Întrând în toamna anului 1948, a apărut ceva nou în regimul celular – o oarecare destindere, căreia nu-i deduceam sensul¹. Era de ajuns să vrei să treci de la o celulă la alta și puteai să-ți vezi cunoscuții. Și-a făcut apariția și un jurnal de perete – jurnalul mizeriei intelectuale comuniste.

Semnau articole câțiva deținuți ce fuseseră strânși special pentru asemenea activitate în celula nr. 7. Responsabililor de acestă treabă, puși de ofițerul politic Dincă, li se dăduseră creion și hârtie, pe care nu le puteau înstrăina. Pe primul îl chema Teianu, ulterior poreclit Tăune. […] Pe al doilea îl chema Bojâncă, nume semnificativ. […] N-a trecut mult și a apărut un memoriu ca din partea deținuților politici aflați în Închisoarea Brașov, către Ministerul de Interne, prin care își făceau autocritica, acuzau burghezia, fostele partide politice și chiar câțiva deținuți plasați în alte celule. Desigur, ne dădeam seama că este o primă acțiune de acest gen și că vor urma și altele. Cu acestea începea un nou fel de teroare, un mod de a rupe solidaritatea dintre deținuți, de a crea amăgirea eliberării.

Profesorul și scriitorul Ernest Bernea, care se afla printre noi, arestat² la Poiana Mărului unde își avea familia, în marea sa cinste sufletească și, totodată, din superba sa naivitate în fața vicleniei, preocupat și dânsul de acțiunea murdară ce începuse, propunea să chemăm pe Teianu și pe Bojâncă în celula 6 și să le vorbim de actul de conștiință, de corectitudine față de idei, etc. Încă nu apăruse în jurnalul de perete afirmația că dânsul este unul care în celulă duce o activitate dușmănoasă, expunând idei filosofice creștine, de educație pură, ori vorbind despre filosofi ca Jacques Maritain sau de poeți ca Francis Jammes. Profesorul Bernea era suferind și încercam să-l ocrotim. Când puteam să procurăm câte un cartof fiert în plus pentru dânsul, simțeam că am făcut un mare bine. Când pomenea de lucrările sale de filosofie și cultură, peste douăzeci după cum spunea dânsul, figura-i căpăta aspect de durere fizică deoarece avea convingerea că nu le va mai putea publica. Îi fusese arsă, la Sibiu, Etnografia Olteniei, format mare, cu planșe, carte de-abia ieșită din tipografie. Nu avea plăcere mai mare decât atunci când colegii de celulă, tineri avizi de cunoaștere, îl solicitam să ne vorbească.

(Petre Baicu – Povestiri din închisori și lagăre, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1995, pp. 46-47)

1. Este vorba de acțiunea de reeducare de la Penitenciarul Regional Brașov, care a fost declanșată în toamna anului 1949, nu 1948, cum o indică eronat memorialistul.

2. Ernest Bernea a fost arestat în august 1949 şi ţinut în anchetă la Braşov până în martie 1950, pentru presupuse comploturi „ţărăniste” pe care le-ar fi pus la cale.