Ecumenismul impune tinerilor ecumenişti stiluri „liturgice” profanatoare cu jazz, dansuri şi rugăciuni blasfemiatoare

A) Stilul liturgic al Bisericii Ortodoxe

În Biserica Ortodoxă este cunoscut un singur stil liturgic, impus urmaşilor de apostolii lui Hristos (prin liturghia Sfântului Apostol Iacov), preluat de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, întărit de-a lungul secolelor de zeloşii susţinători ai Sfintei Tradiţii şi ajuns până la noi în continuitatea plină de har a Bisericii. Acest stil liturgic, întruchipat în ritualurile liturgice de mai târziu (ale Sfântului Vasilie cel Mare, Sfântului Ioan Gură de Aur şi Sfântului Grigorie Dialogul), poate fi caracterizat pe scurt prin următoarele cuvinte: rugăciune, pocăinţă, evlavie, mulţumire şi dragoste de Dumnezeu, devotament neprecupeţit faţă de El.

Stilul liturgic ortodox, impunându-ne închinare smerită faţă de Dumnezeu – Dătătorul tuturor bunătăţilor, cât şi purtarea temătoare de Dumnezeu faţă de relicvele cultice, stilul liturgic ortodox ne reeducă duhovniceşte, ne îndepărtează de păcate, ne apropie de Dumnezeu în rugăciune, în tainele dătătoare de har ale Bisericii, rânduite de Dumnezeu. Slujba bisericească ortodoxă ne introduce în altă lume şi ne descoperă sfânta liturghie ca slujire cerească, săvârşită aici, pe pământ. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „În cer cântă laude Domnului oştile de îngeri; pe pământ oamenii, adunându-se în biserici, imită aceste laude ale lor. În cer serafimii dau glas cântării cereşti întreit sfinţite, pe pământ o mulţime de oameni înalţă aceeaşi cântare, exprimând împreună triumful comun al fiinţelor cereşti şi pământeşti, aceeaşi recunoştinţă, aceeaşi încântare, aceeaşi bucurie. Acest triumf se datorează îngăduinţei nespuse a Domnului Dumnezeu, el este orânduit de Duhul Sfânt; armonia sunetelor lui este în acord cu bunăvoinţa Tatălui”.

Potrivit Sfinţilor Părinţi, creştinii trebuie să dobândească evlavia şi frica de Dumnezeu, pentru a fi vrednici să ia parte la sfânta liturghie, la care înşişi îngerii participă cu înfiorare (comp. I Petru 1, 17). În caz contrar mirenii nu numai că nu vor primi de la sfânta liturghie harul întăritor şi iertarea păcatelor, ci îşi vor spori în plus vina în faţa lui Dumnezeu şi se vor întoarce acasă şi mai păcătoşi. Cuvioşii lui Dumnezeu stârpeau cu hotărâre rămăşiţele cultelor păgâne, răsădite uneori pe solul creştin, precum: purtare necuviincioasă în lăcaşul sfânt, strigăte, maimuţăreală, cântare fără evlavie, fără a mai vorbi de jocuri şi dănţuiri indecente, neîngăduite în sfintele lăcaşuri şi îndeobşte necuviincioase pentru creştini.

Sfântul Chiril din Cartagina spune că în adunările de rugăciuni trebuie să domine evlavia şi ordinea: „Nu este cuviinios să înălţăm rugi Domnului cu voci necumpătate şi artificiale … Căci Dumnezeu ascultă glasul inimii noastre, nu al buzelor noastre”. Fericitul Ieronim roagă pe tineri să cânte nu atât din gură, cât din inima lor, ca templul lui Dumnezeu să nu se prefacă în teatru. Fericitul Augustin, în a sa „Confesiune”, scrie: „Când se întâmplă să mă înduioşeze mai mult cântarea, decât ceea ce se cântă, îmi dau seama că păcătuiesc greu, şi atunci aş vrea să nu ascult pe cel care cântă”.

Cuvioşii lui Dumnezeu văd în cântarea bisericească nu un scop în sine, ci doar un mijloc pentru aprinderea spiritului de rugăciune şi pocăinţă şi un mijloc de apropiere a sufletului de Dumnezeu. Potrivit cu acest fel de înţelegere a lucrurilor, scopul muzicii bisericeşti constă nu în a oferi satisfacţie estetică, ci în a înălţa pe om spre cer.

Sfinţii Părinţi participanţi la Sinodul VI Ecumenic arată, în canonul 75: „Dorim ca cei care intră în biserică pentru a cânta, să nu strige necuviincios, să nu-şi siluiască vocea până la ţipăt şi să nu introducă nimic nepotrivit şi necuvenit unui lăcaş, de rugăciune, ci să cânte cu mai multă grijă şi smerenie lui Dumnezeu, care vede în ascuns” (Matei 6, 6). Sfinţii Părinţi, apărând mai ales curăţia creştinilor, opreau chiar şi în viaţa laică orice participare la jocuri şi petreceri necuviincioase (Sinodul VI Ecumenic, canonul 51), la dansuri ce aţâţă spiritul necurat, la tot felul de distracţii păgâne, precum: travestirea bărbaţilor în femei şi invers, purtarea de măşti comice, satirice şi tragice, ca şi în orice fel de petreceri necuviincioase (Sinodul VI Ecumenic, canonul 62). Toate acestea nu trebuie să aibă loc în rândul dreptcredincioşilor creştini.

Datorită unei asemenea severităţi Biserica Ortodoxă şi-a păstrat în rândul copiilor săi credincioşi – mai ales în viaţa liturgică – duhul rugăciunii, al pocăinţei, al umilinţei sufleteşti şi reculegerii evlavioase, şi astăzi în Biserica Ortodoxă mai sunt oameni care, aflându-se în faţa sfintelor relicve dumnezeieşti, sunt cuprinşi de un fior sfânt şi îşi înmiresmează duhul în îngereasca rugăciune, la a cărei rostire au ajuns pe calea autopurificării şi participării cu evlavie la tainele dumnezeieşti.

Patriarhul întregii Rusii Alexie († 1970), care a trudit cu zel deosebit pentru o slujire cultică evlavioasă şi neabătută de la rânduieli, în numeroase dintre epistolele şi dispoziţiile sale a promovat stăruitor ideea că muzica bisericească trebuie să difere radical de cea de operă, care exaltă patimi trupeşti şi nu trăiri duhovniceşti, ci doar sufleteşti.

,,Interpretarea cântărilor bisericeşti cu tonalitatea ţipătoare a romanţelor profane sau a ariilor senzuale de operă, scrie patriarhul, nu dă posibilitate celor care se roagă nu numai să se concentreze, ci nici să înţeleagă conţinutul şi sensul cântărilor”. „Scopul slujbelor noastre religioase constă nu doar în crearea efectelor muzicale şi nu în imitarea operelor şi concertelor cu solo şi alte „reprezentaţii” de acest fel, ci în crearea unei stări de rugăciune accentuată de muzica sacră înduioşătoare şi bogată în conţinut”. Lăcaşul în care se admit cântări nereligioase de acest gen se transformă din casă de rugăciune (Matei 21, 13) ,,în sală pentru concerte fără plată, care atrage ‘publicul’. Adevăraţii credincioşi însă sunt puşi în situaţia să asculte această muzică, care îi distrage de la rugăciune”.

Celebrul compozitor rus P.I. Ceaikovski era indignat de tendinţele moderniste din muzica corală bisericească rusă, care începuse, pe timpul lui, să se rupă de la sobrele şi sublimele prin măreţia lor spirituală melodii vechi, începând – de dragul publicului care venea la biserică să asculte ‘o muzică bună’ – să coboare până la dulcegile melodii profane, care creează efecte ieftine, dar lasă pustiu sufletul.

În Biserica Ortodoxă nu numai o dată s-au făcut încercări de „modernizare” a muzicii sacre dar, din fericire, ele nu au prins rădăcini adânci, întrucât Biserica a dus necontenit lupta împotriva spiritului profan în muzica bisericească.

B) Noile stiluri „liturgice” în occident

Începând cu Reforma, occidentul a pornit pe o cale proprie, şi în lumea protestantă s-a instaurat un spirit complet nou. Slujba religioasă şi-a pierdut acolo orice aspect mistic, dar nu numai protestantismul este vinovat de aceasta. Încă mai înainte Biserica Catolică a încălcat tradiţiile creştine, introducând în slujba religioasă muzica instrumentală, ceea ce a adus în cântarea bisericească un element profan. Dacă în slujba religioasă vetero-testamentară cântul era acompaniat uneori de muzică, aceasta se făcea din îngăduinţă pentru slăbiciunile sufleteşti ale omului din epoca Vechiului Testament (comp. Matei 19, 8). O dată cu începutul erei nou-testamentare harice nu mai era nevoie de instrumente muzicale în timpul slujbei religioase, pentru ca credincioşii care şi-au luat zborul spre înălţimile cereşti pe aripile rugăciunii, întărită cu cuvinte pline de evlavie, să nu fie aruncaţi îndărăt către cele pământeşti, căci cântarea bisericească trebuie să ne scoată pe noi din lumea materială în lumea nepieritoare a Sfântului Duh cu ajutorul Cuvântului întruchipat al lui Dumnezeu.

În occident, unde valorile materiale întotdeauna au predominat asupra celor spirituale, în slujba religioasă s-a afirmat muzica instrumentală. „Elementul laic al muzicii s-a strecurat în muzica sacră, înscriind deja o serie de cuceriri, acestea exprimându-se, de exemplu, în posibilitatea participării unei orchestre mari de operă în serviciul divin al Bisericii apusene, deşi partea literară (cum s-ar zice) a liturghiei, timp de aproape 2.000 de ani, este ferită de intervenţiile poeţilor şi dramaturgilor, care ar fi putut prezenta bucuroşi noi variante misteriale în completarea lucrărilor Sfinţilor Vasilie cel Mare şi Ioan Gură de Aur”.

Dacă în anii ‘30 ai secolului nostru se putea scrie chiar şi în occident despre riguroasa statornicie a vechilor texte liturgice, astăzi, în epoca noastră ecumenică aceasta este imposibil. În lumea protestantă, pe teren ecumenic, apar noi stiluri „liturgice” care înlătură rânduielile de cult de altădată, ajungându-se până acolo că muzica orchestrală este înlocuita prin jazz.

Când mai înainte, sub influenţa tradiţiei sentimental-estetice a messelor occidentale acompaniate de orgă şi orchestră, se punea întrebarea: de ce Biserica Ortodoxă nu acceptă în biserică muzica instrumentală ? se răspundea, de regulă, că orchestra creează trăiri sufleteşti, şi nu duhovniceşti, şi în ultimă instanţă „coboară” sufletul, nelăsându-l să se înalţe în lumea eternă a Duhului. Acum, când muzica bisericească instrumentală a adus în biserică jazzul, nu putem decât să exclamăm cu recunoştinţă: Slavă lui Dumnezeu, care îşi îndrumă cu atâta înţelepciune Sfânta Biserică Ortodoxă, că în ea, prin inspiraţia Sfântului Duh, orchestrele în biserică au fost în general interzise !

Altfel, după introducerea muzicii orchestrale, uşor ar fi pătruns în cult şi muzica de jazz, aşa cum s-a întâmplat în occidentul ecumenic.

În 1969 revista pentru tineret Risk, nu o singură dată citată de noi, editată la Geneva de Consiliul Ecumenic al Bisericilor şi Consiliul Ecumenic al „Educaţiei creştine”, şi-a consacrat primul său număr temei: „Stilul liturgic viu”, relatând în el despre noi feluri de liturghii şi noi rugăciuni către Dumnezeu. Ce reprezintă acestea ? Ele nu au nimic comun cu rânduielile aducătoare de har pătrunse de duhul de pocăinţă şi rugă, de laudă şi mulţumire, de înduioşare şi evlavie ale Sfintei Biserici Ortodoxe a lui Hristos. Ele şi-au pierdut până şi orice legătură cu slujbele protestante de altădată. În „liturghie” s-a introdus o muzică ultramodernă, jazz cu instrumente de percuţie, iar în timpul „serviciului divin” se dansează calipso, twist, rock cu mişcări obscene la culme. Astfel de noutăţi „liturgice” în occidentul protestant sunt inspirate şi ghidate neîndoielnic de francmasonerie.

În acelaşi număr al Risk-ului citim: „La Conferinţa liturgică naţională de la Washington (1968), în timpul liturghiei finale, oamenii au dansat calipso, jazz şi rock ‘evanghelic’, care s-a încheiat cu violente bătăi de tobe, iar după ‘cuminecare’ un grup a executat în faţa altarului un dans … La Catedrala Sfântul Pavel din Londra un festival de trei luni al tineretului a fost încheiat cu o slujbă alcătuită din muzică, dramă şi dans”. Ca să vedeţi, ecumenistul indian Ronni Seckwiera şi-a susţinut doctoratul pe tema dansului ca mijloc de exprimare liturgică, el însuşi dansând în timpul liturghiei rugăciunea domnească „Tatăl nostru”. În revistă este inserată o imagine fotografică: pastorul oficiază pe masa din altar „euharistia”, iar în faţa lui se contorsionează dansatorul indian. Este cu neputinţă să-ţi imaginezi o parodie mai profanatoare !

În Australia „studenţii Institutului anglican de teologie au prezentat la televiziune un serviciu liturgic, ale cărui ectenii au fost concepute punându-se la bază lectura ziarului de duminică”. S-au citit ştiri despre evenimentele din viaţa politică, comercială şi sportivă, iar după fiecare ştire urma o rugăciune.

Justificând jazzul în liturghie, colaboratorii Risk-ului susţin că „percuţia este la fel de expresivă ca dangătul clopotelor bisericeşti”. Care om credincios însă va fi de acord cu o asemenea inepţie ? Căci nu este nimic comun între dangătul de clopot, care trezeşte în inimă sentimente religioase sfinte, şi muzica de jazz cu ritmul ei sălbatic şi bătaia turbată a tobelor, ce stârnesc sentimente carnale la tineret. Argumentul precum că jazzul atrage în sfintele lăcaşuri tineretul este lipsit de orice temei. Căci jazzul nu va aduce tineretul la pocăinţă, ci mai curând va alunga din biserică pe oamenii evlavioşi, ceea ce se şi întâmplă în multe biserici heterodoxe. Nu jazzul şi nu dansurile vor atrage pe tineri la Hristos, ci spiritul de sacrificiu şi puritatea morală !

Judecând după toate, scopul „reprezentaţiilor liturgice” descrise este acela de a se face din euharistie un paravan în spatele căruia s-ar săvârşi parodii nelegiuite, profanând-o în aşa măsură, încât ea să devină absolut de prisos în era ce vine a antihristului.

În articolul „Rugăciune, laudă şi protest” Brian Fraust vorbeşte cu însufleţire despre noile forme ale serviciului divin, care reprezintă „o adevărată expresie a Duhului, care creează şi înnoieşte totul”. Autorul, speculând în chip blasfemiator textul sfânt al Apocalipsei (21, 5), în spiritul Adunării C.E.B. de la Upsala, care şi l-a ales lozincă, atribuie Sfântului Duh aceste „liturghii” cu jazz şi dansuri, cu glume şi veselie. Deşi nu Sfântul Duh al lui Dumnezeu, ci duhul răutăţii (Efeseni 6, 12), potrivnic Lui, stimulând coruperea tineretului, îşi dă silinţa să distrugă sentimentul evlavios faţă de cele sfinte şi să transforme biserica într-o instituţie distractivă pentru orice fel de nelegiuiri, ce se comit în faţa lui Dumnezeu imediat după „împărtăşanie”.

Autorul articolului merge şi mai departe – el vrea să transforme rugăciunea în mijloc de protest. „Dacă serviciul nostru divin, cântecele noastre, scrie el, trebuie să posede puterea unui duh unic, care conduce la unitate multilaterală, oare nu trebuie să învăţăm să protestăm în faţa lui Dumnezeu pentru om ?” Autorul ajunge până la hulirea evidentă – nemulţumirea faţă de Dumnezeu, ca şi cum El ar fi vinovat pentru păcatele omeneşti ce dau naştere nedreptăţilor vieţii. „Protestatarii spun că ei au în mâini puterea de a schimba lumea, de a schimba oamenii şi structurile … Numai de s-ar găsi suficienţi oameni care să se apuce de această treabă, şi totul poate fi schimbat !” Astfel, autorul ca şi cum ar zice: „Noi nu avem nevoie de Dumnezeu. Noi posedăm puterea să schimbăm lumea”. Acesta este limbajul unui umanism ateist, ce renaşte astăzi în ecumenism. De parcă oamenii păcătoşi ar putea schimba ei înşişi, fără ajutorul harului lui Dumnezeu, lumea păcătoasă care zace sub puterea celui rău (I Ioan 5, 19), continuând să rămână păcătoşi !

La sfârşitul articolului autorul dă un sfat care dezvăluie în sfârşit scopul său satanic: „Fie ca alături de rugăciuni şi protest să avem satiră şi îndoială, ironie şi râs, mânie şi ură, agresivitate şi sex ! Căci suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu (!) cu foc în inimă şi trup, chiar şi în ştrengăriile noastre”. La sfârşitul revistei citate este publicată o rugăciune-protest care, probabil, ar urma să servească drept model: „Doamne, eu nu pot crede în Tine, atunci când lumea Ta este atât de crudă ! Doamne, unde eşti Tu ? La Biafra se săvârşesc omoruri; în Vietnam se trage în popor; în India oamenii mor de foame, iar în ţările bogate oamenii trăiesc în belşug ! Doamne, unde eşti Tu, Cel care ai creat omul după chipul Tău, care l-ai creat pentru dreptate şi dragoste, şi nu omul care seamănă discordii, care este nedrept şi plin de ură ? Doamne, eu nu pot crede în Tine, văzând cât de puţin lumea este asemănătoare cu Tine ! Amin”.

O asemenea răzvrătire blasfemiatoare împotriva lui Dumnezeu, sub chip de „rugăciune”, este revoltătoare mai ales pentru că se produce sub auspiciile Consiliului Mondial al „Bisericilor”. Ateismul făţiş nu este atât de dăunător pentru credinţă ca această acţiune ascunsă a ecumenismului masonic.

Colin Hojets, într-un articol intitulat „Istoria unei drame şi liturghii”, descrie cum a cutezat să „modernizeze” liturghia, transformând-o într-o piesă atractivă pentru tineret. Prima lui tentativă, în 1963, n-a fost destul de reuşită. Hojets a hotărât să „demitologizeze” istoria Naşterii lui Hristos, adică să înfăţişeze în mod umanist naşterea lui Hristos cu scopul de a distruge, folosind slujba religioasă, credinţa în demnitatea Sa dumnezeiască. După cum a recunoscut însuşi autorul, „reprezentaţia nu a fost destul de bine regizată, şi mulţi dintre spectatori s-au simţit jigniţi”. Evident, publicul s-a simţit lezat mai ales pentru faptul că Naşterea minunată a lui Hristos a fost redusă în chip batjocoritor la naşterea unui om obişnuit. Să remarcăm în acelaşi timp că în cazul în care Hristos S-ar fi născut în felul acesta, atunci El ar fi moştenit păcatul originar al lui Adam şi n-ar fi putut fi Răscumpărătorul omenirii.

A doua reprezentaţie a lui Hojets, „Moartea omului”, a avut un mare succes. „Omul” este Iisus Hristos cu Patimile Sale în interpretare modernă, fără orice evocare a Învierii. Noua dramă a evoluat în acompaniament de jazz şi dansuri ! Pentru cel de-al treilea experiment Hojets a luat din nou Naşterea lui Hristos în prelucrare poetică. Rolul principal îl juca o fată frumoasă. Punctul culminant a fost proiectarea unor imagini succesive despre naşterea naturală, în bătăile turbate ale instrumentelor de percuţie şi mişcările sălbatice ale dansatorilor. Publicul a aclamat cu ovaţii …

Un adevărat creştin ortodox, urmărind un „serviciu divin”, atât de profanator, ar fi trebuit s-o rupă pentru totdeauna cu ecumenismul. Psalmistul ne previne să-i ocolim pe hulitori: Fericit bărbatul, care nu a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stătut, şi pre scaunul hulitorilor nu a şezut (Psalmi 1, 1).

Când nişte studenţi teologi ortodocşi au întrebat pe un cunoscut ecumenist „ortodox”, care ocupă un post important în C.E.B., despre nelegiuirile ecumenice descrise, acesta le-a răspuns că nu este vorba decât de o „reprezentaţie teatrală”, ce nu are nimic comun cu rugăciunea, şi nu a exprimat nici un fel de indignare.

Noutăţile „cultice” descrise reprezintă ca atare o batjocorire impertinentă, strigătoare la cer a sentimentelor sacre ale credincioşilor şi o subminare satanică a credinţei.

La cea de-a VI-a Adunare a C.E.B. din Upsala se putea observa un procedeu ecumenic specific de „rugăciune”, amintind mai mult un anumit fel de distracţii ale tineretului. Şase tineri şi tinere (steaua masonică în şase colţuri) se aşezau în cerc şi începeau a „medita”. După aceea „credincioşii”, unul câte unul, se deplasau în centrul cercului, format acum din ceilalţi cinci, şi cu ochii închişi cădea pe spate, iar ceilalţi îl treceau din mână în mână în cerc. În final fiecare se întorcea cu faţa spre confraţi şi, atingându-se de ei, „pronunţa un cuvânt anume”. Un element important al acestui „serviciu divin” (mai exact, al slujirii diavolului) era „stabilirea contactului personal”.

După unele informaţii în o serie de parohii ortodoxe din America se pune problema dansurilor pentru tineret pe lângă biserici cu scopul de a-l atrage la biserică. În legătură cu astfel de iniţiative păgubitoare, arhiepiscopul Averchie Jordanvilski remarca pe bună dreptate: „Sarcina noastră nu constă în a reţine temporar sau aparent membrii Bisericii noastre în sânul ei, ci în a-i conduce spre mântuirea cea veşnică”.

Nu ne vom consola la gândul că „serviciile divine” descrise sunt oficiate deocamdată numai de ecumenişti tineri. Întrucât C.E.B. acceptă profanări „liturgice” în mijlocul tineretului şi îngăduie propagarea acestora în revista oficială cu semnificativul titlu Risk, înseamnă că ecumeniştii cu vechime susţin pe cei tineri, deşi ei înşişi se abţin să participe. Când ecumeniştii în etate vor ceda locul celor tineri, iniţiativa de astăzi va fi considerată ca o formă legiferată de comunicare ecumenică prin „rugăciune” şi de intercomuniune „liturgică”.

Un creştin ortodox nu are voie nici să se gândească să participe la mişcarea ecumenică, care:

1) introduce în serviciul divin dansurile şi jazzul;

2) săvârşeşte nelegiuiri în timpul sfintei euharistii;

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL: De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist, de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev. Ediţia I, publicată acum fără nici o schimbare