13. ,,Teolog este cel care se roagă cu adevărat …”

Alegând această definiţie patristică a teologiei ca titlu al acestui capitol, trebuie să spunem de asemenea că teolog este cel care are ,,cugetul lui Hristos”, care se închină lui Dumnezeu ,,în duh şi adevăr”, că teologia este cunoaşterea adevărurilor veşnice revelate dumnezeieşte care conduc către viaţa veşnică.

Ecumenismul se dezvoltă cu repeziciune înaintea ochilor noştri într-o anti-Biserică cu însuşirile definite clar ale religiei lui antihrist

Dar cugetul lui Hristos, ca şi Duhul şi Adevărul sunt unice şi sălăşluiesc doar în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică avându-L pe Iisus Hristos Domnul nostru şi Mântuitorul Însuşi drept Cap al ei. Această teologie, revelată dumnezeieşte şi păzită de către Biserică, este însuşită printr-o creştere efectivă în sânul Bisericii, care este săvârşită îndeosebi prin rugăciune şi ascultare faţă de poruncile lui Hristos privind dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.

Din nefericire, o asemenea teologie, în concordanţă cu ceea ce a spus Biserica veacuri de-a rândul şi pretutindeni prin Apostolii săi, prin Părinţii Bisericii şi prin Sfinţi, are puţine în comun cu ,,ştiinţa teologică” şi ,,creativitatea teologică” care au înflorit atât de abundent în secolul XX printre moderniştii ecleziastici şi apostaţi.

Recentul canonizat Sfântul Ioan (Maximovici) scria că astfel de raţionamente omeneşti, în loc să se plece în faţa adevărurilor revelate dumnezeieşte, încearcă să le adapteze înţelegerii lor. ,,Aceasta este dorinţa de a nivela şi de a amesteca ceea ce a fost revelat de Dumnezeu cu ceea ce a descoperit omul însuşi … Filozofii noştri par să se simtă înrudiţi cu ereticii din vechime fără a-şi ascunde simpatia faţă de ei şi văzând în ei pe propovăduitorii adevărului”[148].

Aceste cuvinte caracterizează în modul cel mai potrivit cu putinţă scrierile ,,teologice” ale ereziarhilor contemporani. Din ele cititorul poate afla despre ,,natura feminină a dumnezeirii”, ,,sufletul lumii” şi apocatastază (Serghie Bulgakov scrie despre ea cu simpatie) cu ,,preexistenţa sufletului” şi alte născociri cabalistice şi ocult-gnostice. Mai mult, aceste idei prezentate într-o manieră întrucâtva nouă trec drept ,,percepţii’’ şi ,,învăţături” teologice strălucite. Nu acesta este motivul pentru care toţi aceşti renovaţionişti încearcă să defăimeze Biserica Rusă afirmând că nu a avut teologie independentă până în secolul XX ? Ei susţin că înflorirea gândirii religioase ruse a avut loc prin activitatea lui S. Bulgakov, P. Florenski, N. Berdiaev şi a adepţilor lor, prin toţi cei pe care F.M. Dostoievski i-a numit pe drept ,,trândavi religioşi”.

Dar trândăvia şi vanitatea nu sunt singurele forţe care motivează astfel de oameni. Coordonarea statornică a eforturilor lor în societăţile secrete şi organizaţiile controlate de aceste societăţi (precum Institutul Teologic din Paris şi Seminarul Sfântul Vladimir din New York, Academia Teologică şi seminariile teologice ale Patriarhiei Moscovei şi ale altor patriarhii ecumeniste, ca să nu mai vorbim de astfel de pepiniere noi ale renovaţionismului răuvoitor precum universitatea înfiinţată în amintirea protopopului A. Men şi Institutul Teologic Sfântul Tihon din Rusia) este o dovadă suficientă că răspândirea în întreaga lume a acestei ,,creativităţi teologice”, atât de asemănătoare cu cele mai teribile erezii din vechime, este de mare însemnătate pentru oricine. Această ,,teologie” a apostaziei care de la primii ei paşi s-a plasat deasupra şi în afara învăţăturii Părinţilor Bisericii şi a fost în contradicţie cu ea în mod constant, nu poate fi învăţătura Bisericii, cu toate că pretinde tot timpul că este. Fiind incapabili să se supună Bisericii, să fie în acord cu Sfinţii Părinţi, aceşti ,,teologi” vor declara drept ,,Biserică” orice poate găzdui orice erezie. Ei nu numai că vor declara, ci vor crea în pripă această anti-Biserică în ecumenismul care se dezvoltă cu repeziciune înaintea ochilor noştri într-un super-ecumenism cu însuşirile definite clar ale religiei lui antihrist.

Ceea ce se creează în lumea limitată a şcolii, congreselor şi adunărilor teologice este adus la cunoştinţa publicului cu respect, popularizat şi introdus în practica Bisericilor tot mai degenerate. Succesul acestei activităţi degradante este vizibil aici pentru oricine: complăcându-se într-o stare de obedienţă, credincioşii adoptă inovaţiile mai înainte de neconceput, şi lupii care îi controlează îşi pot urmări acum cu tot mai multă francheţe ţelurile lor satanice (a se vedea, de exemplu, în cap. 4 declaraţiile Mitropolitului Chiril de Smolensk la cea de-a VI-a Adunare a CMB).

Darul deosebirii duhurilor devine o mare raritate, şi mulţumită popularizării, scrierile ,,fondatorilor” şi adepţilor lor (bulgakovii, florenskii, schmemanii, manii) care ocupă rafturile din librării amestecate cu lucrările lui Blavatskaya, ale lui Steiner, ale hinduiştilor şi sataniştilor, îşi găsesc sute de mii de noi cititori.

Viclenia oarecum recentă a acestei ,,partide” teologice pare ridicolă şi naivă astăzi, dacă ne amintim o recunoaştere tipică a unuia dintre sofianiştii moscoviţi căruia îi plăcea să repete că el şi-a intitulat articolul său despre Bulgakov ,,Părintele Serghie” pentru a scoate din conştiinţa cititorilor săi expresia armonioasă ,,Părinte al Bisericii”. La doar câţiva ani după aceasta, nu mai sunt necesare trucurile: ereticii sunt numiţi acum pe faţă ,,Părinţi ai bisericii”, şi unul, chiar de un calibru mai mic (A. Men), este menţionat ca ,,fiul omului” !

Sarcina înlocuirii Părinţilor Bisericii cu bulgakovii, a teologiei cu erezia, şi a Bisericii lui Hristos cu desfrânata anticreştină a Babilonului este îndeplinită cu râvnă de cei pe care strămoşii noştri i-ar plimba pe străzile oraşului având pe cap şepci cu inscripţia ,,soldaţii lui satan”. Acum aceşti soldaţi au putere şi autoritate în lumea apostaziei.

Biserica Ortodoxă şi teologia nu au nici o legătură cu toate acestea. Biserica nu-l va numi niciodată teolog pe ereticul Bulgakov, nici nu se vor acorda vreodată în Biserică grade teologice catolicilor şi monofiziţilor, aşa cum se obişnuieşte în Academiile Teologice ale Patriarhiei Moscovei. Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserica Ortodoxă este una cu Părinţii Bisericii şi ea nu poate decât să rămână în contemplarea patristică a lui Dumnezeu. ,,A cugeta despre orice [lucru] ’în Hristos’ – aceasta este principala poruncă pentru toţi creştinii, acesta este imperativul nostru creştin categoric al teoriei cunoaşterii” (Iustin Popovici)[149]. Cel mai adesea, adevărata teologie grăieşte blând, dar vocea sa curată este auzită în întreaga lume: pentru mântuirea unora şi mai marea condamnare a altora. Adevărata teologie, străină de narcisism şi exaltare, stă ascunsă în chiliile rugătorilor şi asceţilor, în mânăstirile care păzesc cu credincioşie tradiţia patristică, într-o luptă ascetică care rămâne în umbră în mijlocul lumii apostate.

Adevărata teologie ajută la dobândirea mântuirii, fiindcă cei care caută mântuirea o află. Numai Dumnezeu ştie câte exemplare din Sfintele Scripturi, câte volume din scrierile Părinţilor Bisericii sau scriitorilor asceţi, câte cărţi cu vieţile sfinţilor, de rugăciuni şi acatiste au fost copiate în taină de mână, sau bătute la maşină, departe de ochii scrutători ai KGB-ului şi trecute din mână în mână în Rusia sovietică. Autoarea acestor rânduri a văzut şi a citit adeseori astfel de publicări ,,samizdat” ale cărţilor Arhiepiscopului Serafim (Sobolev), ale predicilor şi articolelor Arhiepiscopului Averchie (Tauşev), ale arhimandritului Constantin (Zaiţev) şi ale altor cărţi remarcabile.

Această literatură a pregătit în mod proniator poporul rus pentru atacul duhovnicesc pe care-l suferă astăzi Ortodoxia în Rusia. Pentru Rusia, chinuită de suferinţe şi pierind în păcate, alcoolism şi nelegiuiri fără de număr, cărţile teologilor amintiţi mai sus au fost tot atât de importante ca pâinea. Poate de aceea putem observa un fenomen extraordinar în Rusia de astăzi, anume cel al ,,tâlharilor înţelepţi” care, după ce au ieşit din închisori, au devenit fii plini de râvnă ai Bisericii Ortodoxe ? ,,Nu ne este dat nouă să ştim cum se va răsfrânge cuvântul nostru [asupra altora]” (Feodor Tiutcev).

Cărţile publicate de Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora[150], în primul rând la Mânăstirea Sfânta Treime din Jordanville, şi trimise în Rusia decenii de-a rândul, au adus roade bune. Grija pastorală pentru mântuirea celor pierduţi şi în eroare este de asemenea teologie.

În vremurile noastre premergătoare lui antihrist, ca în vremurile Sinoadelor Ecumenice, teologia este acolo unde este expusă erezia, acolo unde se ridică glasul în apărarea Ortodoxiei, acolo unde unitatea cu sfinţii este manifestată nu numai în comemorarea lor liturgică, ci şi în întreaga rânduială de viaţă a Bisericii.

Canonizarea Sfinţilor Noi Mucenici şi Mărturisitori ai Rusiei şi a Stareţilor de la Optina de către Biserica noastră din diaspora; proslăvirea sfântului ei ascet şi teolog Ioan (Maximovici), condamnarea ereziei sofianiste şi anatema sa împotriva marii erezii a ecumenismului – toate acestea încununează credinţa ortodoxă de-a lungul întregii existenţe a BORD. Toţi întâistătătorii ei, răposaţii mitropoliţi Antonie, Anastasie şi Filaret, actualul mitropolit Vitalie, întemeietorii şi profesorii Seminarului Teologic de la Mânăstirea Sfânta Treime din Jordanville, precum şi protopopul Mihail Pomazanski şi alţii; arhiepiscopul Serafim (Sobolev) şi elevii şi ucenicii lui bulgari, demascatorii ereziei ecumenismului arhimandritul Serafim (Alexiev) şi Serghie (Jazadjiev)[151], arhimandritul Iustin (Popovici), episcopul Grigorie (Grabbe), ieromonahul Serafim (Rose), protopopul Lev Lebedev, arhidiaconul Ghermano Ivanov-Trinadtzaty[152] – ei sunt cei în ale căror cuvinte ortodocşii de astăzi caută şi găsesc o călăuză demnă de încredere către mântuire, departe de păienjenişul de scrieri produse de falşii păstori modernişti şi renovaţionişti cu care antihrist încearcă să prindă sufletele instabile. Adevărata Biserică, spre deosebire de patriarhiile apostate de astăzi, prin însăşi natura ei nu poate permite amestecarea luminii cu întunericul, părtăşia lui Hristos cu Veliar. Ea nu poate fi decât izvorul adevăratei teologii, pe care ea şi numai ea o păzeşte şi o transmite lumii.

[148] Cronica cinstirii arhiepiscopului Ioan (Letopis’ pochitanija Arkhiepiskopa Ioanna), Schitul Sfântul Ghermano, 1980, p. 95-96.

[149] Arhimandrit Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul (Pravoslavnaia Tserkov i ekumenizm), Mânăstirea Hilandar, Sfântul Munte Athos, Thessalonic, 1974. Citat din traducerea prescurtată şi revizuită din limba sârbă, Moscova 1993, p. 24.

[150] Pentru concizie, vom scrie de acum încolo, în loc de Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, BORD.

[151] Arhimandrit Serafim (Alexiev), arhimandrit Serghie (Jazadjiev), De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist (Pochemu pravoslavnomu khristianinu nel’zia byt’ ekumenistom), SPb., 1992.

[152] A se vedea Scrierile păstorilor ortodocşi din diaspora rusă.

Sursa: ECUMENISMUL – CALEA CĂTRE PIERZARE de Ludmilla Perepiolkina