Scopul ecumenismului este acela de a uni toate religiile întro singură religie antihristică. Propovăduind chipurile ‘dragostea’, el greşeşte şi împotriva adevărului, şi împotriva dragostei, iar prin traducerile ecumenice ale Bibliei distruge credinţa în Hristos

A) Unirea tuturor religiilor

În numele dragostei greşit înţelese şi nesocotind adevărul, ecumenismul încearcă să unească nu numai pe creştinii de diferite confesiuni, ci, inspirat de francmasonerie, a început şi unirea creştinilor cu necreştinii, rezolvându-şi astfel sarcina ce şi-a propus-o mai demult.

Încă din 1938, la Atena, unul dintre cei mai vechi militanţi ai ecumenismului, Paul Anderson, a declarat: „Noi nu suntem atât de limitaţi, încât să unim numai pe creştinii de diferite confesiuni. Acum ne unim în jurul ideii monoteismului în genere, ca după aceasta să adere la ecumenism iudeii, mahomedanii etc”.

Respectiva declaraţie corespunde logic cu punctul de vedere al ecumenismului masonic, ce nu preţuieşte dogmele şi canoanele şi care interpretează noţiunea de ‘universal’ în sens pur geografic, şi nu duhovnicesc. Ecumenismul trebuie să aducă la împlinire planurile masonice, căci el este o creatură a francmasoneriei. În Constituţia C.E.B., adoptată la Adunarea din Amsterdam (1948), între sarcinile Consiliului Ecumenic al Bisericilor, instituit atunci, figurează şi următorul obiectiv: „a stabili contacte cu religiile cu caracter mondial şi cu alte mişcări ecumenice”. La Adunarea a IV-a a C.E.B. din Upsala (1968), în raportul secţiei a 4-a se spune şi mai clar: „Se impune colaborarea cu reprezentanţii altor religii”.

Această colaborare se şi înfăptuieşte activ de foarte multă vreme. O confirmă mai ales exemplul Adunării a VI-a a C.E.B., care a avut loc la Vancouver (Canada) în 1983. Pentru prima dată în întreaga istorie de 35 de ani a C.E.B. la Adunare au fost invitaţi oficial în calitate de oaspeţi şi referenţi reprezentanţii a cinci religii: iudaică, musulmană, hinduistă, budistă şi sikhă.

Revista Adunării, Canvas, a menţionat cu satisfacţie că în ultimii 22 de ani C.E.B. a parcurs o cale lungă de la Adunarea a III-a (Delhi, 1961), la care nu a fost permis accesul barem al jurnaliştilor reprezentând alte religii, până la Adunarea a VI-a, în cadrul căreia au vorbit de la tribună un rabin evreu, un muftiu mahomedan ş.a..

Într-un articol special, „Dialog şi nu convertire”, s-a subliniat că „dialogul trebuie să fie o valoare în sine”, şi nu un mijloc de prozelitism, adică de convertire a altora la propria credinţă. În alt articol, „Dialogul este în pericol”, se exprimă neliniştea că dialogul, în accepţia lui ecumenică, este primejduit de deşteptarea religioasă, care creează stări de tensiune şi duce la conflicte.

Aşadar, ideea misionarismului în rândul heterodocşilor este respinsă în mod principial.

Vom aminti că în 1910, la Edinburgh (Scoţia), a fost convocată o conferinţă a Consiliului Misionar Internaţional, prezidată de dr. Mott, care a şi introdus atunci termenul de ‘ecumenism’. Drept principalul motiv al apariţiei mişcării ecumenice se declara dauna pe care o suportă cauza misionară, ca urmare a scindării creştinilor. Cu 50 de ani mai târziu, Consiliul Misionar Internaţional a intrat în C.E.B., iar încă peste 22 de ani, la Adunarea a VI-a a C.E.B., misiunea creştină a fost respinsă, ca fiind nedorită şi ‘dăunătoare’ pentru relaţiile ecumenice cu heterodocşii.

Adevăratul scop al ecumenismului, promovat în mod metodic, este unirea omenirii şi crearea aşa-numitei comunităţi mondiale, concepută ca o ‘comunitate a comunităţilor’. Iată ce s-a scris în Jurnalul Nairobi 75 al C.E.B.: „Noţiunea de comunitate mondială nu înseamnă o oarecare super-organizaţie … Asociaţia mondială înseamnă, mai curând, recunoaşterea independenţei noastre reciproce … ca şi hotărârea de a conlucra într-o asociaţie, care reuneşte diferitele comunităţi.

Crearea unei asociaţii mondiale nu este nici pe departe o încercare de uniformizare, ci doar de organizare a unei ‘comunităţi a comunităţilor’. Sarcina noii interpretări a propriilor noastre tradiţii religioase şi culturale, ca şi a tradiţiilor apropiaţilor noştri, pentru nevoile comunităţii mondiale, nu înseamnă numai faptul că noi avansăm cerinţe, ci şi faptul că suntem gata pentru autocritică”.

Potrivit planurilor ecumenice, specificul fiecărui grup care aderă la asociaţie va fi păstrat, iar orice comunitate ideologică, religioasă şi naţională trebuie să-şi ocupe locul în mai ampla ‘comunitate a comunităţilor’. Acest nou regulament public va permite asociaţiei să coexiste în echitate şi pace şi, corespunzător, să se îmbogăţească reciproc. În perspectiva viitoarei apropieri a comunităţilor iudaică şi creştină, ‘comunitatea mondială’ se proiectează nu ca un ideal definitiv, ci ca un prim obiectiv imediat. Evreii şi creştinii pot şi trebuie să se apropie, deşi scopurile lor sunt diferite, dar coincidenţa acestor scopuri nici nu este obligatorie. Iată în ce fel este apreciată era ‘mesianică’, aşteptată de evrei, şi Împărăţia lui Dumnezeu, tratată în spirit pur profan.

În noua lume ce vine, orice izolare nu va mai fi tolerată, fiindcă ea pune piedici solidarităţii cu orice comunitate mai amplă. Până acum, religiile mai mult au împiedicat decât au ajutat la crearea unei comunităţi mondiale. Situaţia actuală pune sub semnul întrebării sentimentul de exclusivism caracteristic grupurilor de credincioşi ai timpurilor trecute. Astăzi trebuie să ne debarasăm de orice gen de ‘triumfalism’. Contribuţia evreilor şi creştinilor în comunitatea mondială urmează a fi completată şi cu aportul altor religii.

Aceste idei au fost exprimate în organul oficial al C.E.B., The Ecumenical Review (1973, nr. 2, p. 24-26); ele constituie rezultatul întâlnirilor şi consultărilor care au avut loc între evrei şi creştini din 1970 până în 1972. În aceeaşi revistă, mai departe, se comunică: evreii din Israel nu mai au o atitudine negativă faţă de Iisus din Nazaret; nu-L socot vinovat de stările de spirit antievreieşti, de excesele Bisericii, pe care, după părerea lor, le-a creat Pavel, şi nu Hristos; vina pentru răstignirea lui Hristos o poartă mai degrabă Pilat, şi nu căpeteniile evreieşti, al căror rol în moartea Nazarineanului s-ar fi limitat doar la arestarea Lui. Ultimele afirmaţii contravin flagrant faptelor istorice, potrivit cărora Pilat L-a găsit nevinovat pe Iisus Hristos. Însuşi Pilat nu numai o dată spune iudeilor că vrea să-L elibereze pe Hristos (Luca 23, 4; Ioan 18, 38; 19, 4, 6), aceia însă se împotrivesc, aţâţaţi de mai marii lor (Marcu 27, 20). Aceste idei sunt expuse în manualele de istorie în actualul Israel, subliniindu-se în plus că în rândul creştinilor continuă să se ateste stări de spirit antievreieşti, şi de aceea concepţiile creştine tradiţionale ar trebui revizuite, de vreme ce se plănuieşte apropierea de evrei.

În revista amintită se fac apeluri spre cunoaşterea a diferite religii pentru viitoarea unire a acestora. În editorial citim: „Membrii diferitelor comunităţi religioase trebuie să colaboreze pentru crearea în comun a unei lumi pe care ar accepta-o oameni de diferite religii”.

„C.E.B. … se consacră în întregime creării comunităţii mondiale”. În acelaşi articol se arată, mai departe, că, în conformitate cu hotărârile Comitetului Central al C.E.B. de la Addis Abeba (1971), C.E.B. rămâne o organizaţie ‘creştină’ care, însă, nu va adera la o organizaţie religioasă îndreptată împotriva ideologiilor nereligioase. În felul acesta, C.E.B. recunoaşte că nu este un anume ‘front antiateist’, după cum se sugerează uneori celor creduli.

În acelaşi număr al revistei nominalizate a fost inserat articolul „Credinţe vii şi scopuri finale”, în care se spune, între altele, că referitor la religiile orientale ar trebui evitată definiţia jignitoare de ‘religii necreştine’, întrucât mulţi dintre adepţii lor sunt tot atât de inteligenţi şi duhovniceşte sensibili ca şi creştinii, iar însăşi definiţia ar fi moştenită de la ‘colonialismul teologic’. Este îngrozitor faptul că definiţia ‘religii necreştine’ cuprinde în mod obişnuit aprecierea acestora ca neadevărate, ceea ce înseamnă: „Dacă toate religiile sunt adevărate, atunci dialogul este de prisos. Dacă însă numai o religie este adevărată, dialogul este cu neputinţă”. În aceasta din urmă ecumeniştii au dreptate, căci de vreme ce se ţin dialoguri, inclusiv cu participarea ortodocşilor, care pretind să mărturisească despre Ortodoxie ca fiind unica confesiune adevărată, atunci aceşti ‘ortodocşi’ nu cred, de fapt, în credinţa ortodoxă ca unica adevărată şi unica mântuitoare.

Ecumeniştii subminează conştient convingerea că revelaţia dumnezeiască, adică Cuvântul lui Dumnezeu, ne arată unica adevărată credinţă mântuitoare, ceea ce îndreptăţeşte de asemenea misionarismul în rândul heterodocşilor. Astăzi misionarismul este respins şi înlocuit prin dialog chipurile ‘de la egal la egal’. Prin aceasta se nesocotesc cu bună ştiinţă poruncile adresate de Mântuitor ucenicilor Săi: Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-i pre ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Învăţându-i pre dânşii să păzească toate câte am poruncit vouă (Matei 28, 19-20). C.E.B. însă nu vrea misionarism, ci cunoaşterea reciprocă prin dialoguri, în cadrul cărora şi creştinii trebuie să-şi dea silinţa să afle ‘adevărul’ altora. În numele convieţuirii şi ‘îmbogăţirii reciproce’, învăţătura lui Hristos se transformă prin dialoguri în una relativ adevărată, adică în una în care, asemeni altor religii, la un loc cu grăunţele adevărului pot fi întâlnite şi rătăciri.

„Lupta între Dumnezeu şi idoli, între adevăr şi o mulţime de falsificări ale lui nu trebuie căutată în lupta dintre creştinism şi alte religii; ea se duce în interiorul oricărei credinţe vii, în interiorul oricărei comunităţi ideologice”, se spune în articolul menţionat, la p. 146.

O asemenea afirmaţie apropie mult nu numai unirea religiilor, ci şi începutul unui război necruţător împotriva tuturor ortodocşilor cu adevărat credincioşi, care nu sunt de acord să ţină isonul ecumeniştilor, dându-şi seama de esenţa lor satanică. Cât timp Bisericile locale oficiale colaborează cu ecumenismul, folosindu-se de ‘bunăvoinţa’ acestuia, ortodocşii cu adevărat credincioşi lui Hristos vor fi etichetaţi ca sectanţi, care se rup de la curentul comun, oameni periculoşi pentru pacea şi ordinea publică. De aceea ei vor fi prigoniţi (II Timotei 3, 12; Apocalipsa 13, 7). Sectele vor fi numite adevărate, iar adevărata Ortodoxie va fi prigonită ca o sectă.

În acelaşi organ oficial al C.E.B. (1971, nr. 1) a fost publicat un articol al lui Wesley Ariaraya, „Referitor la teologia dialogului”, plin de idei apostazice şi chiar blasfemiatoare. În el citim: „Teologia dialogului trebuie înainte de toate să conştientizeze pe nou esenţa religiei şi teologiei. Una din greşelile noastre făcute în trecut constă în faptul că am absolutizat religia şi teologia creştină, socotind alte religii false şi nedrepte”, în timp ce în realitate „toate religiile caută să-şi mărturisească propria experienţă religioasă în cadrul unui anumit mit despre esenţa lumii, despre om, despre Dumnezeu … Este periculos să se creadă că o legendă este mai dreaptă decât alta. De exemplu, hindusul poate vorbi despre experienţa religioasă prin mitul care include legea karmei, reîncarnarea ş.a.. Iudeo-creştinul poate mărturisi despre experienţa sa în legătură cu mitul (!) despre facerea lumii, păcatul originar şi răscumpărare … Toate aceste legende sunt nedefinite prin ele însele şi sunt limitate în cadrul unor hotare în care credincioşii îşi mărturisesc credinţa şi trăirile” … „Oare este raţional să stărui în afirmaţia că mitul despre geneză, despre căderea în păcat, despre răscumpărare … este unica descriere dreaptă a situaţiei dezastruoase a omenirii ? Oare se poate spune că ideea păcatului epuizează întreaga experienţă umană ? Nimeni nu crede că ceea ce s-a întâmplat cu un anume Adam, care a fost lipsit de harul lui Dumnezeu şi a atras după el întreaga omenire, este un fapt istoric”.

Autorul renegat ajunge până la profanarea Bibliei, Cuvântul lui Dumnezeu, de parcă uitând că nu numai Vechiul Testament, ci şi Noul Testament vorbeşte despre Adam ca despre o persoană istorică. Sfântul Apostol Luca, în Evanghelia sa, afirmă provenienţa lui Hristos după trup din Adam (Luca 3, 38); Însuşi Hristos ne învaţă să credem că Dumnezeu a creat pe Adam şi Eva (Matei 19, 4); Sfântul Apostol Pavel compară pe Adam şi Hristos şi susţine că prin Adam păcatul a intrat în lume (Romani 5, 14; I Corinteni 15, 49). Negând căderea în păcat a lui Adam şi Evei, autorul neagă cauza răscumpărării şi mântuirii întru Hristos !

După părerea lui, scrierile tuturor religiilor merită respect, şi de aceea „scrierile nu trebuie să ne despartă”. Dialogul între religii este mai important decât adevărul: „Devine tot mai evident, declară Ariaraya, că izvoarele autoritare tradiţionale (adică Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie) nu sunt pentru teologia modernă în mod necondiţionat unice şi autoritare”. Autorul renegat este în măsură să jertfească nu numai Sfânta Tradiţie, ci şi Sfânta Scriptură, numai ca dialogul tuturor religiilor să aibă loc. E clar că, în condiţiile renegării izvoarelor de inspiraţie divină ale credinţei lui Hristos, dialogul cu heterodocşii este pe deplin posibil şi unirea cu ei este pe deplin realizabilă. Dar care ar fi folosul ?

Deosebit de regretabil este că, în numele ‘păcii’ pământeşti, şi teologii ortodocşi încep a căuta afinităţi între creştinism şi alte religii. Protoiereul Pavel Alesh, docent al Bisericii Ortodoxe Cehoslovace, a publicat în revista Patriarhiei Moscovei (JMP, 1975, nr. 5, p. 44-46) articolul „Concepţia ortodoxă despre Dumnezeu ca premisă pentru colaborarea cu religiile necreştine”. Făcând referire la Sfinţii Părinţi, autorul mai întâi afirmă că Dumnezeu este de nepătruns în esenţa Sa. Calea apofatică (care determină calităţile lui Dumnezeu prin metoda negativă) este caracteristică, după părerea autorului, nu numai pentru creştinism, ci şi pentru alte religii. Pe acest temei se trage concluzia că „apofatismul este o metodă formală care prin ea însăşi nu poate uni pe cei care o aplică. Astfel, metoda dialectică, pe care o folosesc unii Sfinţi Părinţi în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, nu-i uneşte nicidecum cu ateiştii, care apelează şi ei la aceeaşi metodă. Dumnezeu, de nepătruns în esenţă, a binevoit El însuşi să Se descopere nouă atât cât noi suntem în măsură să-L înţelegem, şi S-a descoperit atât de clar încât să-L putem deosebi de zeităţile false ale păgânilor şi celor de alte credinţe. După cum se arată în psalm: Cunoscut este în Iudeea Dumnezeu (Psalmi 75, 1).

Ce este drept, marele apostol al neamurilor (Romani 11, 13) a ţinut cu filozofii păgâni atenieni un ‘dialog’ despre Dumnezeul necunoscut, despre care atenienii nu aveau decât o închipuire vagă, din care pricină au şi pus un altar cu inscripţia: Necunoscutului Dumnezeu (Faptele Apostolilor 17, 23). Acest ‘dialog’ însă a fost început nu de dragul unirii creştinismului cu păgânii în numele unei păci de conjunctură între popoare, ci cu măreţul scop de a face cunoscut trufaşilor filozofi păgâni pe adevăratul Dumnezeu (comp. I Timotei 2, 4), prin care viem şi ne mişcăm şi suntem (Faptele Apostolilor 17, 28). În spiritul adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu, noi trebuie să respingem religiile păgâne, căci în spatele falselor lor zeităţi se ascund forţe demonice. În Psaltire se spune clar: Toţi dumnezeii păgânilor sunt draci (Psalmi 95, 5). Pavel spune, în numele lui Dumnezeu: Nu voiesc dar ca să vă faceţi voi părtaşi dracilor (I Corinteni 10, 20).

Astăzi însă se propovăduieşte unirea pe teren religios – şi mai ales cu păgânii şi heterodocşii – după criteriul unui oarecare apofatism.

Dar şi diavolul conţine apofatism – părţi ascunse, sau aşa-zisele adâncuri ale satanei (Apocalipsa 2, 24).

Urmând unui astfel de apofatism, oare noi trebuie (ferească Dumnezeu !) să ne unim şi cu diavolul pentru dobândirea unei oarecare păci pe pământ ?

Într-un document catolic oficial redactat cu prilejul viitorului dialog cu evreii se impune, ca o condiţie importantă, cerinţa de „a respecta pe interlocutor aşa cum este, şi mai ales credinţa şi convingerile lui”. Pe deasupra, creştinii participanţi la dialog sunt îndemnaţi să înţeleagă greutăţile pe care le încearcă înaintea tainei Cuvântului întruchipat sufletul evreiesc, „pătruns de noţiunea atât de sublimă şi curată a transcendentalităţii divine”. Apeluri similare se fac şi referitor la budişti, ale căror căi spre ‘Absolut’, spre ‘perfecţiunea spirituală’ sunt elogiate de scriitori şi misionari catolici, care aproape că le egalează cu calea spirituală creştină. Se recomandă să se manifeste ‘mărinimie’ faţă de ‘adepţii Absolutului’, care urmează altă cale spirituală decât a noastră, „pentru ca ei să se simtă apreciaţi şi să vadă că noi recunoaştem şi preţuim înalt valorile cu care ei trăiesc sau tind să trăiască”. Caracterul slugarnic şi trădător al unor astfel de reflecţii este pe deplin dezvăluit în cuvintele: „Orice yoga, în adevăratul sens al cuvântului, este o cale spirituală spre absolut, spre realitatea finală: calea budistă este yoga şi tot la fel este calea creştină”.

Asemenea idei înşelătoare au fost exprimate încă pe vremea cardinalului Agostino Bea (mort în 1968), care s-a aflat în fruntea Secretariatului Unităţii Creştine în timpul Conciliului Vatican II. Bunăoară, în „Declaraţia cu privire la hinduism, budism, islamism, iudaism şi alte religii necreştine”, al căror principal avocat a fost cardinalul Bea, se afirmă: „În iudaism, oamenii cercetează taina divină şi o exprimă printr-o mulţime enormă de mituri (!) şi a unor susţinute eforturi filozofice.

În budism se recunoaşte deşertăciunea fundamentală a acestei lumi schimbătoare şi se arată calea pe care oamenii, cu devotament şi încredere (faţă de cine ? se pune întrebarea), lepădându-se şi curăţindu-se de cele trecătoare, pot deveni liberi, dobândind o stare de pace permanentă (se ştie însă că seninătatea este cu neputinţă fără pacea plină de har făgăduită de Hristos inimilor blânde şi smerite (Matei 11, 29)).

Alte religii din lume mărturisesc şi ele deopotrivă despre neliniştea inimii omeneşti, propunând căi, adică învăţături şi norme de viaţă, precum şi ritualuri sacre. Biserica Catolică nu respinge nimic din ceea ce în aceste religii este adevărat şi sacru. Ea vesteşte neîncetat pe Hristos, care este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6) şi în care Dumnezeu a împăcat pe toţi cu Sine”.

Ultima frază însă şterge toate cele spuse mai sus în favoarea religiilor necreştine, fiindcă Însuşi Mântuitorul, Domnul Iisus Hristos, numindu-se pe El Însuşi Calea, Adevărul şi Viaţa, ceva mai înainte vorbeşte despre întemeietorii altor religii: Toţi câţi au venit mai înainte de mine, furi sunt şi tâlhari (Ioan 10, 8).

Cu toate acestea, Papa Ioan Paul al II-lea a adresat la 26 februarie 1986 un apel către toţi creştinii, iudeii şi mahomedanii să se unească în jurul unui singur dumnezeu, după cum a relatat ziarul Catolicii, organul oficial al papiştilor din Grecia.

Iar la 27 octombrie 1986 a invitat la Assisi (Italia) 150 de reprezentanţi ai diferitor religii din lume pentru a se ruga în comun pentru pace. Acolo au fost reprezentanţi din aproape toate denominaţiile religioase existente pe pământ, fără a exclude chiar şi pe slujitorii satanei din diferitele triburi sălbatice ale Africii şi ale indienilor americani. Dalai-lama din Tibet a fost printre cei dintâi care s-au grăbit să răspundă apelului papei …

Rugăciunea comună a tuturor acestor grupuri a avut loc în Bazilica creştină Santa Maria degli Angeli din Assisi, unde au venit, în vestimentaţie completă, budiştii şi căpeteniile de triburi sălbatice închinătoare la idoli. Papa privea încântat la diferitele ritualuri religioase ale invitaţilor săi. Aplecându-şi capul, căsca ochii cu pietate la trabucul păcii, pe care îl fumau în cinstea marelui spirit ceresc două căpetenii de triburi indiene … „Pacea trebuie să fie pe pământ înainte de a dobândi pacea în inimile noastre”, a spus unul din căpeteniile de trib, exprimând în aceste cuvinte flagranta contradicţie dintre religia sa şi creştinism … Iar în Biserica San Gregorio o căpetenie de trib indian din America a declarat că el nu numai că întotdeauna slujeşte demonilor, ci este de asemenea şi catolic !

Papa este dispus să tolereze aceste necuviinţe, numai ca ele să se facă sub egida lui. De aceea, cea mai corectă apreciere a întâlnirii de la Assisi a religiilor din lume au dat-o adepţii lui Marcel Lefevre, un arhiepiscop catolic schismatic, care au organizat la Assisi o uriaşă demonstraţie sub lozinca „Papa încearcă să creeze o super-religie în frunte cu el însuşi”.

Spre marele nostru regret, o parte din vina pentru legătura nelegiuită cu religiile păgâne revine şi ierarhilor ortodocşi. La şedinţa Comitetului Central al C.E.B. din Addis Abeba (ianuarie 1971) a luat cuvântul mitropolitul Gheorghe (Hodre) din Beirut (Biserica Ortodoxă din Antiohia), care a chemat pe creştini nu numai să dialogheze cu alte religii, ci inclusiv să „cerceteze adevărata viaţă spirituală a celor nebotezaţi” şi să-şi îmbogăţească propria experienţă cu „comorile comunităţilor religioase mondiale”, căci „Însuşi Hristos intră ca o lumină când harul pogoară asupra brahmaniştilor, budiştilor şi mahomedanilor în timp ce ei îşi citesc cărţile lor sacre”. Chiar şi delegaţii protestanţi au rămas indignaţi de această declaraţie a ierarhului ‘ortodox’.

Arhiepiscopul Iacov (Kukuzis, reprezentantul Patriarhiei Constantinopolitane în America şi administratorul eparhiei greceşti din străinătate) a declarat făţiş în 1967, în anul ocupării definitive de către Israel a Ierusalimului: „Avem nevoie de un nou creştinism, bazat pe noţiuni şi termeni absolut noi … Nu putem preda generaţiilor viitoare forma religiei adoptată de noi”.

Comentând aceste cuvinte de rău augur ale ierarhului ‘ortodox’, teologul grec Delibasi scrie: „Ierarhul american Iacov demască cu desăvârşire ecumenismul. Ecumenismul nu este doar o trecere sub tăcere a credinţei, sau o încetare temporară a discuţiilor pe probleme cu caracter dogmatic, ci o schimbare multilaterală a credinţei, incluzând chiar şi terminologia, înlocuind-o cu ‘noţiuni şi termeni noi’.

Nu este vorba doar de unirea Bisericilor creştine cu cele heterodoxe, ci de nimicirea Bisericii Ortodoxe şi de crearea unui nou ‘creştinism’, adică a unei pan-religii a ecumenismului. Iacov din America a participat în cadrul unei mişcări ‘para-religioase’, ai căror adepţi – creştini predicatori ai unor învăţături eretice, ca şi mahomedani, budişti şi evrei (iudei) – se reunesc laolaltă pentru a sluji dumnezeului lor. În calitate de manifestare concretă a activităţii sale ecumenice, acest aşa-numit ierarh ortodox a donat o sumă de 500.000 dolari pentru instituirea în America a trei adunări extradogmatice, în care „fiecare rasă (!) poate sluji unui dumnezeu unic, nedefinit din punct de vedere dogmatic, ci caracterizat doar prin iubire”.

După astfel de declaraţii şi acţiuni ale capului arhiepiscopiei greceşti din America de Nord şi de Sud, nu este de mirare că, în documentul oficial al celui de-al XIX-lea congres al acesteia de la Atena (iulie 1968), arhiepiscopia a declarat: „Noi credem că, deşi mişcarea ecumenică este de origine creştină, ea trebuie să devină o mişcare în care toate religiile se vor uni la un loc”.

Aşadar, întreaga lume aşa-numită creştină a pornit pe calea apostaziei, a lepădării de la credinţa lui Hristos, prin intermediul religiilor necreştine şi păgâne. Se întâmplă ceva asemănător cu ‘moartea termică’ a universului, care va surveni după ce căldura se va dispersa definitiv şi valorile termice vor fi pretutindeni aceleaşi. Francmasonii tocmai caută să provoace o moarte similară a Bisericii lui Hristos prin erodarea adevărurilor revelate de Dumnezeu cu rătăciri eretice şi prin nivelarea Ortodoxiei mai întâi cu confesiunile heterodoxe, după aceea şi cu toate celelalte religii din lume.

B) Contribuţia ‘ortodoxă’ la nivelarea religiilor

În 1969, Vissert-Houft, fost secretar general al C.E.B., scria că ecumenismul nu este o mişcare nivelatoare. Această afirmaţie pare absolut neîntemeiată, dacă luăm în consideraţie faptele expuse mai sus. Din păcate, în ultima vreme tendinţa nivelatoare, de neconceput pentru conştiinţa ortodoxă, pune tot mai mult stăpânire şi pe teologii ecumenişti ‘ortodocşi’. Un exemplu grăitor în acest sens este prelegerea pe tema Sfintei Taine a Botezului, rostită de prot. Liberie Voronov, profesor de teologie dogmatică, la colocviul cu teologii evanghelişti-luterani din Leningrad (septembrie 1969) şi publicată în Jurnal Moskovskoi Patriarhii (1970, nr. 5, p. 72-77).

După o frumoasă tălmăcire patristică a acestei taine ca „intrare în Biserică” şi „unicul mijloc de încorporare în trupul Bisericii lui Hristos”, autorul, vrând să fie pe plac ideologiei ecumenice în vogă, în finalul referatului trage pe neaşteptate o concluzie cu totul ilogică că şi fără botez poţi avea, chipurile, „o apropiere lăuntrică de inima plină de dragoste a Tatălui Ceresc”. De remarcat că aici el vine în contradicţie cu el însuşi, deoarece puţin mai înainte scrie: „Sfinţii Părinţi au opus o rezistenţă dârză încercărilor de a afirma în calitate de învăţătură bisericească felurite păreri care admit posibilitatea mântuirii în afara botezului”.

În calitate de argument, autorul citează cuvintele Fericitului Augustin din scrierea acestuia „Despre păcat” (1, 23): „Nu trebuie să se făgăduiască pruncilor nici un fel de mântuire veşnică în afara botezului lui Hristos. Aceasta nu le-o făgăduieşte nici Sfânta Scriptură, care trebuie să fie preferată oricăror păreri omeneşti”.

Şi deodată, în ciuda celor afirmate, profesorul de dogmatică scrie: „Se obişnuieşte a se crede că Hristos, care este în Biserică Răscumpărătorul, Mijlocitorul unirii oamenilor cu Dumnezeu şi Plinătatea tuturor bunurilor, se află în afara Bisericii doar ca Stăpân şi Ocrotitor al făpturii … Poate însă că ar fi mai drept să spunem că Hristos, Mântuitorul tuturor oamenilor (I Timotei 4, 10), fiind Capul Bisericii, lucrează şi văzut şi nevăzut în sufletele tuturor oamenilor, pentru a căror mântuire El a venit pe pământ (I Timotei 2, 4), şi, prin urmare, Biserica, în calitate de Trup al Lui, cuprinde cu lucrarea ei, într-o măsură sau alta, întreaga omenire. Întreaga omenire aparţine lui Hristos-Mântuitorul şi Bisericii Lui, dar nu în sensul tradiţional, care leagă de noţiunea apartenenţei la Biserică mai ales faptul că membrii ei au anumite drepturi şi obligaţii, ci în sensul apropierii lăuntrice de inima plină de dragoste a Tatălui Ceresc – Creatorul, Ocrotitorul şi Mântuitorul lumii şi în sensul extinderii grijii materne a Bisericii lui Hristos asupra tuturor fiilor lui Dumnezeu, celor de aproape şi celor de departe (Efeseni 2, 17), a celor fericiţi şi nefericiţi”.

Dogmatistul leningrădean, însă, foloseşte absolut greşit textele sfinte din epistolele marelui apostol al tuturor neamurilor. Când apostolul spune că am nădăjduit întru Dumnezeul cel viu, care este Mântuitor tuturor oamenilor, el adaugă în continuare: Şi mai vârtos celor credincioşi (I Timotei 4, 10). Prot. Voronov omite ultimele cuvinte, căci acestea nu-i dau posibilitatea să atribuie întregului text sfânt un sens ecumenic.

Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul, un profund teolog ortodox, pornind de la învăţătura Sfinţilor Părinţi, tălmăceşte textul integral al Sfântul Apostol Pavel în felul următor: „Dumnezeu este Mântuitorul tuturor oamenilor, pentru că voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4), şi nu numai că vrea mântuirea tuturor, ci a şi rânduit minunata cale a mântuirii deschisă tuturor şi pururea în măsură să mântuiască pe oricine va dori să se folosească de ea. Dar de ce anume El este Mântuitorul mai vârtos [al] celor credincioşi ? Pentru că … în fapt se mântuiesc numai credincioşii, adică numai cei care au crezut în El şi, primind harul Domnului, trăiesc în duhul credinţei. Aşa încât Dumnezeu, întotdeauna doritor şi întotdeauna în putere să mântuiască pe toţi, în realitate este Mântuitorul doar al credincioşilor. Sfântul Pavel a trebuit să adauge această precizare: mai vârtos celor credincioşi, fiindcă scria despre nădejdea în viaţa veşnică, de care necredincioşii nu pot avea parte. Dumnezeu aici este Mântuitorul tuturor oamenilor, acolo însă nu al tuturor, ci numai al celor vrednici de a fi mântuiţi”.

Dorinţa prot. Voronov de a vedea în stâna lui Hristos întreaga omenire – şi pe cei nebotezaţi, şi pe necreştini, pe motivul că „sunt lăuntric apropiaţi de inima plină de dragoste a Tatălui Ceresc”, se ciocneşte de convingerea patristică că, nefiind botezat nu poţi intra în Împărăţia Cerească (comp. Ioan 3, 5), şi, prin urmare, nu poţi fi „lăuntric apropiat” de Dumnezeu (comp. Efeseni 2, 18), şi că botezul cu apă şi Duh este „unicul mijloc de încorporare în trupul Bisericii lui Hristos”, după cum scrie însuşi profesorul. Cum ar putea să se bucure de grija maternă a Bisericii lui Hristos şi botezaţii şi nebotezaţii, şi cei de aproape şi cei de departe (prin aceştia prot. Voronov subînţelege pe cei rămaşi nebotezaţi), de vreme ce Însuşi Mântuitorul spune răspicat: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede, se va osândi (Marcu 16, 16).

Prin „cei de aproape şi cei de departe” (Efeseni 2, 17) Sfântul Apostol Pavel înţelege pe iudei şi, respectiv, pe păgâni: iudeii erau aproape, datorită poruncilor şi făgăduinţelor date lor de Dumnezeu, iar păgânii departe, ca fiind îndepărtaţi de adevărata credinţă şi făgăduinţă. Însă aceşti „de aproape” şi „de departe”, de îndată ce vor primi pe Un Dumnezeu, o credinţă, un botez (Efeseni 4, 5), se vor face una întru Hristos, prin care şi unii şi alţii vor căpăta apropierea de Tatăl, într-un Duh (Efeseni 2, 18). Dar aşa cum apropierea nu este o garanţie a mântuirii, dacă cineva „de aproape” se va depărta de Dumnezeu, la fel nici depărtarea nu este o piedică pentru mântuirea celor „de departe”, dacă ei vor crede în propovăduirea apostolică şi vor primi botezul şi cu Duhul Sfânt. Primind Duhul lui Hristos (Romani 8, 9), aceşti depărtaţi se fac apropiaţi, casnici ai lui Dumnezeu (Efeseni 2, 19). Pavel scrie păgânilor care s-au pătruns de credinţă: Iar acum întru Hristos Iisus voi care oarecând eraţi departe, v-aţi făcut aproape prin sângele lui Hristos (Efeseni 2, 13).

Dar prot. Voronov prin „cei de departe” înţelege nu pe păgânii care devenind creştini s-au făcut apropiaţi, ci pe păgânii care netrecând la creştinism şi prin urmare fiind departe, cu toate acestea, după părerea autorului, pot să se bucure de „apropierea lăuntrică de inima Tatălui Ceresc”. O astfel de părere este greşită, pentru că vine în contradicţie şi cu Sfânta Scriptură, şi cu Tradiţia patristică. În cuvântul rostit în ziua primei Cincizecimi creştine, Sfântul Apostol Pavel spune iudeilor: Vouă este făgăduinţa şi feciorilor voştri şi tuturor celor de departe, ori pre câţi va chema Domnul Dumnezeul nostru (Faptele Apostolilor 2, 39). În felul acesta, apostolul atribuie şi păgânilor făgăduinţa de mântuire, limitând-o însă prin exprimarea condiţiei de a face alegerea liberă propusă de Dumnezeu voinţei omeneşti în cauza mântuirii (comp. Matei 22, 14); căci potrivit cuvintelor Sfântului Ioan Gură de Aur, a fi aproape sau departe depinde numai şi numai de libertate”.

Aşadar, deşi făgăduinţa lui Dumnezeu de mântuire priveşte pe toţi oamenii, totuşi de roadele ei pline de har se vor bucura doar cei care vor răspunde de bunăvoie chemării lui Dumnezeu, pocăindu-se şi primind botezul, tocmai la ce îndeamnă Sfântul Apostol Petru prin cuvintele: Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintru voi întru numele lui Iisus Hristos spre iertarea păcatelor, şi veţi lua darul Sfântului Duh (Faptele Apostolilor 2, 38).

Prin urmare, potrivit învăţăturii ortodoxe revelate de Dumnezeu, cel care n-a primit Duhul lui Hristos, nu poate fi aproape de Dumnezeu (Romani 8, 9). El rămâne departe, exclus din Biserica lui Hristos, înstrăinat de legătura de har în credinţă şi lipsit de posibilitatea mântuirii veşnice (comp. Efeseni 2, 12). Aşa sunt nu numai păgânii şi heterodocşii, dar şi ereticii, care s-au întors de la adevăr.

„De ce nu toţi sunt mântuiţi şi nu toţi se mântuiesc ?”, se întreabă Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul, şi răspunde: „Pentru că Dumnezeu, carele voieşte mântuirea tuturor, le dă lor mântuirea şi propunând tuturor o minunată şi unică cale de mântuire, vrea ca toţi să se mântuiască, pornind de bunăvoie pe această cale a mântuirii şi folosindu-se de ea cu înţelepciune. De aceea apostolul a spus: Dumnezeu, Mântuitorul nostru, voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască” şi a adăugat: şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4), prin asta având în vedere condiţia mântuirii. Să vină la cunoştinţa cărui adevăr ? Anume al credinţei în El … al credinţei că în nimeni altul nu este mântuirea, decât în Domnul Iisus Hristos (Faptele Apostolilor 4, 12). Astăzi se fac încercări de a uni pe credincioşi cu necredincioşii, nesocotind adevărul descoperit de Dumnezeu şi fără să ceară supunere smerită Lui (comp. Faptele Apostolilor 6, 7; Romani 16, 19). Articolul referat analizat mai sus al prof. prot. L. Voronov este o ilustraţie a influenţei păgubitoare pe care spiritul ecumenic al timpului o exercită asupra teologilor ortodocşi.

C) ‘Dragostea’ ecumenică şi ‘îngăduinţa’ faţă de adevărul şi dragostea lui Hristos

Este de neconceput ca Sinoadele Ecumenice să nu fi combătut şi să nu fi condamnat ereziile, pentru care scop au fost întrunite ! Este de neînchipuit ca Sfinţii Părinţi să nu se fi revoltat, oral sau în scris, împotriva ereziilor şi falselor învăţături de pe timpul lor ! Ori, astăzi ecumenismul propagă o nouă atitudine faţă de rătăciri: chipurile, nu trebuie combătute şi criticate, fiindcă orice condamnare şi polemică ar însemna negarea duhului creştinesc, ci trebuie să le tratăm cu ‘dragoste’ şi ‘îngăduinţă’. Un atare tratament, însă, ascunde o viclenie abilă, care duce la trădarea lui Hristos şi a clarei Lui porunci: Păziţi-vă de proorocii cei mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar înlăuntru sunt lupi răpitori (Matei 7, 15).

Noua atitudine faţă de învăţăturile eretice contravine cu desăvârşire practicii bisericeşti tradiţionale, ce se bazează pe revelaţia lui Dumnezeu şi pe Sfânta Tradiţie. Biserica Ortodoxă, care este stâlp şi întărire a adevărului (I Timotei 3, 15), întotdeauna a fost severă cu ereziile, şi nu din ‘triumfalism’ orgolios, ci din dorinţa de a rămâne devotată Cuvântului lui Dumnezeu, ca fiind cuvântul adevărului (Efeseni 1, 13) şi a se îngriji pentru mântuirea veşnică a copiilor săi credincioşi. Această severitate i-o cere Însuşi Mântuitorul, vorbind despre păcătosul care, deşi îndrumat să se pocăiască, n-o face: Şi de nu va asculta nici de sobor, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş (Matei 18, 17), adică să-l ţii departe de tine. La fel de severi ne îndemna să fim Sfinţii Apostoli ai lui Hristos, Sfântul Ioan Evanghelistul (II Ioan 1, 10) şi Sfântul Apostol Pavel (II Tesaloniceni 3, 6). Ultimul chiar dă anatemei pe oricine denaturează adevărul descoperit de Dumnezeu: Oricine de vă va binevesti afară de ceea ce aţi luat, anatema să fie (Galateni 1, 9). Cuvântul grecesc „anathema” înseamnă „îndepărtare, opunere” şi are sensul unei declaraţii făcută de Biserică precum că persoana respectivă s-a lepădat de unitatea credinţei ortodoxe (Iuda 1, 19) şi de legătura cu Biserica Ortodoxă. În Jurnal Moskovskoi Patriarhii, la anatemele pronunţate în Săptămâna Ortodoxiei de către Biserică faţă de ereticii nepocăiţi, stăruind în rătăcirile lor, se arată că Biserica face acest lucru „pentru ca copiii credincioşi ai Bisericii să nu urmeze modul lor greşit de gândire”. Călăuzindu-se mereu după dragostea adevărată a fiilor săi, Biserica uneori aplică faţă de ei măsuri de pedeapsă, din grija pentru mântuirea lor veşnică. Pe când ecumenismul, îndemnând la ‘dragoste’ şi ‘îngăduinţă’, se opune adevărului lui Dumnezeu, în felul acesta conducând pe oameni la pierzanie veşnică. Despărţind dragostea de adevăr, el privează dragostea de temelia ei durabilă şi o subminează.

Aşa cum adevărul şi dragostea sunt legate în Dumnezeu, la fel trebuie să fie legate şi în oameni. Dumnezeu este Adevărul absolut (Ieremia 10, 10; Ioan 14, 6), dar şi Dragostea absolută (I Ioan 4, 8), adică Adevărul şi Dragostea, prin esenţa lor, sunt una şi aceeaşi. Cine doreşte să se mântuiască trebuie să meargă nu numai pe calea iubirii, ci şi pe calea adevărului. Pe când a manifesta ‘dragoste şi indulgenţă’ faţă de rătăciri înseamnă a trăda adevărul şi, prin urmare, a trăda dragostea. Cine nesocoteşte adevărul nesocoteşte şi dragostea, căci bagă în sufletele oamenilor otravă şi în felul acesta îi duce spre veşnica pierzanie. Tocmai acest lucru îl face ecumenismul masonic sub masca falsei iubiri şi a indulgenţei sale păgubitoare faţă de oameni.

Sfântul Apostol Pavel scrie că dragostea se bucură de adevăr (I Corinteni 13, 6) şi ne povăţuieşte să ţinem adevărul în iubire (Efeseni 4, 15). El ne dă acest sfat în legătură cu învăţăturile false care ne împiedică să ajungem la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu (Efeseni 4, 13). De aici şi altă povaţă a lui: Nu vă înjugaţi întru alt jug cu cei necredincioşi (II Corinteni 6, 14).

Ecumenismul masonic, inspirând ‘dragoste şi îngăduinţă’ faţă de învăţăturile false, impune colaborare cu ereticii şi necredincioşii, după cum se vădeşte din documentele Adunării a V-a Generale a C.E.B. de la Nairobi (1975).

Aşadar, greşeala ecumenismului constă în faptul că el propagă dragostea fără adevăr şi ne îndeamnă să fim indulgenţi faţă de învăţăturile false, în timp ce Evanghelia le respinge categoric ca fiind dăunătoare. Ecumenismul, în numele iubirii, chipurile, nesocoteşte de fapt adevărul, care este pâinea sufletului. Oare se poate spune că manifestă dragoste cel care nu dă pâine celui flămând, ci doar îl înşală cu cuvinte de dragoste (comp. Iacov 2, 15-16) ? Or, adevărata dragoste a lui Hristos nu se mulţumeşte doar cu sărutări sentimentale, ci se îngrijeşte de mântuirea aproapelui, hrănindu-l cu pâinea harului şi adevărului (Ioan 1, 17).

În acest context este caracteristică o întâmplare de dată recentă. În iulie 1989, un creştin ortodox plin de evlavie, venind la Bucureşti, a făcut cunoştinţă aici cu un preot ortodox român care îşi făcea studiile la Institutul Ecumenic din Bossey (în apropiere de Geneva).

Aflând că un institut ecumenic similar se construieşte şi la Bucureşti, alături de Institutul Teologic Ortodox, el şi-a exprimat nedumerirea şi consternarea. Drept răspuns, preotul român l-a luat pur şi simplu şi l-a sărutat. În clipa de rămas bun, mireanul i-a cerut binecuvântarea sa preoţească, la care acela a spus că sărutul înseamnă mult mai mult decât binecuvântarea, şi a refuzat să-l binecuvânteze … Oare respectivul caz nu este o dovadă a influenţei păgubitor-corupătoare a spiritului ecumenic, care pune dragostea sentimentală, mai exact amabilitatea mai presus de cele duhovniceşti ?

Să ne reamintim că Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan îi demasca fără cruţare pe iudei, ca ucigaşi de prooroci şi ucigaşi ai lui Hristos, numindu-i tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă (Faptele Apostolilor 7, 51), iar când iudeii au început să-l bată cu pietre, îngenunchind, el s-a rugat: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta (Faptele Apostolilor 7, 60).

La fel şi astăzi, reprezentanţii Bisericii Ortodoxe nu trebuie să propovăduiască ‘dragostea şi îngăduinţa’ faţă de rătăcirile eretice, ci sunt datori să-i acuze cu îndrăzneală, păzind comoara încredinţată lor a adevărului ortodox şi ţinând minte cuvintele patriarhului de veşnică amintire al Constantinopolului, Ieremia II, care scria teologilor luterani: „Nimic nu trebuie să faceţi şi nimic nu trebuie să născociţi împotriva poruncilor Sfinţilor Apostoli şi Sfintelor Sinoade. Cine păstrează întocmai această lege, acela ne va fi nouă prieten, părtaş la credinţă; iar cine nesocoteşte aceste legi, ce comuniune poate avea cu noi ?!”

D) Traducerile ecumenice ale Bibliei

Înainte de a trece la dezbaterea temei în cauză, să ne oprim cu titlu de introducere la aşa-numita „Biblie pentru copii”, frumos editată în limba engleză. În caseta tehnică se arată: „Aprobată de consiliul editorial, alcătuit din şefii confesiunilor protestantă, catolică şi iudaică”.

Iată cum este redată în această Biblie binecunoscuta „Evanghelie primară”, adică prima bună vestire despre Mântuitor, dată de Dumnezeu după căderea în păcat a protopărinţilor, subînţeleasă prin sămânţa femeii, care va zdrobi capul şarpelui (Facerea 3, 15): Zis-a Domnul Dumnezeu către şarpe: Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între copiii tăi şi copiii ei; ei îţi vor zdrobi capul, iar tu le vei înţepa călcâiul. După cum vedem, în text nu se aminteşte nimic despre Mântuitorul lumii. Pe când în textul autentic al Bibliei se spune: Şi au zis Domnul Dumnezeu şarpelui: … Vrăjmăşie voiu pune între tine şi între femeie şi între sămânţa ta şi între sămânţa ei; acela va păzi capul tău şi tu vei păzi călcâiul lui.

Potrivit interpretărilor Sfinţilor Părinţi, sămânţa femeii este Hristos, care pe Cruce a zdrobit capul şarpelui, adică al diavolului. Din textul falsificat reiese precum că copiii Evei singuri vor birui răul, întruchipat în şarpe. Iată în ce mod, în Biblia pentru copii, se subminează credinţa în Iisus Hristos ca unicul Mântuitor şi Răscumpărător al lumii.

Biserica Ortodoxă nicidecum nu poate fi de acord cu o asemenea deformare a textului sfânt, totdeauna subînţelegând prin sămânţa femeii pe Mesia făgăduit. În acest sens şi Sfântul Apostol Pavel a folosit cuvântul sămânţa cu referire la Iisus Hristos în Epistola către Galateni: Iar lui Avraam s-au grăit făgăduinţele şi seminţei lui. Nu zice: şi seminţelor, ca de mulţi; ci ca de unul: şi seminţei tale, care este Hristos (Galateni 3, 16).

În ultimul timp predomină tendinţele de a răstălmăci Biblia, fără a se cita din ea tezele dogmatice care despart omenirea. În buletinul ecumenic săptămânal al C.E.B. de la Geneva, Oekumenische Pressedinst (nr. 36, 16 octombrie 1969, p. 8), este dată o comunicare succintă şi foarte semnificativă: „Biblia creştină unificată va fi însoţită de note şi comentarii, care nu vor conţine nici un element dogmatic”.

Aşadar, cu ajutorul iudeilor Biblia va deveni ‘modernă’. A venit timpul să încetăm a ne adăpa din Izvorul Adevărului cu adevărurile dumnezeieşti – dogmele ! Noua Biblie trebuie să contribuie la nivelarea ecumenică a confesiunilor creştine în favoarea iudaismului.

Traducerea, concepută în Olanda, a fost făcută în Franţa, unde, în 1972, a apărut în redacţie ecumenică Noul Testament, iar la sfârşitul anului 1975 a fost tipărită şi a intrat în folosinţă noua traducere ecumenică a Vechiului Testament, pe care Le Monde din 7.XI.1975 a calificat-o ca fiind „un eveniment fără precedent”. În recenzie este citată o idee a teologului parizian prof. Pavel Evdokimov care, în 1950, scria: „Biblia, cât timp este închisă, ne uneşte. De cum însă o deschidem, Biblia ne dezbină. Noi o citim în mod diferit. Noi citim în ea adevăruri diferite” (!). Colectivul de traducători, spre a evita interpretarea ‘diferită’ a Bibliei, a hotărât „să vină în ajutorul evreilor”. Cum anume s-a manifestat acest ajutor ? Iată cum. Traducătorii Vechiului Testament au ţinut seama la maximum de textul masoretic, adică evreiesc, stabilit de tradiţia rabinică şi tipărit în Bibliile evreieşti.

În articolul citat din buletinul ecumenic găsim mai departe: „Situaţia actuală a relaţiilor iudeo-creştine nu ne permite să ne ocupăm de o lucrare asemănătoare traducerii ecumenice a Bibliei, când evreii şi creştinii s-au unit. Ar trebui, poate, să vedem o perspectivă corespunzătoare în faptul că la restabilirea momentelor dificile şi în timpul redactării numeroaselor note mulţi dintre traducători s-au folosit de lucrările unor celebri tălmăcitori evrei medievali precum Rachel, Kimhi, Ibn Ezdra, deseori făcând trimitere la bibliografi evrei contemporani.

Cât priveşte metodica de lucru, în această enormă întreprindere întotdeauna s-a pus accentul pe două principii: caracterul ştiinţific şi colaborarea. La fiecare carte din Vechiul Testament au lucrat doi traducători – un catolic şi un protestant. În total au fost implicaţi 64 de traducători. Un comitet de coordonare a pus de acord toate traducerile, pe care în ultimă instanţă le-a verificat un exeget ortodox de primul rang”.

Autorii tălmăcirii scriu: „Fără îndoială, această traducere nu este nici cea mai bună, nici cu atât mai mult definitivă, comparativ cu majoritatea traducerilor moderne, dar ea este unică din simplul motiv că satisface pe deplin toată lumea şi este recunoscută ca fiind uzuală pentru diferitele ‘Biserici’. Deocamdată ea reprezintă unicul text comun pus la dispoziţia creştinilor scindaţi francofoni, al căror număr este de circa 25 milioane”.

Unicul text de încredere al Sfintei Scripturi vetero-testamentare, de care Biserica Ortodoxă se foloseşte de la începuturi şi până astăzi, este aşa-numita traducere grecească a celor 70 de tălmăcitori, cunoscută în ştiinţă sub numele de Septuaginta şi făcută în secolul III î.Hr., la Alexandria, din iniţiativa regelui Ptolemeu al Philadelphiei (anul 285-246) de nişte evrei învăţaţi de bună credinţă, special aleşi în acest scop. În favoarea calităţilor acestei vechi traduceri de unicat vine faptul că ea a fost apreciată ca fiind pe deplin veridică, fiind folosită de toţi iudeii dreptcredincioşi care vorbeau greceşte. Despre aceasta mărturisesc scriitorii antici evrei Iosif Flavius şi Philon, care citează toate textele biblice după traducerea celor 70 de tălmăcitori, pe care Flavius îi numeşte chiar „prooroci”.

Scriitorii bisericeşti nou-testamentari au pus la baza cărţilor de inspiraţie divină aceeaşi traducere: din cele 238 de pasaje vetero-testamentare, citate de ei în Evanghelii şi Epistolele Noului Testament, numai 4 sunt luate din textul evreiesc al Bibliei, iar toate celelalte se citează după traducerea celor 70. Despre această succesiune binecuvântată mărturiseşte Sfântul Ioan Gură de Aur: „Sfântul Duh a rânduit ca sfintele cărţi să fie traduse de 70 de tălmăcitori… A venit Iisus Hristos şi i-a primit. Iar apostolii le-au răspândit pretutindeni”.

Referindu-se la diferite pasaje din Vechiul Testament, Sfinţii Părinţi ai Bisericii s-au folosit şi ei de traducerea menţionată, şi doar în cazuri aparte recurgeau, pentru lămuriri, la textul evreiesc. La Sinoadele Ecumenice era de asemenea folosită traducerea celor 70. Ea şi astăzi este Biblia oficială pentru serviciul divin al Bisericii Ortodoxe în calitate de traducere inspirată de Dumnezeu, din care a fost făcută şi traducerea slavonă a Bibliei, redând cu exactitate textul grecesc al celor 70 de tălmăcitori. Biserica Ortodoxă ar trebui întotdeauna să urmeze această continuitate seculară şi să se folosească cu încredere de această traducere. Din păcate, în timpul nostru, prin traducerea ecumenică amintită a Bibliei, ei i se impune, pe linia C.E.B., textul masoretic evreiesc al Vechiului Testament, stabilit de tradiţia rabinică.

Ce reprezintă aşa-numitul text masoretic ? Este un text falsificat, cu bună ştiinţă deformat, inexact, care nu corespunde textului original al Bibliei.

Lepădându-se de Hristos, fruntaşii evreilor au pornit o luptă înverşunată împotriva sfinţilor apostoli, care demonstrau, în baza Scripturilor vetero-testamentare, că Iisus din Nazaret este Mesia cel făgăduit (Faptele Apostolilor 5, 17-32; 13, 14-15). Lupta a continuat şi împotriva urmaşilor apostolilor de-a lungul veacurilor şi continuă şi astăzi. Iudeii, care nu au crezut în Hristos, au început să nege cu îndărătnicie că numeroasele proorociri din Vechiul Testament se referă la Mântuitorul nostru. Pentru argumentarea poziţiei lor greşite ei au început, chiar din primele secole ale creştinismului, să întoarcă pe dos textele biblice ce conţineau proorociri mesianice, ba înadins deformându-le, ba omiţându-le cu rea intenţie, cu scopul de a ascunde împlinirea lor uimitoare în persoana Domnului Iisus Hristos (Luca 24, 44). Pentru a-şi masca falsurile, iudeii au început să dezaprobe textul neschimbător al traducerii celor 70 de tălmăcitori şi, după cum se vede din Talmud, a-i nega calităţile. Mai mult decât atât, ei s-au apucat să falsifice şi textul Septuagintei în exemplarele lor, fapt prin care se şi explică unele variante găsite în el, însă nu au izbutit să-l deterioreze esenţial, deoarece traducerea fusese pe larg răspândită în numeroase exemplare încă înainte de a fi falsificată de iudei.

Nu încape îndoială că textul evreiesc conţine o mulţime de pasaje intenţionat denaturate, lucru despre care mărturisesc încă Părinţii şi scriitorii bisericeşti din antichitate. Sfântul Iustin Filozoful, care a trăit în secolul al II-lea, scoţând la iveală atitudinea necinstită a evreilor faţă de Septuaginta, a subliniat în minunata sa carte De vorbă cu Trifon Iudeul: „Eu nu sunt de acord cu învăţătorii voştri, care nu recunosc că cei 70 de bătrâni de pe vremea lui Ptolemeu, rege al Egiptului, au făcut o traducere corectă, şi încearcă ei înşişi să traducă. Şi vreau să ştiţi că ei au exclus cu totul din traducerea făcută de bătrânii lui Ptolemeu multe pasaje din Scripturi, pasaje care arată clar că s-a prevestit despre dumnezeire, omenire şi moartea pe cruce a Acestui Răstignit”.

Gânduri asemănătoare exprimă şi Sfântul Irineu din Lion în lucrarea sa Împotriva ereziilor (vol. III, cap. 21, § 1-3), unde scrie, în sprijinul traducerii celor 70, că proorocirile referitoare la Domnul Iisus Hristos au fost traduse „în limba greacă de înşişi iudei mult mai înainte de timpul venirii Domnului nostru, ca să nu rămână nici o îndoială că iudeii au tălmăcit anume astfel din dorinţa de a ne face pe plac nouă (creştinilor). Dacă evreii ar fi ştiut că noi ne vom folosi de aceste mărturisiri ale Scripturilor, ei înşişi, fără a sta la îndoială, ar fi ars Scripturile, care arată că şi celelalte popoare vor avea parte de viaţă veşnică … Scripturile au fost traduse după inspiraţia lui Dumnezeu. Dacă Scripturile au fost traduse cu atâta exactitate şi har dumnezeiesc, şi dacă prin ele Dumnezeu a rânduit credinţa noastră în Fiul Său, păstrând pentru noi Scripturile nevătămate în Egipt … Şi dacă această traducere a Scripturilor a fost făcută până la pogorârea Domnului nostru pe pământ şi până la apariţia creştinilor, atunci cu adevărat neruşinaţi şi obraznici sunt cei care vor acum să tălmăcească altfel, când noi îi demascăm tocmai în baza acestor Scripturi şi îi aducem la credinţa în venirea Fiului lui Dumnezeu. Credinţa noastră este fermă, neinventată şi unica adevărată, căci are o mărturie limpede din acele Scripturi care au fost traduse prin mijlocul descris mai sus. Şi propovăduirea Bisericii este nefalsificată. Căci apostolii, care au trăit cu mult înaintea tuturor acelor (eretici), sunt de acord cu amintita traducere şi traducerea se acordă cu tradiţia apostolilor. Şi Petru, şi Ioan, şi Matei, şi Pavel, şi alţi apostoli, ca şi succesorii lor, au vestit toate sentinţele prooroceşti aşa cum sunt conţinute în traducerea patriarhilor” (adică traducerea celor 70 de tălmăcitori).

Sfântul Ioan Gură de Aur, referindu-se la chestiunea în cauză, spune: „Cei 70 de tălmăcitori pe drept cuvânt merită mai multă încredere faţă de toţi ceilalţi. Aceştia din urmă au făcut tălmăcirea după venirea lui Hristos, rămânând iudei; de aceea se poate bănui cu deplin temei că ei au spus astfel mai mult din ură şi intenţionat au pus în umbră proorocirile (se are în vedere proorocirea lui Isaia 7, 13 despre naşterea lui Hristos din Fecioară – n.a.). Cei 70 însă, cu peste o sută de ani înainte de venirea lui Hristos, au făcut această lucrare, şi mai ales fiind într-un număr atât de mare, încât sunt în afara oricăror bănuieli. Ei merită cu precădere încredere şi după timpul lucrării, şi după numărul lor, şi după înţelepciunea cu care au lucrat împreună”.

Mai mulţi cercetători biblici din timpurile mai recente, confruntând textul iudaic cu Septuaginta, ajung de asemenea la concluzia că „nu se poate să avem încredere în textul evreiesc actual, dat fiind că el a fost falsificat”. De aceeaşi părere a fost mitropolitul Moscovei Filaret, un mare om de ştiinţă, bun cunoscător al limbilor ebraică şi greacă, fost profesor şi rector al Academiei Teologice din Petersburg şi autor al minunatei lucrări Notiţe pe marginea Cărţii Facerii. Iată ce scrie el: „Textul evreiesc, la începutul erei creştine s-a aflat în mâinile duşmanilor creştinismului, şi de aceea a putut fi supus chiar deformării intenţionate, după cum vorbeşte despre aceasta Sfântul Mucenic Iustin în a sa Discuţie cu Trifon”.

Un critic consecvent al textului evreiesc alterat a fost Sfântul episcop Teofan Zăvorâtul, care a demonstrat, în special, cât de perfid au falsificat evreii proorocirea mesianică tipică – textul Psalmi 15, 10: Nici vei da pre cel cuvios al tău să vază stricăciune.

Sfântul Duh, prin sfinţii apostoli, raportează aceste cuvinte la Domnul Iisus Hristos şi la învierea Lui după moartea pe cruce (Faptele Apostolilor 2, 27-31; 13, 35-37). Evreii, pentru a atenua sensul mesianic al cuvintelor, le-au schimbat în felul următor: Nu vei da pe sfinţii tăi (la plural !) să vadă mormântul.

Prin această denaturare intenţionată se infirmă sensul mesianic al respectivei proorociri despre Domnul Iisus Hristos, care a murit cu trupul şi a fost pus în mormânt, însă trupul Lui nu s-a descompus, pentru că Domnul a înviat prin puterea Sa dumnezeiască.

Să luăm altă proorocire mesianică din Psalmi 39, 9, care în Septuaginta este redată prin cuvintele spuse în numele lui Hristos lui Dumnezeu-Tatăl: Jertfa şi prinosul nu ai voit, iar trupul mi-ai săvârşit. După explicaţia Sfântului Atanasie din Alexandria, într-adevăr Dumnezeu a pregătit trupul Mântuitorului nostru, căci „Duhul Sfânt şi puterea Celui Preaînalt au pogorât peste Sfânta Fecioară (Luca 1, 35)”. În Biblia evreiască, cuvintele iar trupul mi-ai săvârşit sunt înlocuite cu o expresie stranie:Mi-ai străpuns urechile(!)[1]. Or, Sfântul Apostol Pavel interpretează acest pasaj din traducerea celor 70 ca o proorocire mesianică despre întruparea Domnului: Pentru aceea intrând în lume, zice: jertfa şi prinosul nu ai voit, iar trupul mi-ai săvârşit (Evrei 10, 5). Este evident că acest pasaj a fost denaturat în Biblia evreiască cu scopul de a elimina sensul lui mesianic. Şi dacă în Biblia ecumenică el se dă după textul masoretic, asta fiindcă textul deformat de duşmanii creştinismului se pune mai presus de traducerea vetero-testamentară de inspiraţie divină a celor 70, mai presus şi de reluarea lui, inspirată de Dumnezeu, de către Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei (10, 5) referitoare la Hristos Mântuitorul. Scopul pentru care ecumenismul dă preferinţă textului masoretic este acela de a submina credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos ca singurul Răscumpărător şi Mântuitor al neamului omenesc.

La Proorocul Isaia (7, 13), în legătură cu traducerea celor 70 citim:Iată fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu, şi vei chema numele lui Emanuil. Sfântul Evanghelist Matei (1, 23) atribuie această proorocire naşterii supranaturale a Mântuitorului nostru de către Prea Sfânta Fecioară Maria, care, într-adevăr a zămislit pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu, prin pogorârea Sfântului Duh (Luca 1, 35). În Biblia evreiască, însă, fecioara (talita – comp. Marcu 5, 41) este înlocuită prin alma, care înseamnă tânără femeie, de obicei căsătorită. Sfântul Irineu din Lion învinuieşte pe iudei că ei au substituit în mod intenţionat cuvântul fecioara prin cuvântul tânără femeie, de unde a şi apărut falsa învăţătură că Iisus Hristos a fost fiul lui Iosif, adică El nu este Dumnezeu-Om. Această falsă doctrină, pornită de la iudei, s-a răspândit şi în mijlocul unor teologi raţionalişti ‘creştini’, inclusiv catolici (comp. Irenikon, 1975, nr. 3, p. 887), probabil nu fără implicarea relaţiilor lor masonice …

Or, însuşi contextul istoric al proorocirii vorbeşte limpede în favoarea zămislirii supranaturale şi naşterii Mântuitorului de către Preacurata Maria. Proorocirea a fost făcută, ca o minunată făgăduinţă, regelui Ahaz al iudeilor, că Dumnezeu îl va scăpa din mâinile regilor vrăjmaşi răzvrătiţi împotriva lui – al Siriei şi al Israelului, care voiau să pună pe tronul lui pe fiul lui Taveil” (Isaia 7, 6). În împrejurările de atunci însemna că Ahaz cu toată casa lui va fi ucis, adică neamul lui David se va sfârşi (comp. IV Împăraţi 15, 29; 16, 1). Asta l-a îngrozit pe Ahaz şi întreg poporul (Isaia 7, 2). Şi iată, vine Isaia ca să-l liniştească pe rege, şi în numele lui Dumnezeu îl încredinţează pe Ahaz că aşa ceva nu se va întâmpla: Casa lui David … Însuşi Domnul va da vouă semn: iată fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu, şi vei chema numele lui Emanuil (Isaia 7, 12-13).

Aşadar, proorocirea a fost rostită ca un semn: fecioara va zămisli ! Semnul este ceva neobişnuit, supranatural şi vorbeşte despre atotputernicia lui Dumnezeu. Iar dacă am spune că o tânără femeie căsătorită (evreieşte – alma) va naşte un fiu, ce fel de semn ar fi acesta ? Sensul proorocirii constă în următoarele: aşa precum pare neverosimil ca fecioara să nască fără bărbat – ce va fi negreşit, fiindcă aceasta o spune Însuşi Dumnezeu ! – la fel de neverosimilă din punct de vedere al oamenilor este salvarea lui Ahaz de cei doi duşmani puternici, ce se va întâmpla neapărat pentru că aşa prevesteşte Însuşi Domnul !

Aşa înţelegeau această proorocire cei 70 de tălmăcitori, care de aceea au şi tradus cuvântul evreiesc corespunzător prin grecescul fecioară.

În descrierea vieţii Sfântului Simeon Primitorul de Dumnezeu, care a fost unul din cei 70 de tălmăcitori şi care a trebuit să traducă tocmai cartea Proorocului Isaia, se spune că atunci când a ajuns la această proorocire, s-a îndoit că o fecioară poate naşte fără bărbat. Dar i s-a arătat un înger, care l-a certat pentru neîncredere faţă de Scriptură şi i-a vestit că nu va muri până nu va vedea pe Hristosul Domnului (Luca 2, 26) născut din Preacurata Fecioară.

Drept exemplu de omitere şi eliminare a textelor sfinte mesianice din originalul evreiesc poate servi cartea Proorocului Isaia (3, 9). În Biblia slavonă, în traducerea fraţilor Chiril şi Meftodie din Septuaginta, respectivul text spune: Sveajem Pravednogo, iaco nepotreben nam esti, adică:Să legăm pre cel drept, că nu ne este nouă de nici o treabă. Tălmăcind aceste cuvinte profetice, Sfântul Vasile cel Mare le raportează în întregime la Hristos-Cuviosul lui Dumnezeu, respins şi supus la chinuri de căpeteniile iudeilor. „Aceasta au făcut-o iudeii la venirea lui Hristos; căci, legându-L, L-au adus în faţa lui Caiafa. Au legat mâinile binefăcătoare, nesuferind venirea Adevărului, căci el prefăcea în nimic vicleniile lor”.

Căci adevărul nu este de folos celor nedrepţi, precum soarele ochilor bolnavi.

În textul evreiesc însă această expresie lipseşte. Lipseşte ea şi din traducerile (inclusiv din cea rusă), făcute în baza textului evreiesc[2]. Prezenţa ei în traducerea celor 70 arată, deci, că ea cândva a fost şi în textul evreiesc, dar mai pe urmă a fost omisă şi eliminată de cărturarii iudei ca demascând categoric căpeteniile duhovniceşti ale evreilor de cruda lor răfuială cu Cel fără de prihană, despre care ei au hotărât în frunte cu Caiafa că El nu le este de folos (Ioan 11, 47-50).

Iar afirmaţia că Biblia evreiască este originalul, iar Biblia celor 70 este traducerea poate fi contestată arătând că nu este vorba de compararea propriu-zisă a originalului cu traducerea, ci de originalul denaturat în mod conştient şi de traducerea pe care înşişi iudeii care au trăit până la Hristos o apreciau ca fiind exactă şi veridică. Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul scrie despre falsificarea originalului evreiesc al Bibliei: „După ruinarea Ierusalimului şi dispersarea evreilor, textul evreiesc, din diferite pricini, a început să fie citit în chip diferit şi interpretat în chip diferit. Fiecare îl citea în felul lui şi îl înţelegea în felul lui. O dovadă în acest sens o constituie noile traduceri din ebraică în greacă, făcute în secolul al II-lea de Aquila, Simmah şi Feodotion, ale căror versiuni diferă una de alta. Ceea ce înseamnă că ei citeau în chip diferit şi înţelegeau în chip diferit Biblia. Traducerile sunt în mare dezacord şi cu textul actual; ceea ce înseamnă că textul evreiesc, denaturat până la ei, a continuat să fie denaturat şi după ei. În continuare se deteriorează tot mai mult textul evreiesc, astfel că s-a creat o distanţare foarte mare de la textul evreiesc primar, făcut de bărbaţii inspiraţi de Dumnezeu. Tocmai în această stare l-au preluat masoreţii şi aşa l-au fixat”.

Masoreţii au fost filologi evrei care au realizat, între secolele V şi X d.H., redactarea modernă a textului evreiesc al Bibliei şi au vocalizat-o, adică au dotat-o cu vocalele nou create. În felul acesta, în Biblia masoretică a fost fixată pronunţia şi ceea ce este deosebit de important redactarea textului biblic în interpretarea lui talmudică, definitivată în procesul luptei seculare a evreimii mondiale cu creştinismul. Manuscrisele premasoretice ale Vechiului Testament au fost după aceasta pur şi simplu nimicite.

Textul masoretic este acuzat, cu deplin temei, de caracter anticreştin, în timp ce nimeni nu poate acuza traducerea Septuagintei de părtinire faţă de creştini şi de ostilitate faţă de iudei. Ea este obiectivă şi prin spiritul şi prin împlinirea proorociilor, este în acord cu Noul Testament, căci sfârşitul legii este Hristos (Romani 10, 4). Tocmai de aceea proorociile mesianice reprezintă punctul central al Sfintei Scripturi, dar anume ele au fost denaturate de iudei din pricina ostilităţii lor faţă de Mesia deja venit.

Traducerea celor 70 de tălmăcitori a fost ferită de o asemenea falsificare premeditată. Ea nu poate fi acuzată de ostilitate şi de denaturare rezultând din aceasta, din simplul motiv că a fost făcută „încă înainte de a fi venit pe pământ Întemeietorul religiei creştine – prin urmare, într-un timp când tălmăcitorii nu aveau nici un fel de motive şi îndemnuri pentru orişice abateri de la original. Astfel de motive şi îndemnuri puteau avea masoreţii, care revizuiau codul evreiesc într-un timp în care religia creştină se răspândise deja în toate colţurile lumii, deşi ei înşişi nu intraseră în profunzimile ei”.

Dacă în Septuaginta proorociile mesianice ar fi fost denaturate, atunci iudeii, care aşteptau mântuirea prin Mesia (Luca 2, 38), în nici un caz nu ar fi acceptat această traducere. Căci ei aveau toată posibilitatea s-o confrunte şi s-o compare cu originalul lor evreiesc, atunci încă nefalsificat. Şi ei niciodată nu au dezaprobat această traducere, ci o foloseau în cultul divin şi o lăudau ca fiind inspirată de Dumnezeu !

Prin urmare, această traducere nu denaturează textul autentic al Bibliei, ci reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu, tradus cu exactitate. Ea este un martor viu şi integru a tot ceea ce s-a prezis despre mântuirea noastră întru Hristos. După expresia Mitropolitului Filaret al Moscovei, traducerea celor 70 de tălmăcitori este „oglinda textului evreiesc, aşa cum a fost acesta cu peste 200 de ani înainte de Naşterea lui Hristos”.

Mitropolitul Filaret al Kievului († 1857) vedea în traducerea celor 70 minunata providenţă dumnezeiască. El scria: „Când se apropia timpul venirii lui Hristos, Dumnezeu, prevăzând că evreii se vor îndepărta de adevărata Biserică a lui Dumnezeu şi că, nerecunoscând pe Iisus Hristos drept Mesia, ei s-ar putea hotărî, din ură faţă de creştinism, să falsifice textul evreiesc, mai ales al cărţilor profetice ce demascau clar rătăcirile lor, a rânduit prin prea înţeleapta Sa providenţă dumnezeiască aşa, ca înşişi evreii, şi mai ales cei mai învăţaţi dintre ei, să traducă cărţile Vechiului Testament în limba greacă – de uz general pe atunci, şi în felul acesta traducerea celor 70 de tălmăcitori a fost pusă de Însuşi Dumnezeu ca o cetate tare şi de neclintit împotriva duşmanilor înverşunaţi ai creştinismului – rabinii evrei. Această traducere a fost apreciată de Biserica nou-testamentară ca desăvârşită sub oblăduirea neîndoielnică a Duhului lui Dumnezeu, şi în grija deosebită a providenţei dumnezeieşti, aşa încât apostolii citau pasaje din Vechiul Testament după aceeaşi traducere, iar Părinţii Bisericii Universale se foloseau permanent de ea, ca şi de cărţile Noului Testament, care au fost sub îndrumarea infailibilă a Duhului Sfânt în stabilirea dogmelor credinţei şi făptuirea cauzei mântuirii. Sinoadele Ecumenice, aşijderea, se călăuzeau după această traducere în formarea credinţei ortodoxe şi în demascarea ereticilor”.

În acelaşi spirit s-a exprimat despre Septuaginta Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul: „Dumnezeu a voit să facă din ea un element vital al Bisericii Sale, înlăturând Biblia evreiască”. De-a lungul întregii existenţe a Bisericii şi până astăzi traducerea celor 70 de tălmăcitori a împodobit viaţa Bisericii, devenind de aceea „legea principală şi fundamentală a Bisericii, de la care a te abate înseamnă a zdruncina temeliile vieţii bisericeşti”.

Iată la o asemenea zdruncinare a temeliilor vieţii bisericeşti duce în mod inevitabil noua traducere ecumenică a Bibliei, făcută după textul masoretic al Bibliei evreieşti, şi nu pe baza traducerii celor 70 de tălmăcitori !

Inclusiv până în ultimul timp critica biblică raţionalistă a stăruit – evident nu fără influenţa masoneriei, care s-a manifestat, de exemplu, în activitatea Societăţilor Biblice – asupra autenticităţii Bibliei masoretice. O consecinţă a erorii pe larg propagate a fost, în special, traducerea în rusă a Vechiului Testament făcută în secolul trecut din „originalul” evreiesc, şi nu din textul bisericesc grecesc. Astăzi însă nici un învăţat cu conştiinţa curată nu poate afirma că textul Bibliei masoretice este mai autentic decât traducerea celor 70, şi această problemă trebuie considerată definitiv rezolvată. La aceasta a contribuit descoperirea senzaţională la începutul anilor 1950 a manuscriselor de la Kumran şi studierea lor ştiinţifică. După cum s-a constatat, manuscrisele evreieşti datând din secolul I î.e.n. (adică premasoretice), găsite în peşterile de la Kumran, conţin variante ale textului biblic care corespund traducerii greceşti a celor 70, consfinţită în tradiţia Bisericii Ortodoxe, şi nu „originalului” masoretic de mai târziu, impus stăruitor de cercetătorii Bibliei, catolici, protestanţi şi evrei.

Exact cu o sută de ani în urmă Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul s-a pomenit într-o situaţie asemănătoare cu cea din zilele noastre. Pe atunci în Rusia se discuta cu însufleţire problema traducerii Bibliei în limba rusă nu din traducerea grecească a celor 70, ci din textul evreiesc. Sfântul Ierarh Teofan înţelegea foarte bine diferenţa dintre Biblia masoretică şi Biblia slavonă, tradusă exact după cei 70 de tălmăcitori (sub „redacţia lui Lukianov”) şi intrată în uzul de cult şi particular în toată Rusia. El se întreba cu înfrigurare: ce vor gândi creştinii ortodocşi citind în noua traducere rusă unele noţiuni, iar în cea slavonă tradiţională cu totul altele ? „Aceasta nu poate să nu clatine credinţa”, scria el.

„Cuvântul lui Dumnezeu nu poate vorbi aşa ori altfel: el este unul. De aceea ori Biblia evreiască vorbeşte adevărul, şi atunci trebuie s-o urmăm pe ea; ori cea grecească, şi atunci trebuie s-o aruncăm pe cea evreiască. Când însă, păstrând în cărţile bisericeşti citirile după textul grecesc, iar în mână ţi se dă cea evreiască, diferită de prima, atunci ce ţi se impune prin aceasta ? Dacă nu se poate spune că acolo şi aici este adevărul, nu va fi mai lesne de spus că el nu există nici acolo, nici aici ? Adică, fiecare să lepede Biblia şi să nu creadă deloc în Revelaţie. Cel care, înclinând spre traducere, va începe să gândească că în Biblia bisericească nu este adevărul, acela nu poate scăpa de ispita că Biserica nu învaţă adevărul, că acest adevăr trebuie căutat în altă parte, şi să se lepede de Biserică. Iar cine este mai hotărât să se lase şi de orice credinţă ! … La noi este lege ca la interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu să facem apel la Sfinţii Părinţi. Sfinţii Părinţi tălmăceau Scriptura aşa cum este ea în traducerea celor 70. Prin urmare, noua traducere ne lipseşte de mijlocul de a înţelege pravoslavnic cuvântul lui Dumnezeu, căci prezintă un text diferit de cel pe care îl foloseau Sfinţii Părinţi”.

Generalizând dauna cauzată Bisericii Ortodoxe de traducerea Scripturilor vetero-testamentare după Biblia evreiască, Sfântul Ierarh Teofan concluzionează: „Traducerea din ebraică ne zdruncină din temelii. Rezultă noi gânduri, o nouă biserică, o nouă eră: iată care sunt urmările acestei traduceri !”

Prin noua traducere ecumenică a Bibliei creştinismul se vinde iudaismului ! Aşa-numiţii traducători „creştini”, fiind fideli în cea mai mare măsură textului masoretic, adică textului evreiesc, stabilit de tradiţia rabinică şi tipărit în Bibliile evreieşti, au deschis larg uşile pentru ieşirea din Biserică (ceea ce vine în acord cu planurile iudaice), deoarece, denaturând proorociile mesianice vetero-testamentare, Biblia masoretică va învăţa de acum înainte pe creştini să nu creadă în Hristos ca împlinire întruchipată a tuturor celor scrise despre El în legea lui Moisi şi în prooroci şi în psalmi (Luca 24, 44), să nu creadă că El este Acela despre care a scris Moisi (Ioan 5, 46). Ea va sugera creştinilor că Iisus Hristos este „falsul mesia” şi „amăgitorul”, cum L-au numit arhiereii iudaici în faţa lui Pilat (Matei 27, 63), şi va deschide drumul pentru primirea pretinsului adevărat „mesia”, a impostorului şi amăgitorului prevestit de Hristos – antihristul (Ioan 5, 43).

Lupta împotriva adevărului despre Mesia, revelat de Dumnezeu, a durat de-a lungul secolelor: din era apostolică până în zilele noastre. Nu numai iudeii din primele secole de după Hristos, nu numai masoreţii din secolele V-X au îndepărtat Biblia de traducerea celor 70 de tălmăcitori, ci şi în secolul al XIX-lea editorii de la Londra ai Bibliei în limba rusă (neîndoielnic, sub influenţa masoneriei) şi-au permis obrăznicia să scrie: „Noi nu stăruim decât asupra unui singur lucru şi nu dorim decât un singur lucru, şi anume: eliberarea de conceptele bisericeşti şi eliberarea de cei 70 de tălmăcitori”. Astăzi, ecumeniştii masoni au dobândit această „libertate” – ei traduc Vechiul Testament după textul masoretic ! O astfel de apostazie în folosul iudaismului constituie prima vină de neiertat a traducătorilor ecumenici ai Bibliei ecumenice după textul evreiesc. A doua vină îngrozitoare este apelarea, pentru tălmăcirea locurilor dificile, la „ajutorul” exegeţilor evrei medievali şi al bibliştilor evrei contemporani.

Sfânta Biserică Ortodoxă totdeauna a fost conştientă că în Sfânta Scriptură sunt locuri cu anevoie de înţeles, pre care cei neînvăţaţi şi neîntăriţi le răzvrătesc ca şi pre celelalte scripturi, spre a lor pierzare (II Petru 3, 16).

Deşi conştientă de aceasta, Biserica niciodată n-a apelat pentru explicarea Bibliei la iudeii lipsiţi de har, care s-au poticnit de piatra poticnirii, care este Hristos (Romani 9, 32; I Petru 2, 7), adică la cei care nu au crezut în Hristos şi despre care în Scriptură nu o singură dată s-a spus: Datu-le-au lor Dumnezeu duh de împietrire, ochi ca să nu vază şi urechi ca să nu auză, până în ziua de astăzi (Romani 11, 8; A Doua Lege 29, 4; Isaia 6, 9; Faptele Apostolilor 28, 25-27).

Pentru oricine este clar că iudeii pentru necredinţă au fost tăiaţi şi au căzut de la Hristos (Romani 11, 20-22), făcându-se vrăjmaşii Crucii lui Hristos (Filipeni 3, 18), care ei înşişi nu cred în Hristos şi pe alţii îi opresc să creadă (I Tesaloniceni 2, 16). Cum se poate să apelezi la ei pentru a ţi se explica Biblia ?!

Vechiul Testament este strâns legat de Noul Testament, constituind un tot unitar. El reprezintă doar o pregătire pentru primirea făgăduitului Mesia şi este călăuză spre Hristos (Galateni 3, 24). Vechiul Testament, ca atare, este de neînţeles fără Hristos, căci sfârşitul legii este Hristos (Romani 10, 4). De aceea cuvintele profetice din Vechiul Testament despre Domnul Iisus Hristos nu sunt înţelese de iudei, care îşi închid intenţionat ochii, ca să nu-L recunoască (Isaia 6, 9; Ioan 12, 40); cuvintele vetero-testamentare ale lui Dumnezeu sunt clare doar pentru cei care cred cu adevărat în Fiul întrupat al lui Dumnezeu (Ioan 1, 49), primii dintre care au fost Sfinţii Părinţi.

„Creştinii” ecumenici de astăzi doresc să simtă forţa scripturilor profetice despre Hristos nu prin mijlocirea Sfinţilor Părinţi, care s-au curăţit pentru a primi adevărul (Matei 5, 8), ci cu ajutorul iudeilor, despre care Domnul spune că inima lor s-a învârtoşat şi ochii li s-au închis ca nu cumva să vază cu ochii şi cu urechile să auză şi cu inima să înţeleagă (Matei 13, 15). Astăzi „creştinii” vor să primească lumina duhovnicească din Scriptură, dar nu prin mijlocirea Sfinţilor Părinţi, luminaţi de această lumină, ci prin tâlcuitorii iudei potrivnici acestei lumini, ce adumbresc cu bună-ştiinţă proorociile vetero-testamentare despre Hristos – Lumina lumii (Ioan 8, 12). Dorind să-şi înlăture vălul de pe ochi, care îi împiedică să vadă adevărul despre Hristos, „creştinii” se adresează în acest scop nu Sfinţilor Părinţi, care au cunoscut gândul lui Dumnezeu şi gândul lui Hristos (I Corinteni 2, 16), ci iudeilor, care nu au crezut în Hristos. Dar cum să facă aceasta, dacă vălul care le acoperă ochii sufletului nu-l poate îndepărta decât Hristos (II Corinteni 3, 14) ?

Ce fel de lămurire a pasajelor dificile din Biblie poţi pretinde tâlcuitorilor evrei medievali de tipul lui Rachel, Kimhi, John Ezdra … şi bibliştilor evrei contemporani ? Căci iudeii din Evul Mediu pururea au fost duşmanii înverşunaţi ai lui Hristos, iar actualii biblişti evrei sunt în majoritate masoni şi discipoli fideli ai masoreţilor şi talmudiştilor. Iată ce se cunoaşte despre Ibn Ezdra: „Fiind unul dintre cei mai mari cabalişti, el a întrunit în sine cel mai rafinat misticism cu raţionalismul … El a elaborat o învăţătură mistică secretă, care învăluie toate lucrurile într-o anumită semiobscuritate. Această învăţătură a cunoscut-o Reihlin, care a introdus cărţile lui împreună cu Talmudul, Zoharul şi lucrările lui Rachel şi ale învăţatului rabin Kimhi în lista operelor evreieşti „folositoare pentru ştiinţă şi neconţinând erezii”. În mod aprobativ o apreciază şi cunoscutul cardinal Nicolai Kuzanski, care deseori se referă la „teologia” liberă a savanţilor evrei Gabirol, Ezdra şi mai cu seamă a lui Maimonid. Sub influenţa acestor „teologi”, respectivul cardinal „creştin” a ajuns la concluzia posibilităţii creării unei „religii comune, care ar reuni şi pe creştini, şi pe mahomedani, şi pe păgâni, şi pe evrei, în baza unui anume minim comun”.

După cum se ştie, ideea expusă aparţine francmasoneriei şi este una din principalele ei sarcini, de a cărei realizare se ocupă mişcarea ecumenică. Oare se poate ca creştinismul să apeleze pentru explicarea pasajelor dificile din Sfânta Scriptură la tâlcuitorii evrei, ştiind că anume ei sunt cei care au pregătit ecumenismul masonic de astăzi ?

Sfânta Biserică Ortodoxă a încurajat mereu citirea Vechiului şi Noului Testament, dar n-a îngăduit fiilor săi să le răstălmăcească fiecare „în felul său”, aşa cum o fac protestanţii. Biserica acordă dreptul de a interpreta Sfânta Scriptură doar Sfinţilor Părinţi şi învăţătorilor bisericeşti, socotind că „este cu neputinţă ca toţi să pătrundă ceea ce Duhul Sfânt descoperă doar celor desăvârşiţi în înţelepciune şi sfinţenie. Această condiţie a Bisericii este fixată în canonul 19 al Sinodului VI Ecumenic, care impune ca o obligaţie a întâistătătorilor Bisericii „să înveţe clerul şi poporul principiile cucerniciei, nedepăşind totodată cadrul limitelor odată fixate şi al tradiţiilor Părinţilor purtători de Dumnezeu … lămurind Scriptura nu altfel decât aşa cum au expus-o luminătorii şi învăţătorii Bisericii în creaţiile lor …, pentru a nu se abate de la sensul lor”.

Cât priveşte însă noua traducere ecumenică a Bibliei cu „sprijinul” evreilor, nu-i greu să ne dăm seama că prin mijlocirea textului masoretic al Vechiului Testament a fost făcută o tentativă nelegiuită de a lipsi de sens Noul Testament, separând proorociile mesianice de împlinirea lor nou-testamentară în Persoana Dumnezeului-Om, Domnul nostru Iisus Hristos.

Francmasoneria a încercat demult să submineze Ortodoxia în Rusia prin instituirea la începutul secolului al XIX-lea a unor „Societăţi biblice” după exemplul celor britanice în care, sub pretextul traducerii şi răspândirii Bibliei în limbile moderne, se vehicula ideea că Vechiul Testament trebuie tradus din textul evreiesc (masoretic). Aceeaşi idee era propagată şi în „Societatea Biblică din Rusia”, în care, laolaltă cu puţinii membri ortodocşi, activau catolici, luterani, anglicani, metodişti etc, sub preşedinţia cneazului Goliţîn, ober-procuror şi cunoscut mason. În raportul anual al „Societăţii Biblice Ruse” pentru 1918 citim, între altele: „Alianţa cerească dintre credinţă şi dragoste, instituită de către societăţile biblice în marea familie creştină, deschide o epocă în care va fi un singur păstor şi o singură turmă (!), adică în care va exista o singură religie creştină divină în toate confesiunile creştine”. Şi nici un cuvânt despre credinţa ortodoxă a poporului rus !

Membrii Societăţii Biblice Britanice încă de pe atunci îşi imaginau această religie „creştină” generală drept una pur protestantă. După apariţia cărţilor Sfintei Scripturi în limba rusă, Richard Watson – şeful metodiştilor din Anglia, şi-a exprimat speranţa că aceasta va conduce Biserica Rusă spre protestantism şi, respectiv, spre „fericire şi binecuvântare”. „Astăzi putem nădăjdui, spunea el, că în curând Biserica Ortodoxă se va bucura de aceleaşi avantaje … Libera propovăduire a adevărului, dezvăluind Bisericii Ortodoxe propriile ei rătăciri, va însufleţi credinţa şi va păstra alianţa creştinilor” …

Astăzi francmasoneria îşi duce la îndeplinire ţelul său principal prin ecumenism, şi o face cu destul succes. În timpul ultimei, a VI-a Adunări Generale a C.E.B. de la Vancouver (1983) s-a ajuns până acolo că Doroteea Zëlle din RFG a lansat către participanţii la Adunare apelul de a alcătui „alte evanghelii”, întrucât, chipurile, „evangheliile vechi nu mai corespund exigenţelor actuale” !

Cu îndrăzneală neobrăzată este tratată şi Revelaţia dumnezeiască, din care până acum credincioşii îşi dobândeau cunoştinţele despre Dumnezeu, iar astăzi celor ce s-au lepădat de adevărata credinţă ecumeniştii le propun să alcătuiască „alte evanghelii”, pentru a introduce în ele propriile rătăciri şi a-şi argumenta, prin „scripturi” false, alcătuite după bunul lor plac, propriile născociri profanatoare.

Urmărind îngrozitoarele abateri de la adevăr (II Tesaloniceni 2, 3), care se promovează deja făţiş în domeniul inviolabil al înseşi Revelaţiei dumnezeieşti, ne amintim cuvintele sinistre, pe care le-a auzit o cunoscută a noastră (ortodoxă rusă) în anii 1950, în Belgia, de la un influent ecumenist occidental: „Către sfârşitul secolului XX, creştinii vor citi de acum o nouă Biblie” !

Prin urmare, un creştin ortodox nu poate fi ecumenist, fiindcă:

1) ecumenismul propovăduieşte „dragostea şi îngăduinţa” faţă de erezii;

2) subminează adevărul şi dragostea întru Hristos;

3) prin mijlocirea traducerilor ecumenice ale Bibliei distruge credinţa în Hristos;

4) nivelează creştinismul cu alte religii, conducând astfel la ecumenism inter-confesional !

 

[1] N.r.: Într-adevăr, în Sfânta Scriptură din 1937, varianta preoţilor profesori Vasile Radu şi Gala Galaction, scrie: Nici jertfele de sânge nu-ţi plac, nici prinoasele, dar mi-ai dat urechi ascultătoare (Psalmi 40, 7). În volumul IV al Septuagintei tradusă în colaborare de Colegiul Noua Europă, Polirom 2006, citatul este astfel: Jertfă şi prinos nu ai voit, dar mi-ai întocmit urechi (Psalmi 39, 7), cu o notă de subsol: Dar mi-ai întocmit urechi, după Rahlfs, dar majoritatea manuscriselor LXX au: Mi-ai întocmit un trup (aşa cum citează şi Evrei 10, 5). Textul Masoretic are: Mi-ai deschis (litt. săpat) urechi, fără acel dar, care sugerează o înlocuire a jertfei cu altceva.

[2] N.r.: În versiunea din 1937 scrie: Fericit este omul drept, căci îi va merge bine şi de rodul faptelor sale se va bucura (Isaia 3, 10). Versiunea 1988, adoptată de Sfântul Sinod al BOR, spune: Fericit este omul drept, că el va mânca din rodul lucrurilor lui. În volumul VI-1 al Septuagintei există o notă de subsol: în textul masoretic versetul este o maximă sapienţială în antiteză cu cea de la versetul 11: Spuneţi: celor drepţi le va merge bine căci vor mânca rodul faptelor lor.

Sursa: ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL, De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev