Problema educaţiei etatizate este prezentată de Ken Schoolland, înAventurile lui Johnathan Gullible, într-un capitol care poate fi înşelător la prima vedere, mai ales pentru cineva care a trăit comunismul românesc.

În capitolul Comisia de digestie se vorbeşte, aparent, despre ceea ce românii numeau circurile foamei: o schemă de alimentaţie publică însoţită de interzicerea gătitului acasă. Dar, de fapt, autorul a încercat să descrie metaforic situaţia învăţământului public. Hrana servită în mod etatic nu este fizică, ci mentală sau spirituală. Problema homeschooling-ului este descrisă ca o interzicere a gătitului în familie:

“De ce ar plăti cineva în plus pentru masă, dacă se pot duce la cantinele politice pe gratis?” se miră Jonathan.

Bunica râse. “Pentru că acestea au devenit îngrozitoare – bucătarii, mâncarea, atmosfera – totul! Bucătarii proşti nu sunt concediaţi niciodată dintr-o cantină politică. Asociaţia lor profesională e prea puternică. Iar bucătarii cu adevărat buni sunt rareori răsplătiţi pentru că bucătarii proşti devin invidioşi. Moralul este scăzut, mâncarea este proastă, iar Comisia de Digestie hotărăşte meniul.”

“Asta e partea mizerabilă,” exclamă bunicul. “Ei încearcă să le facă pe plac prietenilor lor, şi nimeni nu e niciodată mulţumit. Ar fi trebuit să vezi cearta privind pâinea şi cartofii. Pâine şi cartofi în fiecare zi, de zeci de ani. Apoi grupul de influenţă pentru paste făinoase a organizat o campanie pentru tăiţei şi orez. Îţi aminteşti?” se întoarse el spre soţia lui. “Când cei cărora le plăceau tăiţeii şi-au plasat în sfârşit oamenii în Comisie, atunci a fost ultima dată când am mai auzit de pâine şi cartofi.”

Davy se înnecă. Arătându-şi faţa din spatele fustei bunicii, strâmbă din nas cu dezgust. “Nu-mi plac tăiţeii, bunico.”

“Mai bine să-i mănânci, dragul meu, altfel Ofiţerii de Nutriţie te vor urmări.”

“Ofiţerii de Nutriţie?” întrebă Jonathan.

“Şşt!” spuse bunicul şi duse un deget la buze. Privi peste umăr şi pe urmă în josul străzii ca să se asigure că nu-i urmărea nimeni. “Cei care evită mâncărurile aprobate politic, cad de obicei în mâinile Ofiţerilor de Nutriţie. Copiii le spun Nuţi. Nuţii urmăresc cu atenţie prezenţa la masă şi îi vânează pe cei care nu vin. Delicvenţii de nutriţie sunt duşi în cantine speciale unde sunt forţaţi să mănânce.”

Davy se scutură. “Dar n-am putea mânca acasă? Bunica găteşte cel mai bine.”

“Nu e permis, dragul meu,” spuse bunica mângâind-ul pe cap. “Câţiva oameni au permise speciale, dar bunicul şi cu mine nu avem calificarea necesară. Şi nu ne putem permite echipamentul sofisticat de bucătărie care este obligatoriu. Vezi tu, Davy, politicienii cred că ei au mai mare grijă de nevoile tale decât avem noi.”

A spune, precum au făcut-o recent Carmen Iohannis şi mulţi alţii pe tema homeschooling-ului, că cine este şcolit acasă riscă să devină o persoană ruptă de societate, s-ar traduce, în spiritul poveştii lui Ken Schoolland, cam aşa: cine nu mănâncă la cantinele politice şi alege să mănânce la mama acasă, riscă să fie un copil malnutrit şi o persoană care nu va şti niciodată cum se ia masa în oraş. Nu suntem fiinţe izolate, suntem fiinţe sociale, deci să mâncăm cât mai mulţi împreună – la cantinele şi de la bucătarii acreditaţi de stat, bineînţeles –, pentru că aşa ne simţim bine.

Cam acesta este nivelul argumentelor avansate recent contra homeschooling-ului.

Sursa: http://mises.ro