De fapt este vorba de un raport de cauzalitate între cei doi termeni educație și epoca informațională. Oricât de paradoxal ar părea, de fapt în loc să susțină educația, noile tehnologii moderne cum este internetul și televiziunea, au dus la eșecul educației care s-a dorit a fi susținut exclusiv prin acestea. Este concluzia unei cărți bune, pe care am descoperit-o recent și editată pentru prima dată în România abia după 31 de ani de la apariția ei în 1985, în America.
Este vorba de cartea lui Neil Postman Distracția care ne ucide, apărută la editura Anacronic în acest an. Postman a făcut o cercetare în care a arătat că sistemul educațional american a optat în locul studiului clasic ce mergea pe material tipărit, cărți, caiete, etc., studiul inovator prin intermediul mijlocelor moderne pe atunci televiziunea și astăzi internetul.
Pentru că în sistemul clasic de învățământ învățarea era o metodă coercitivă care te punea la anumite privațiuni, adică atenție, concentrare, putere de analiză, efort în gândire etc., câțiva băieți deștepți, s-au gândit că învățarea ar fi fost mult mai eficientă dacă ar fi ambalată într-un material mai plăcut, prin intermediul emisiunilor televizate, sub formă de divertisment. Astfel că americanii au produs unele genuri de emisiuni ”educaționale” ca de exemplul emisiunea Sesame Street unde simpaticele păpuși Mupets te ajutau să înveți să citești. Ori alte proiecte mai extravagante, care azi numai când auzi de ele îți vine să cazi de pe scaun: în 1984 niște școli din Philadelphia își instruiau elevii punându-i să poarte la ore căști walkman și să asculte cum pe muzică rock li se preda istorie, matematică, engleză. După cum bine spunea Neil Postman acest experiment încerca să transforme sala de clasă într-un concert rock. Dacă asta se întâmpla în America anilor `85, astăzi sub impactul lecților sub impactul exclusiv al internetului, unde citești cărțile online, faci referatele online, îți faci lecțile până și la matematică și fizică ori chimie online, îmi imaginez ce harababură poate ieși de aici.
Nu vreau să fiu prea dur, dar nici nu mă mai mir de perlele de la limba română. O să ajungem până acolo încât o să desfințăm pixul și hârtia. În primul rând divertismentul pe care îl sugerează Postman este cauzat de reformatorii sistemului care l-au inclus în educație, ca să facă învățarea mai distractivă și plăcută. Însă prin asta te îndepărtează de la scopul ei. Adică de-a învăța temeinic, de-ați folosi capacitățile intelectuale așa cum ți le-a lăsat Dumnezeu în mod natural. Asta și pentru că intervin tot felul de discontinuități. De exemplu, când cauți să faci un referat, sau un eseu la română căutând informații pe net, privirea îți poate fi atrasă de nu știu ce reclamă interesantă, mai vezi o poantă bună spusă de cineva, mai verifici e-mailul, sau poți să fi în paralel pe Skype ori să postezi ceva pe facebook și să dai un like la ceva ce ți-a plăcut. În acest fel îți zboară mintea în toate direcțile numai la ce ai de învățat nu.
Când eram eu pe băncile liceului abia dacă aveau vreo doi trei elevi telefon mobil, nu mai vorbesc de smartphone sau laptop. Astea erau sf-uri. Profesorul era la oră și erai cu ochii pe el și atent la ce-ți preda. Scriai după dictare la unele materii de te dureau mâna și de multe ori îl puneai pe profesor să-ți repete că ai rămas în urmă. Dar rămâneai cu ceva în cap. Ori astăzi internetul ca sursă de studiu, are o ponderă destul de mare în sistemul de învățământ și asta încă din clasele mici cum este gimnaziul. La facultate unii profesori acceptă să vi cu laptop-ul tău, să verifici un e-mail, să cauți ceva pe wikipedia etc., fără să deranjezi. Am văzut odată aflându-mă într-un amfiteatru, cum un coleg, foarte discret își făcea un update la un joc, pe laptop-ul său personal în timp ce profesorul își ținea ora. Era jocul Halflife, versiunea trei, cea mai nouă pe atunci. Nu deranja pe nimeni dar nici nu avea treabă cu ce spune profesorul la oră. Și asta era acum nouă ani. Ideea e că internetul și studiul online, nu desfințează cărțile ci pur și simplu le înlocuiesc ! E o diferență totuși considerabilă.
Răspunsul pe care i-l dau prietenului meu Florin referitor la articolul anterior este că eu cred într-adevăr că e mult mai fun să înveți navigând pe net decât să stai cu o carte în față câtea o oră sau două dar nici nu se leagă prea multe de capul tău. Și atunci rezultatele dezastruoase de la BAC, la limba română sunt total justificate.
În ultimul capitol al cărții menționate, autorul făcea de pe atunci o comparație între cunoscutele distopii a lui Orwell (romanul 1984) și Huxley (romanulMinunata lume Nouă) spunând că ”există două moduri prin care se poate distruge spiritul unei culturi. În primul dintre aceste moduri – cel orwellian – cultura devine o închisoare. În cel de-al doilea – cel huxleyan – cultura devine teatru burlesc” (pag. 215).
Cine a răsfoit din curiozitate câteva din așa-zisele manuale alternative, a observat că ele sunt înțesate cu tot felul de anecdote, istorioare nostime, știri interesante, ca să facă chipurile învățatul mai plăcut, transformându-l în ceva distractiv. Însă din păcate mințile micuților elevi, rețin mai degrabă partea distractivă, și uneori eludează materialul brut ce trebuia asimilat. Desele reforme în învățământ al ultimilor ani au copiat sistemul american de învățământ devenit normă peste tot în lume, prin faptul că Uniunea Europeană ne cerea imperios să ne aliniem la standardele ei. De atunci au scăzut și numărul de olimpici.
Nu mă pot abține să nu mai citez un paragraf ca o concluzie a lui Postman în care lumea lui Huxley devine o profeție pe deplin împlinită:
”Ceea ce ne învață Huxley este că în epoca tehnologiei avansate, este mai probabil ca devastarea spirituală să vină de la un dușman cu chip zâmbitor decât de la unul al cărui chip inspiră suspiciune și ură. În profeția huxleyană, Big Brother nu ne privește pe noi pentru că așa vrea el. Noi îl privim pe el pentru că așa vrem noi. Nu este nevoie nici de gardieni, nici de porți închise, nici de Ministere ale Adevărului. Atunci când populația ajunge să fie distrasă de fleacuri, când viața culturală este redefinită ca un ciclu neântrerupt de distracții, când conversația devine un gângurit de bebeluși (vezi limbajul de messenger brb, lol, gtg, etc. n.n), pe scurt când un popor devine public, iar treburile lui publice devin vodevil (generația facebook n.n.), atunci o națiune se află în pericol; moartea culturii devine o posibilitate evidentă” (pag. 216 a cărții).
Și pentru că într-un sistem totalitar coercitiv ca cel al lui Orwell totul se spărgea printr-o revoltă a maselor datorată insuportabilității vieții, în final câteva întrebări ale aceleiași cărți pentru lumea noastră huxleriană:
”Dar ce facem când nu există strigăte de suferință ? Cine este pregătit să lupte împotriva unui val de distracții ? Cui, când și pe ce ton să ne plângem atunci când discursul public se dizolvă în hlizeală ? Care este antitodul pentru o cultură sufocată de râs ?” (pag. 217).
Așa că să nu ne mai mire pe nimeni eșecul educațional.
Autor: Radu Comsuta
