biserică a occidentului. Bisericile Ortodoxe parcă ar spune Romei, prin participarea lor la C.E.B.: „Occidentul creştin nu reprezintă numai Roma, ci Roma şi protestantismul; Roma şi Bisericile care au reformat creştinismul occidental, şi în acest caz reformaţia este, în ochii ortodocşilor, o parte din istoria Bisericii lui Dumnezeu în occident”.

Iată ce concluzii eronate şi umilitoare extrag protestanţii sprijinindu-se pe participarea Bisericilor Ortodoxe în C.M.B. ! Mai mult decât atât, Allemens estimează participarea ortodocşilor în mişcarea ecumenică drept „un temei pentru a reconsidera atitudinea faţă de Reforma din secolul al XVI-lea, ca aceasta să înceteze a mai fi socotită o tragedie pusă la cale de către vicleanul … ci să devină … o importantă şi apreciabilă etapă a căii Bisericii, care determină definitiv sensul evoluţiei istoriei bisericeşti. Participarea ortodocşilor la Consiliul Ecumenic obligă Biserica Romană să stea la îndoială: nu trebuie oare să înceteze a mai nega că protestanţii constituie o Biserică, şi nu este cazul oare ca Roma să primească pe reformaţi, şi pe luterani, şi pe anglicani ca eventuale Biserici, ale căror aspiraţii merită întrucâtva altă atitudine decât aceea condiţionată de negarea succesiunii lor apostolice ?”

Astfel, făcând un bilanţ, putem spune: spre deosebire de catolicism, care îşi apără cu zel autonomia în aşteptarea momentului potrivit când papa va putea conduce C.M.B. (nu întâmplător locul preşedintelui rămâne deocamdată vacant), Bisericile Ortodoxe locale s-au aruncat fără chibzuinţă în stihia protestantă tulbure a C.M.B., chipurile cu scopul de a „mărturisi” despre Ortodoxie (!), dar a reieşit că au făcut-o pentru a servi afirmării lor ca Biserici de reală valoare. Aceasta ne demonstrează că protestanţii ecumenişti aspiră spre autoafirmare, nu spre Ortodoxie, şi că ecumeniştii ‘ortodocşi’ nu sunt chemaţi în C.M.B. pentru misionarism, ci pentru a contribui la recunoaşterea organizaţiilor heterodoxe în calitate de ‘Biserici’.

D) Geneva începe a dicta condiţii Bisericii Ortodoxe

Ecumenismul nu mai doreşte să devină o simplă „uniune a Bisericilor”, ci devine treptat o instituţie legislativă care îşi extinde puterea asupra membrilor săi, inclusiv a Bisericilor Ortodoxe locale. Până acum o astfel de putere o aveau pentru noi doar Sinoadele Ortodoxe Universale şi locale. Autoritatea lor însă este, încetul cu încetul, minimalizată datorită noii forţe ofensive a Consiliului Ecumenic al Bisericilor care, ca un adevărat organ general-bisericesc, înlătură treptat Sinoadele Ortodoxe, impunându-şi propriile viziuni în domeniul dogmatic şi cel canonic. Desigur că acest lucru se face treptat şi metodic. Superiorii ecumenici îşi permit deja să facă în mod făţiş declaraţii de genul celei rostite de dr. Vissert-Houft în timpul vizitei sale oficiale, la 24 noiembrie 1964, la Academia Teologică din Sofia: „Geneva este locul care are o anumită putere şi care ar vrea să devină centrul jurisdicţiei”.

În încheierea „Epistolei către Biserici”, difuzată de preşedintele C.E.B. (după şedinţa din Utrecht din august 1972), se spune: „Cea mai mare încercare a colaborării noastre se rezumă la măsura realizării în Bisericile noastre a înţelegerii încheiate în confreria noastră”. Sensul acestei expresii obscure este următorul: ‘Bisericilor’ membre în C.E.B. li se cere să promoveze în teritorii hotărârile adoptate în C.E.B., ca organ bisericesc suprem, în diverse probleme canonice, dogmatice, sociale etc.

Urmând sentimentul de autoconservare, reprezentanţii Ortodoxiei în C.E.B. nu se hotărăsc să recunoască că C.E.B. ar avea putere asupra Bisericilor Ortodoxe locale. După părerea lor, chiar şi hotărârile Adunărilor Generale ale C.E.B., care sunt convocate o dată la 7 ani şi care definesc programul şi politica C.E.B., nu au caracter obligatoriu pentru participanţi. Potrivit statutului C.E.B., Consiliul nu poate impune membrilor săi să fie de acord cu hotărârile lui, cu excepţia cazurilor în care hotărârea are caracter de însărcinare „benevolă” (?). Ce se întâmplă însă în realitate?

1. C.E.B. cere ‘Bisericilor’ asociate impunătoare cotizaţii băneşti. Bisericile Ortodoxe locale sunt obligate şi ele să ajute C.E.B., care, cu mijloacele lor, subminează Ortodoxia.

2. C.E.B., prin distribuirea burselor, încătuşează conştiinţa bursierilor ortodocşi ‘fericiţi’ de el. Se acordă burse nu numai pentru instruirea ortodocşilor în aşezămintele ecumenice, dar – ce este mai curios – şi în alte ţări ortodoxe. În felul acesta C.E.B. se amestecă în relaţiile Bisericilor Ortodoxe locale, de parcă acestea n-ar fi în stare, ele însele, să-şi întreţină elevii, cu scopul evident de a-i ataşa la C.E.B.

3. C.E.B. contribuie intens la promovarea reformei calendaristice în Bisericile Ortodoxe locale. În 1965-1966 au fost difuzate câteva scrisori către Bisericile reprezentate în C.E.B., în care se insistă ca acestea să schimbe calendarul bisericesc. În consecinţă, datorită amestecului insistent al C.E.B. în viaţa internă a Bisericilor locale, a devenit posibilă trecerea la noul stil a Bisericii Ortodoxe Bulgare la sfârşitul anului 1968.

4. La cererea C.E.B., în toate ‘Bisericile’ reprezentate în Consiliu, se organizează anual, între 18 şi 25 ianuarie, o săptămână de rugăciune pentru „unirea creştinilor”. În acest context C.E.B. a difuzat o circulară Bisericilor Ortodoxe locale, în care au fost evitate cu abilitate tendinţele ortodoxe şi s-au pus întrebări perfide, pentru a sustrage conştiinţa de la vechi şi a o orienta către nou … De pildă: „Nu este cazul oare să abandonăm ceea ce ne-a devenit scump ? … Angajamentul nostru (probabil, faţă de C.E.B.) nu înseamnă oare un renunţ radical la tradiţie ?”

Prin aluzii de acest gen C.E.B. pregăteşte creştinii ortodocşi pentru a renunţa la Sfânta Tradiţie, care îi apără, ca un zid salvator, de rătăcirile heterodoxe. Epistola C.E.B., neamintind prin nici un cuvânt de harul lui Dumnezeu, încearcă să sugereze ideea că omul ar putea depăşi nenorocirile şi suferinţele cu ajutorul ştiinţei, al tehnicii etc. În circulară se subliniază că, în răstimpul săptămânii rugăciunii pentru „unitatea creştină”, credincioşii trebuie să se ocupe de probleme pur politice, economice şi comerciale, adică laice. Şi nu se spune nimic despre modul în care creştinii urmează să se unească în adevăr, să-şi întărească credinţa, să ridice nivelul moralităţii căzute cu ajutorul adevăratei credinţe … De parcă aceste probleme actuale nici n-ar exista pentru Biserică !

Am vorbit deja despre inadmisibilitatea rugăciunii creştinilor ortodocşi în comun cu heterodocşii. În timpul unei astfel de rugăciuni „tradiţionale” a reprezentanţilor tuturor confesiunilor, care a avut loc la 30 ianuarie 1987 în Biserica ortodoxă a Tuturor Sfinţilor din Moscova, a fost oficiat ritualul rugăciunii ecumenice, elaborat de Consiliul Ecumenic al Bisericilor împreună cu Secretariatul Bisericii Romano-Catolice în numele unităţii creştine”. Astfel, ortodocşii, fiind legaţi de angajamentele ecumenice, se văd nevoiţi să se supună slugarnic instrucţiunilor şi poruncilor stăpânilor lor de la Geneva, care acţionează de comun acord cu Roma. Până când vom tolera această dictatură ecumenică umilitoare pentru Ortodoxie ?

5. Patriarhul ortodox din Ierusalim este cu deplin temei îngrijorat de soarta locurilor sfinte din Ierusalim şi Palestina aflate sub protecţia sa. Ca membru al C.E.B., el spera să-i fie susţinute drepturile sale istorice asupra sanctuarelor creştine, însă la şedinţa Comitetului Central al C.E.B. din august 1974 în această problemă a fost adoptată următoarea rezoluţie: „Ierusalimul este oraşul sfânt a trei religii monoteiste: iudaismul, creştinismul şi islamul. Este necesar să se evite încercările de a diminua importanţa Ierusalimului pentru oricare din aceste trei religii”. În loc de sprijinul aşteptat, Consiliul Ecumenic ‘creştin’ a pus pe aceeaşi treaptă patriarhatul cu reprezentanţele locale ale iudaismului şi islamului şi l-a adus la acelaşi numitor cu „religiile monoteiste”, uitând de caracterul de inspiraţie divină al credinţei lui Hristos.

Decepţia patriarhului din Ierusalim în urma acestei luări de poziţie a C.E.B. s-a răsfrânt în declaraţia făcută de patriarhul Diodor I corespondentului ziarului grecesc Orthodoxos Typos. Exprimându-şi profunda îngrijorare în legătură cu C.E.B. şi subliniind că „Biserica noastră Ortodoxă este umilită prin prezenţa sa în Consiliu, alături de 400 de confesiuni creştine”, patriarhul a declarat în continuare că „participarea Patriarhatului din Ierusalim nu este decât o formalitate şi că el însuşi a făcut Sfântului Sinod propunerea să iasă din C.E.B.”.

E) Spiritul laic al mişcării ecumenice

Am criticat deja opoziţia artificială a noţiunilor „ortodoxie” (gândire dreaptă) şi „ortopraxie” (faptă dreaptă), pe care o cultivă ecumenismul, preferând fapta dreaptă dreptei gândiri. Ocupându-se de sarcini sociale şi politice, C.E.B. s-a transformat într-o organizaţie făţiş laică. După cum a remarcat într-o discuţie particulară doamna Claudine Nebelle (elveţiană ortodoxă din Geneva), C.E.B. este o organizaţie pur laică, care nu are nimic comun cu Biserica.

Acelaşi lucru îl demonstrează activitatea tuturor adunărilor ecumenice, începând cu cea din Amsterdam (1948). La cea dintâi au fost abordate chestiuni care caută „doar temeiuri social-economice pentru intervenţia Bisericii în problemele lumeşti şi în viaţa internaţională cu scopul abaterii Bisericii de la adevărata cale spre Împărăţia lui Dumnezeu”, şi s-a vorbit nu despre împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru (Luca 17, 21), ci „despre organizarea lucrurilor lumii acesteia”. În timp ce pentru creştinism viaţa pământească nu este un scop în sine, ci o pregătire pentru viaţa veşnică.

La Adunarea Generală a V-a a C.E.B. din Nairobi (1975) care, după părerea unor martori obiectivi, a fost mai curând politică decât religioasă, chiar de la începutul ei s-a conturat o renunţare la chestiunea privind adevărul. „Crizele noastre sunt atât de ameninţătoare, încât nu se poate ca un grup politic, cultural sau religios să se mulţumească cu propriul adevăr şi propria puritate”.

Aceste cuvinte au fost îndreptate împotriva participanţilor ortodocşi la adunare, care îndrăzniseră să susţină că Ortodoxia este unica confesiune credincioasă lui Hristos. La aceeaşi adunare au fost abordate problemele vizând drepturile omului în Angola, în Orientul Apropiat, în America Latină ş.a., aşa cum se face de obicei la congresele pentru apărarea drepturilor.

La Adunarea a VI-a de la Vancouver (1983) au fost de asemenea adoptate hotărâri împotriva discriminării rasiale în R.S.A., împotriva regimurilor militare dictatoriale în America Centrală (Guatemala, Salvador etc), nici un cuvânt însă n-a fost spus despre oprimarea revoltătoare a drepturilor credincioşilor în Albania, unde, începând din 1967, puterea de stat a depus eforturi pentru dezrădăcinarea totală a religiei. În consecinţă, Biserica Ortodoxă Albaneză n-a existat oficial până în 1990, fiind pusă în afara legii. De la 1967 încoace au avut loc trei adunări generale ale C.E.B. (în 1968, 1975 şi 1983) şi la nici una din ele nimeni n-a pomenit cel puţin în treacăt de prigonirea credinţei în Albania !

Şi asta în pofida eforturilor energice ale Bisericii Ortodoxe Elene, care ducea o luptă activă în apărarea a 400.000 de greci ortodocşi, locuitori ai Epirului de Nord (în Albania), care suportau cu bărbăţie detenţia, chinurile şi moartea pentru credinţa lor în Hristos.

Iar ‘creştinescul’ Consiliu Ecumenic al ‘Bisericilor’, care ia apărarea heterodocşilor din lumea întreagă, a rămas surd la gemetele mucenicilor ortodocşi pentru Hristos.

Tăcerea prevestitoare de rău a C.E.B. arată partea perfidă a activităţii lui, lucru despre care va fi vorba în compartimentul al doilea al prezentei lucrări, intitulat „Ecumenismul şi esenţa lui anticreştină”. Deocamdată însă vom spune doar că ne îngrijorează activitatea socială a C.E.B., orientată spre îndepărtarea Bisericii de la îndatoririle ei propriu-zise de dragul intereselor lumeşti. Mântuirea sufletului este cu putinţă în orice condiţii sociale exterioare şi Însuşi Mântuitorul Domnul Iisus Hristos a spus: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi acestea toate se vor adăuga vouă (Matei 6, 33), refuzând categoric să rezolve disputele materiale: Cine m-a pus pre mine judecător sau împărţitor preste voi ? (Luca 12, 14).

Iar Martei i-a zis cu dojană: Te grijeşti şi spre multe te sileşti; ci un lucru trebuieşte, dându-i drept pildă pe sora ei, Maria, care partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la dânsa (Luca 10, 41-42) în veci.

Pentru mulţi spiritul laic al ecumenismului devine de nesuportat, şi chiar un ecumenist consacrat precum arhiepiscopul de Tiatira, Athenagor, a obiectat: „Nu este treaba noastră să participăm în calitate de Consiliu al Bisericilor la congrese şi în comitete ce au drept scop să studieze problemele de ecologie, viitorul tehnicii etc … Toate acestea sunt de competenţa O.N.U. şi a ştiinţelor ecologice. Ocupându-se de acestea, Biserica s-ar îndepărta de adevărata sa misiune – propovăduirea lui Hristos”.

 

Prin urmare, creştinul ortodox nu poate fi ecumenist, din pricina:

1) atitudinii dispreţuitoare a C.E.B. faţă de adevărul lui Hristos, păstrat de Biserica lui Hristos;

2) interzicerii de către C.E.B. a misionarismului ortodox;

3) încercărilor C.E.B. de a impune voinţa sa Bisericii Ortodoxe;

4) spiritului laic al C.E.B., care caută să abată Biserica de la îndatoririle ei duhovniceşti directe de dragul deşertăciunilor lumii acesteia.

 

---

[1] I Timotei 3, 15.

[2] Matei 3, 3.

„ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL: De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist” de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev. Ediţia I, publicată acum fără nici o schimbare