Principiul 13

Ecumenismul este inspirat de către francmasoneria anticreştină şi pregăteşte calea lui antihrist

Ecumenismul întreţine cele mai strânse contacte cu organizaţii internaţionale nebisericeşti, politice, unele din ele secrete, îndreptate împotriva Bisericii lui Hristos, în primul rând cu masoneria. Acest fapt nici nu mai este tăgăduit, ci este declarat cu calm şi impertinenţă drept o calitate aproape pozitivă a mişcării ecumenice.

Despre legătura C.E.B. cu O.N.U., organizaţia politică cea mai mare din lume, mărturisesc elocvent documentele Adunării Generale a C.E.B. din Evanston (august 1954), la care a luat parte personal Dag Hammarchield, secretarul general al O.N.U.. În cuvântarea pe care a ţinut-o la forul ecumenic, el „a subliniat apropierea şi similitudinea fundamentală ce marchează activitatea celor două organizaţii: ele îşi propun aceleaşi sarcini, cu o mică deplasare a accentelor”. O.N.U. şi C.E.B. sunt reciproc apropiate prin obiective pur pământeşti. Pentru noi este mai important să scoatem la iveală contactele directe ale ecumenismului cu francmasoneria şi influenţa nemijlocită a ultimei.

A) Francmasoneria, protestantismul şi catolicismul

Ce reprezintă francmasoneria? Cuvântul franţuzesc ‘maçon’ se traduce ca zidar. Francmasonii îşi zic ‘zidari liberi’, susţinând că ei făuresc viitorul omenirii, ‘fericirea’ întregii lumi. În acelaşi timp, francmasoneria este duşmanul cel mai mare şi de temut al creştinismului şi mai ales al Ortodoxiei, având ca scop distrugerea Bisericii şi religiei în general. În 1881, francmasonul belgian Flerie scria: „Jos Răstignitul ! … Împărăţia Lui s-a sfârşit. Nu este nevoie de Dumnezeu”. Alt francmason de vază, de gradul 33, a declarat în 1912: „Până nu vom lichida bisericile, nu vom putea să activăm fructuos şi să construim ceva durabil”. În 1913, francmasonul Sicar de Plauson spunea: „Este un război pe care trebuie să-l continuăm până la victorie sau până la moarte – este războiul împotriva duşmanilor de totdeauna ai francmasoneriei: toate dogmele, toate bisericile”. „Să reţinem, scriu alţi masoni, că creştinismul şi francmasoneria sunt absolut incompatibile, şi de aceea a aparţine uneia din ele înseamnă a o rupe cu cealaltă”. Unii masoni ajung chiar până acolo că se declară slujitori ai satanei. „Noi, francmasonii, spunea maestrul superior al lojii, Lessing, descindem din neamul lui Lucifer”. La francmasoni, triunghiul înlocuieşte crucea, iar loja biserica.

Sciziunea ce s-a produs în deceniul al patrulea în sânul Bisericii Ruse din diaspora a fost cauzată de influenţa păgubitoare a francmasoneriei, care s-a infiltrat în instituţiile ecleziastice parohiale ruseşti, destrămând şi corupând viaţa bisericească. În 1923, cunoscutul francmason rus Kuzmin Karavayev a declarat la Conventul Marii Loji a Franţei: „Noi, refugiaţii ruşi, suntem ucenicii voştri. Noi învăţăm cum să devenim buni masoni, pentru a avea posibilitatea să traducem în fapt deviza francmasoneriei: libertate, egalitate şi fraternitate”.

În pofida diferenţelor de ritual, francmasoneria este o organizaţie unitară. Masonul Kolson scria în Analele masonice mondiale (1930, mai, p. 110): „În lojile noastre nu avem străini. Fraţi din toate popoarele, din toate lojile, se simt ca la ei acasă”. De aceea fiecare mason, indiferent de asociaţia la care aparţine, este pe deplin răspunzător pentru activitatea anticreştină şi antistatală pe care o desfăşoară organizaţia francmasonică mondială.

După cum afirmă autorul rus I. Makarov, „prin apartenenţa lor religioasă, masonii sunt în mare parte protestanţi, deşi la baza creării acestei asociaţii a fost pusă ideea pan-religiozităţii uniunii zidarilor liberi”. „Curia papală, în tendinţa ei de a înlătura un concurent influent (adică francmasoneria) a început s-o predea anatemei … Majoritatea papilor de la Roma blestemau francmasoneria … Papa Pius IX, în una din bulele sale, a supranumit-o „sinagogă a satanei”, sinteză a tuturor ereziilor … Cu toate acestea, francmasoneria a continuat să se dezvolte, atrăgând în mrejele sale o mulţime de catolici”. Este de consemnat că în ultimul timp papii de la Roma şi-au schimbat radical atitudinea faţă de francmasonerie. Makarov afirmă: „În 1939 a fost lansată ideea apropierii francmasonilor de Biserica Catolică. Astăzi ei declară fără ocol că susţin politica Vaticanului”.

Cum se poate explica începutul apropierii Vaticanului de francmasonerie ? Cele două puteri mondiale, în aparenţă contrare, îşi dau mâna cu scopul de a stăpâni şi guverna lumea. Biserica Catolică, în virtutea caracterului său pământesc, fiind asemănătoare unui stat pământesc şi ducând o politică flexibilă, poate proceda azi aşa, mâine altfel. Pentru a-şi justifica noua poziţie faţă de francmasonerie, ea a inventat un argument ingenios, făcându-l cunoscut prin articolul „Biserica şi francmasoneria”, publicat în ziarul francez Le Monde din 17 aprilie 1975: „Deşi în trecut francmasoneria se pronunţa împotriva Bisericii, astăzi pare să aibă o atitudine mai bună faţă de Biserică, apără credinţa într-o Fiinţă Supremă (?!) şi manifestă respect faţă de Biblie, deopotrivă cu cărţile sfinte ale altor religii”(!). În articol se exprimă ideea că a venit timpul să se abroge canonul catolic nr. 2335, care interzice catolicilor, sub ameninţarea excomunicării, să adere la lojile masonice.

Ideea abrogării canonului antimasonic, lansată în 1975, astăzi este deja materializată: canonul respectiv a fost eliminat din noul Cod de drept canonic al Bisericii Catolice, apărut în redacţia Papei Ioan Paul II. Mai mult decât atât, însuşi Papa Ioan Paul II este membru al unei loji masonice, după cum demonstrează revista italiană Oggi, publicând în octombrie 1983 o fotografie în care papa, împreună cu alţi „înalţi demnitari”, se ţin de mâini, în „lanţul frăţesc”, la un banchet masonic. Potrivit informaţiei reporterului din Roma al ziarului Orthodoxos Thypos, care apare la Atena, Vaticanul a încercat să confişte numărul respectiv al revistei, acesta însă fusese deja difuzat în Italia şi peste hotarele ei. După cum s-a exprimat un episcop catolic onest, „fotografia papei în ‘lanţul masonic’ o să circule şi o să aibă urmări … întrucât ea a apărut într-un moment când lojile masonice din Italia provocaseră nu puţine scandaluri, în care este evident implicată Biserica Catolică şi mai ales banca Vaticanului”.

La o lună după aceea, sub influenţa demascării, Vaticanul a publicat o declaraţie privind „incompatibilitatea calităţii de membru al vreunei organizaţii masonice cu apartenenţa la Biserică”. În această declaraţie, semnată de cardinalul Joseph Ratzinger[1], şeful Congregaţiei religioase, şi autorizată spre publicare de însuşi papa, se arată: „Referitor la întrebarea dacă s-a schimbat punctul de vedere al Bisericii asupra organizaţiilor masonice în legătură cu faptul că în noul Cod de Drept canonic ele nu sunt vizate în mod special, ca în Codul vechi, Congregaţia răspunde: la baza redactării (noului Cod) s-a pus condiţia de a nu se vorbi şi despre alte organizaţii, deoarece acestea sunt tratate în capitolele cu caracter mai general. Punctul de vedere negativ al Bisericii asupra organizaţiilor masonice rămâne neschimbat, căci principiile lor întotdeauna au fost incompatibile cu învăţătura Bisericii, şi aderarea la aceste asociaţii este interzisă de Biserică. Credincioşii care fac parte din organizaţiile masonice săvârşesc un mare păcat şi nu au dreptul la sfânta împărtăşanie”.

Oricât de abili ar fi membrii amintitei congregaţii în frunte cu însuşi papa, ei nu au putut evita un scandal la scară mondială, stârnit de apariţia în presă a fotografiei papei în calitate de francmason. Trecerea sub tăcere a acestui fapt în documentul oficial citat dă în vileag că marii demnitari ipocriţi de la Vatican, în primul rând papa, au conştiinţa încărcată. Explicaţia privind eliminarea din noul Cod a canonului antimasonic nr. 2335 nu pare concludentă. Dacă acesta a intrat într-un ,,capitol cu caracter mai general”, de ce nu s-a arătat în care anume ? În ce priveşte cuvintele liniştitoare că atitudinea Bisericii Catolice faţă de loja masonică ar fi rămas „neschimbată” şi că a fi mason este un mare păcat care împiedică împărtăşania, toate acestea sunt de-a dreptul neconvingătoare, de vreme ce capul acestei Biserici, surprins în flagrant ca mason, continuă să slujească şi să se împărtăşească.

Totuşi, apropierea provizorie a francmasoneriei de Biserica de la Roma nu schimbă câtuşi de puţin caracterul ei de mişcare antireligioasă şi antistatală, care caută să dirijeze evenimentele din lume şi să-şi urmeze scopurile sale obscure sub acoperirea diferitelor organizaţii umaniste, de culturalizare şi de educaţie pe care le creează. Principalul scop secret este să nimicească credinţa lui Hristos, punând în locul acesteia religia masonică anticreştină, precum şi să lichideze statele şi să-şi instaureze propria putere absolută asupra omenirii ‘unificate’.

Mulţi factori, în lumea contemporană, contribuie la realizarea obiectivelor finale ale francmasoneriei, în special a unirii tuturor popoarelor în frunte cu un guvern mondial unic. Este vorba în primul rând de mijloacele tehnice moderne cu grandioasele lor performanţe. Redactorul revistei americane Saturday Review scrie: „Astăzi întreaga lume reprezintă un potenţial indivizibil: pe globul pământesc nu există loc la care nu ar putea ajunge vocea omenească. De aici rezultă că, în definitiv, îmbinarea cuvântului cu electronica va face posibilă trecerea la un guvern mondial”.

Un astfel de guvern presupune un cap mondial unic. Cine va fi acesta dacă nu antihristul, prevestit de cuvântul lui Dumnezeu ca omul păcatului, fiul pieirii (II Tesaloniceni 2, 3), care îşi va face apariţia la sfârşitul lumii ca unificator şi ‘binefăcător’ al întregii omeniri ?

Respectiv, francmasoneria pregăteşte treptat omenirea pentru a ridica, pe ruinele actualelor religii, care îi divizează pe oameni, o religie nouă, în stare să-i unească pe toţi, despre care se scrie deschis în zilele noastre. Arhimandritul grec Arsenie (Kompugia), în articolul „Legătura papei cu antihristul” din Orthodoxos Thypos (1986, nr. 733, 12 noiembrie), face cunoscut că în America a apărut o carte a unui evreu Veniamin Crem, în care se spune direct că „mesia-hristos s-a născut deja şi se pregăteşte să se arate curând lumii în calitate de cap al guvernului mondial. Planurile pe care trebuie să le aducă la îndeplinire cuprind şi nimicirea creştinismului şi instituirea unei noi religii cu ajutorul lojilor masonice … Reunirea creştinismului, incluzând Ortodoxia, o va face succesorul actualului papă, care, deci, este ultimul, acel ce va pregăti terenul … În martie 1986, papa a adresat evreilor, musulmanilor şi creştinilor apelul de a se uni sub un singur dumnezeu. Ce blasfemie ! Iar la 27 noiembrie a aceluiaşi an, el a convocat la Assisi (Italia) pe liderii tuturor religiilor (neexcluzând nici pe satanişti) la o slujbă religioasă comună pentru pacea întregii lumi”.

Un grec ortodox din Hanovra, Vasile Kaunas, la 19 ianuarie 1988 a comunicat redacţiei ziarului Orthodoxos Thypos că într-un număr de lux al unei reviste masonice, ce se difuzează gratuit, se scrie: „Iisus Hristos (adică antihristul) şi stăpânirea lui sunt de-acum aproape. Iată că i se aud deja paşii, şi foarte curând îl vom primi” …

În unul din numerele precedente ale aceleiaşi reviste masonice se spuneau următoarele: „Papa dirijează, cu ajutorul nostru (adică al masonilor), pregătirea unei pan-religii, care va fi zidită pe ruinele marilor religii monoteiste” (Orthodoxos Thypos, 12.11.1988, nr. 776).

Acum este clar de ce francmasoneria încearcă astăzi o apropiere de papa; acesta trebuie să joace un rol important în procesul adaptării creştinismului la celelalte religii şi supunerii lui antihristului. Adevărata Ortodoxie, însă, continuă să fie pentru francmasonerie piatra poticnirii (Romani 9, 32-33), întrucât este strâns legată de dogmele şi canoanele care o păzesc de orice amestec. Iată de ce francmasoneria caută să submineze şi să distrugă mai întâi Biserica Ortodoxă ca păstrătoare a adevăratei credinţe a lui Hristos şi a Tradiţiei.

B) Francmasoneria şi ecumenismul

Înşişi francmasonii recunosc că se află în strâns contact cu ecumenismul, lăudându-se în acest sens cu meritele lor, după cum a constatat protoiereul rus Grigorie Razumovski în referatul său „Mişcarea ecumenică şi Biserica Ortodoxă Rusă”, prezentat la Conferinţa de la Moscova (1948), ca şi în articolul „Amsterdamul şi Ortodoxia”.

Vă prezint un pasaj din revista masonică franceză Temple (nr. 3, 1946), în care înşişi francmasonii recunosc că mişcarea ecumenică se află în sfera influenţei lor: „Uneori suntem întrebaţi, de ce ne implicăm în dispute de ordin religios; în ce măsură problemele unirii Bisericilor, congresele ecumenice etc. pot să prezinte interes pentru francmasonerie ? Chestiunea abordată în proiectul unirii Bisericilor ce mărturisesc pe Hristos interesează îndeaproape francmasoneria, deoarece cuprinde ca atare ideea universalismului. Să ne fie îngăduit să adăugăm că, în cazul în care această unire este pe calea cea dreaptă, să se ştie că este şi datorită Ordinului nostru. Nu se poate nega doar, că la organizarea primelor congrese ecumenice amestecul fraţilor noştri anglo-saxoni şi scandinavi a fost determinant, şi activitatea lor a fost canalizată continuu în sensul organizării unităţii creştine”.

De ce totuşi francmasoneria, fiind un duşman de moarte al creştinismului, vrea să unească pe creştini ? Tocmai aici este toată şmecheria ! Duşmanul este mai periculos atunci când se dă drept prieten. Masonii declară sus şi tare că doresc unirea tuturor oamenilor fără a avea însă în vedere unirea în adevărul întru Hristos revelat nouă de Dumnezeu (Ioan 18, 37), ci unirea în minciună, care este de la tatăl lor diavolul (Ioan 8, 44). De aceea, tinzând să unească statele, ei visează să unească pe creştini cu toate celelalte religii.

Tocmai în acest scop ei au creat organizaţia laică Uniunea Creştină a Tineretului (Y.M.C.A.) pe care încearcă s-o implanteze şi în ţările ortodoxe, pentru a converti tineretul ortodox la credinţa inter-confesională, rupându-l de la Ortodoxie. Într-adevăr, asimilând concepţiile inter-confesionale, tineretul devine indiferent faţă de dogmele veşnice ale credinţei şi faţă de mărturisirea neschimbată a credinţei pe care avem poruncă s-o ţinem cu tărie (Efeseni 4, 14), şi îşi pierde interesul pentru sfintele tradiţii ale Ortodoxiei, care sunt tratate zeflemitor drept ‘fanatism’ mărginit. Putem dovedi personal că Y.M.C.A. îşi ţine întrunirile anume în zilele şi orele slujbelor religioase ortodoxe, în marile sărbători bisericeşti, pentru a despărţi de Biserică pe credincioşii şovăitori (de pildă, în Vinerea Mare, la Prohodul Mântuitorului).

În cercurile emigranţilor ruşi funcţionează o organizaţie masonică similară de tineret – Mişcarea Creştină Rusă (M.C.R.), care a refuzat să se numească ‘ortodoxă’. Drept răspuns la propunerea Soborului Arhieresc rus de peste hotare din august 1938 de a face acest lucru, în ziarul Calea Nouă a apărut un articol al preşedintelui M.C.R., A. Lodîjenski, intitulat „Binevoitorilor noştri”, în care se spune: „Ar trebui ca ‘binevoitorii’ noştri să nu încerce să ne pună în situaţia celor supravegheaţi. M.C.R. este o organizaţie publică, şi nu bisericească, care îşi propune sarcini laice practice, şi, de aceea, aşa cum întotdeauna a fost independentă, nu va îngădui nici în viitor nici un fel de atacuri asupra independenţei sale, ori de unde ar veni ele”.

La aceasta, arhiepiscopul Serafim, pe care Soborul Arhieresc l-a însărcinat să definească ideologia mişcării, a obiectat rezonabil: „Dacă denumirea ei n-ar fi însoţită de determinativul ‘creştină’, s-ar fi putut bănui că este vorba de o mişcare ortodoxă, deoarece Dostoievski spunea: Dacă eşti rus, înseamnă că eşti ortodox, şi noi ne-am obişnuit să credem că rusul este ortodox”. Argumentul că prin determinativul ‘creştin’ se subînţelege ‘ortodox’ ar fi fost exhaustiv, dacă am fi trăit în timpurile apostoliceşti, când inima şi sufletul creştinilor erau una (Faptele Apostolilor 4, 32). Oricine ştie însă că astăzi în această noţiune se încadrează nu numai creştinii ortodocşi, ci şi catolicii, şi luteranii, şi anglicanii, şi sectanţii de tot soiul. Prin urmare, denumind această mişcare drept ‘creştină’, admitem în mod conştient posibilitatea de a se enunţa în numele respectivei mişcări nu numai idei şi păreri ortodoxe, ci şi neortodoxe.

Aşadar, toate aceste organizaţii – Y.M.C.A., M.C.R., Mişcarea mondială a studenţilor, Mişcarea ecumenică etc. – nu reprezintă decât nişte instrumente pentru realizarea scopului masonic general. În special C.E.B. şi Y.M.C.A., deşi în aparenţă sunt independente una de alta, sunt de fapt strâns legate între ele, fiind dirijate de unele şi aceleaşi puteri masonice secrete. Este semnificativ că dr. John Mott a fost în acelaşi timp preşedinte al Y.M.C.A., al Federaţiei mondiale a studenţilor, fondată în 1895, şi al tuturor asociaţiilor mondiale similare de tineret. Şi tot el a fost unul din cei cinci co-preşedinţi ai Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Acest fapt confirmă fără echivoc profunda înrudire lăuntrică a C.E.B. şi Y.M.C.A. şi sprijinirea lor pe francmasonerie. Între altele, înşişi conducătorii mişcării ecumenice recunosc că Y.M.C.A., Y.W.C.A., Federaţia mondială a studenţilor creştini şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor (C.E.B.) au fost primite în francmasonerie.

C) Francmasoneria. Sionismul. Antihristul

Scopul final al francmasoneriei este acela de a uni omenirea în frunte cu un conducător unic – antihristul. Acelaşi obiectiv îl urmăreşte şi sionismul de astăzi, o ramificaţie a francmasoneriei. Organizaţiile masonice ajută în toate privinţele sionismul. După cum afirmă liderii sionişti, crearea statului Israel în mai 1948 nu reprezintă decât primul pas spre realizarea unor sarcini mai „importante” ale sionismului, şi anume transformarea comunităţii evreieşti într-o asociaţie mondială internaţională. Misiunea evreilor este o „misiune la scară mondială”, misiunea „poporului evreiesc mondial”, care pretinde să domine peste toate celelalte popoare.

Cotidianul francez Le Monde a publicat, la 24 iulie 1980, un articol intitulat „Singur contra întregii lumi”, al cărui autor evreu plasează poporul său deasupra celorlalte popoare, afirmând că ar fi timpul să înţelegem că statul Israel „are toate drepturile, dar nici un fel de obligaţiuni”.

O atare sfidare impertinentă a opiniei publice mondiale ar fi trebuit să stârnească cele mai vehemente proteste, căci întreaga viaţă socială şi personală a omului se întemeiază pe îmbinarea de drepturi şi îndatoriri, şi drepturile impun anumite îndatoriri, şi invers, îndatoririle presupun drepturi respective. Obligaţiunile fără drepturi ar însemna înrobirea personalităţii, ceea ce vine în contradicţie principială cu legislaţia contemporană. Dar şi drepturile fără îndatoriri duc la o samavolnicie şi tiranie cumplită. Articolul din ziarul Le Monde tocmai prevesteşte tirania statului Israel asupra altor state.

Aspiraţia sionistă către un stat mondial corespunde în întregime prezicerilor biblice despre antihrist şi dominaţia lui mondială. Antihristul este înfăţişat în Biblie ca o personalitate istorică, ca o căpetenie de origine evreiască (din seminţia lui Dan – comp. Facerea 49, 17, unde Dan este asemuit unui şarpe). Evreii, neprimind pe Hristos – adevăratul Mesia, venit în numele lui Dumnezeu-Tatăl, îşi aşteaptă propriul „mesia” – pe antihrist, care va veni în numele lui însuşi; pe acesta îl vor primi, după cum a vestit Însuşi Mântuitorul: Eu am venit întru numele Tatălui meu, şi nu mă primiţi pre mine; de va veni altul întru numele său, pre acela veţi primi (Ioan 5, 43).

Sfântul Ignatie (Briancianinov) subliniază că cei ce îl resping pe Hristos sunt acei care, în locul Lui, vor primi pe antihrist: „Refuzând pe Hristos după dispoziţia duhului lor, ei îl primeau totodată pe antihrist după aceeaşi dispoziţie a duhului … Aşa cum duhul lor era în vrăjmăşie faţă de Hristos, la fel se afla în legătură cu antihristul, despărţit de acesta de o mare întindere de timp, care a ajuns azi la sfârşitul celui de-al doilea mileniu … Cei care se lasă mânaţi de duhul lui antihrist (I Ioan 4, 3) nu-L primesc pe Hristos, ci îl primesc pe antihrist în inima lor, intră în legătură cu el, îl glorifică şi se închină lui în duh, mărturisind că este dumnezeul lor”.

Antihristul îşi va începe lucrarea pentru binele omenirii, în numele fericirii ei pământeşti. În unele privinţe va căuta să imite în aparenţă pe Hristos, ascunzându-şi sub masca bunătăţii răutatea ce fierbe înlăuntrul lui, setea de putere, îngâmfarea şi ura faţă de Dumnezeu. La început el va căuta să fie plăcut omenirii: mai întâi, se va apuca să facă pace şi lege dreaptă în întreaga lume; al doilea, se va îngriji de cei sărmani şi năpăstuiţi; în al treilea, va face dreptate socială, aşa încât, după cum a arătat Sfântul Efrem Sirul, popoarele, văzându-i faptele bune şi puterea, îl vor pune împărat şi vor spune unul altuia: „S-ar mai găsi oare un alt om atât de bun şi drept ?”

În vederea unirii omenirii, antihristul va face unele reforme, ce vor părea bune oamenilor care nu trăiesc decât cu viaţa trupului. El va strânge în jurul său nu numai poporul iudeu, împrăştiat prin toate ţările, ci va chema la el şi întregul neam omenesc, făcând părtaşi ai săi şi pe străini şi făgăduind tuturor salvarea, pe când el însuşi nu va putea scăpa. Potrivit „Învăţăturii celor doisprezece Apostoli”, el va fi „amăgitorul lumii”, va veni, chipurile, ca „fiul lui Dumnezeu”, va face semne şi minuni false, „şi pământul va fi lăsat pe mâinile lui”.

Antihristul „va înălţa în Ierusalim un templu de piatră”, şi când va culege slava succeselor sale, se va umple de o înfumurare satanică. „Stăpânind peste întreaga lume, el se va înălţa mai presus de Dumnezeu” şi va cere oamenilor să i se închine ca unui dumnezeu, aşa încât, după cum prezice Sfântul Apostol Pavel, să şază el în Biserica lui Dumnezeu, ca un Dumnezeu, arătându-se pre sine cum că ar fi el Dumnezeu (II Tesaloniceni 2, 4). Sfântul Chiril al Ierusalimului tălmăceşte astfel aceste cuvinte: „Se are în vedere, aici, templul distrus al iudeilor … Dacă antihristul va veni la iudei, ca Hristos, şi va cere de la iudei adorare, atunci, ca să-i ademenească şi mai mult, va arăta o mare râvnă pentru templu, insuflându-le ideea că el este din neamul lui David şi că el trebuie să înalţe templul cel zidit de Solomon”.

Amintind de templul din Ierusalim, este cazul să arătăm că în ultimul timp evreii se pregătesc intens pentru construirea acestui templu, care a fost de două ori distrus, ca să întâlnească în el pe „mesia” lor. După cum se ştie, primul templu, înălţat de Solomon, a fost distrus în anul 586 î.e.n., în timpul regelui babilonian Nabucodonosor, de către căpetenia gărzii acestuia, Nabuzaradan[2] (IV Împăraţi 25, 8-9). Al doilea templu, ridicat de Zorobabel spre sfârşitul secolului al VI-lea î.e.n., după întoarcerea din captivitatea babiloniană, a fost ars în timpul cuceririi Ierusalimului de către împăratul roman Titus (este drept că împotriva voinţei lui) în 70 e.n., astfel împlinindu-se proorocirea lui Hristos că din templu nu va rămâne … piatră pre piatră, care să nu se risipească (Matei 24, 2). Al treilea, şi ultimul templu evreiesc, va fi înălţat în timpul lui antihrist, şi anume în el iudeii aşteaptă să întâmpine şi să slăvească pe „mesia” lor, pe care vor dori să-l facă împăratul lumii.

În revista Pravoslavnaia Rusia a fost publicat următorul articol: „Rabinul Haim Drukman, membru al Knessetului (Parlamentul Israelului) şi conducător de vază al Partidului Naţional Religios, este sigur că cel de-al treilea templu va fi construit în Ierusalim, „repede şi în zilele noastre”. În cuvântările sale, ţinute în faţa a mii de ascultători, rabinul Drukman spunea: „Ne aflăm în ajunul construirii celui de-al treilea templu (Beth Ha’ Mikdash), care va fi înălţat pe colina Templului, în zilele noastre. Spre deosebire de întâiul şi al doilea, care au fost distruse din pricina păcatelor noastre, cel de-al treilea va sta veşnic”.

Cunoscutul publicist israelian Amos Alon scrie, în ziarul Ha’arets, că în mediul evreilor fundamentalişti din America se observă o strânsă colaborare în vederea construirii celui de-al treilea templu. Jurnalistul citează şi un şir de publicaţii pretins creştine, gen „Israelul este slava mea”, al căror conţinut este în întregime consacrat acestei teme.

Câţiva milionari fundamentalişti din SUA sunt hotărâţi să finanţeze această acţiune. „Construirea templului se impune cât mai urgent şi din considerente politice. Ea va constitui un act politic de mare importanţă, pentru că în felul acesta reunirea Ierusalimului va deveni o realitate politică, şi Israelul se va întări”. Motivele religioase determină de asemenea construirea templului, întrucât iudeii din întreaga lume vin către locul unde se află Zidul plângerii. Evreii vor să-şi vadă templul construit, fără a-şi da seama că în aceasta constă tragedia lor.

Cu câteva secole înainte de a fi început era creştină, în Vechiul Testament au fost făcute două proorociri că aşteptatul Mântuitor al omenirii va veni în cel de-al doilea templu. Proorocii vetero-testamentari nu spun nici un cuvânt de un al treilea templu în legătură cu Mesia.

Prima prezicere aparţine Sfântului Prooroc Agheu, care a proorocit la sfârşitul captivităţii babiloniene, cu 520 de ani înainte de Hristos. Inspirat de sus, Sfântul Prooroc Agheu a îndemnat pe Zorobabel, cârmuitorul Iudeei, să zidească la Ierusalim un alt templu în locul celui ars, rostind următoarea proorocire surprinzătoare: Că acestea zice Domnul Atotţiitorul, încă o dată eu voiu clăti cerul şi pământul şi marea şi uscatul. Şi voiu clăti toate neamurile, şi vor veni cele alese ale tuturor neamurilor, şi voiu umple casa aceasta de mărire, zice Domnul Atotţiitorul (Agheu 2, 7-8).

Aceste cuvinte profetice s-au împlinit întocmai prin Domnul Iisus Hristos – adevăratul Mesia, care a intrat în cel de-al doilea templu din Ierusalim (Matei 21, 12, 23; Ioan 7, 14; 8, 2), umplându-l cu adevărat de slava Sa dumnezeiască, prin minunile făcute de El ca adevăratul Dumnezeu-Om (Matei 21, 14-15). Evreii datorează propriilor prooroci prevestirea clară a venirii Mesiei în cel de-al doilea templu şi recunoaşterea Domnului Iisus Hristos drept adevăratul Mesia, pentru că această proorocire nu putea să se împlinească după distrugerea celui de-al doilea templu în anul 70.

O altă proorocire asemănătoare găsim în ultima carte profetică din Vechiul Testament, aparţinând Proorocului Maleahi, care a proorocit cu aproximativ 400 de ani înaintea Naşterii lui Hristos, după captivitatea babiloniană, când cel de-al doilea templu din Ierusalim era de acum zidit. Proorocul zice, în numele Domnului: Iată eu trimit Îngerul meu (Sfântul Ioan Înainte-Mergătorul), şi va găti cale înaintea feţei mele şi îndată va veni la Biserica sa Domnul, pre care voi căutaţi, şi Îngerul legăturii, pre care voi îl voiţi, iată vine, zice Domnul Atotţiitorul (Maleahi 3, 1). Cine, deci, este acest Înger (adică Vestitor) al legământului, dacă nu Însuşi Izbăvitorul şi Mântuitorul vestit de prooroci, venit deja în persoana Domnului Iisus Hristos ? Tot el este supranumit Chezaşul[3] şi Mijlocitorul unui testament mai bun (Evrei 7, 20; 8, 6), adică al Noului Testament (Evrei 9, 15; 12, 24), în care s-au împlinit uimitor toate proorocirile mesianice ale Vechiului Testament.

Cele două proorociri arătate coincid nu numai cu evenimentele nou-testamentare, ci şi cu cuvintele profetice ale lui Însuşi Hristos Mântuitorul, adresate iudeilor: Iată, se lasă vouă casa voastră pustie. Că zic vouă: de acum nu mă veţi mai vedea, până când veţi zice: bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului (Matei 23, 38-39).

Primele cuvinte sunt tălmăcite de Sfinţii Părinţi în sensul că Dumnezeu a lăsat templul din Ierusalim şi poporul evreiesc fără ocrotirea Sa din pricina necredinţei lor în Mântuitor ca Mesia. Lăsarea spre pustiire a templului din Ierusalim, pustiire ce durează de 19 secole, va duce la aceea că la a doua Venire a lui Hristos cei mai buni dintre iudei, rămăşiţa Israelului (Romani 9, 27; 11, 8), dezamăgiţi de minciuna lui antihrist şi convinşi de înseşi evenimentele întâmplate cu adevărat, vor exclama la venirea lui Hristos – Judecătorul şi Biruitorul lui antihrist: Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului.

Întrucât cel de-al doilea templu, despre care s-a prezis că în el va veni Mesia, va rămâne pustiit până la sfârşitul lumii, oricare „al treilea” templu se va zidi, în el nu va veni adevăratul Mesia, ci doar un impostor, un fals mesia, adică antihristul.

Din păcate, majoritatea iudeilor şi în general a oamenilor, necrezând adevărul (II Tesaloniceni 2, 12) şi nedorindu-şi decât bunăstare pământească, aşteaptă astăzi un salvator pământesc, care le-ar asigura „pace” şi plăceri pe pământ. Acesta se va dovedi de fapt a fi antihristul. Luând toată puterea în mâinile lui, el îi va urî de moarte pe toţi cei care nu i se vor supune, se va război cu ei, îi va prigoni şi asupri şi chiar va cugeta să schimbe vremile şi legea (Daniil 7, 25). Schimbarea sau mutarea zilelor sărbătorilor bisericeşti a şi început prin introducerea în unele Biserici locale a aşa-numitului „stil nou calendaristic”, ceea ce a provocat vrajbă şi dezbinare.

Pentru unirea cu heterodocşii, pe viitor se prevede de asemenea o reformă a Pascaliei ortodoxe şi a sărbătorilor cu dată instabilă legate de ea, reformă prin care se încalcă canoanele de nestrămutat ale Sfintei Biserici Ortodoxe (de pildă, canonul 7 apostolic, canonul 1 al Sinodului din Antiohia, canonul 7 al Sinodului II Ecumenic ş.a.). O abatere definitivă de la rânduiala de cult ortodoxă se va produce o dată cu adoptarea aşa-numitului „nou calendar mondial”, asupra căruia se lucrează de multă vreme la O.N.U., cu îngăduinţa ecumeniştilor. Adoptarea acestui calendar va declanşa un haos total, fiindcă el va exclude ziua de 31 decembrie, pentru ca toate datele să cadă pe anumite zile din săptămână. În aşa fel se va încălca numărul de 7 zile al săptămânii, care a urmat neschimbat de la facerea lumii, îşi va pierde sensul ziua de duminică ca sărbătoare săptămânală a Învierii lui Hristos.

Daniil prooroceşte (7, 25) că antihristul va schimba nu numai zilele sărbătorilor, ci şi legea. Prin lege trebuie să înţelegem canoanele bisericeşti, adică legile Bisericii, după care se călăuzesc creştinii ortodocşi ca „cetăţeni ai Împărăţiei Cerului”. Canoanele bisericeşti au început a fi încălcate şi chiar nesocotite încă demult. Dar oare nu sunt încălcate, la orice adunare ecumenică, canoanele apostolice 10, 45 şi 65, prin slujbele comune ale ecumeniştilor ortodocşi cu heterodocşi de tot soiul, chipurile, în numele „păcii” ?

Activiştii ecumenici se pronunţă deja făţiş împotriva canoanelor, calificându-le drept „învechite” şi chiar declarându-le, cu de la sine putere, „abrogate”.

Iată cu câtă sinistră consecvenţă se înfăptuiesc planurile masonice de pregătire a omenirii pentru zidirea „celui de-al treilea templu” şi înscăunarea falsului mesia – antihristul.

D) Aşteptarea unei noi ere „mesianice”

Duhul lui antihrist lucrează de acum de multă vreme prin taina fărădelegii (II Tesaloniceni 2, 7), înteţindu-se tot mai mult în zilele noastre lipsite de bucurie. Se pregăteşte, treptat şi consecvent, terenul pentru primirea viitorului „binefăcător” al omenirii. Deocamdată principala piedică în calea realizării ideilor antihristice este credinţa ortodoxă în Hristos, singura care coincide pe deplin cu revelaţia dumnezeiască şi care dezvăluie cel mai profund planurile sumbre ale satanei.

Numeroase forţe şi organizaţii aflate în slujba întunericului lucrează de pe acum pentru a submina credinţa ortodoxă. C.E.B. este în acest sens organizaţia cea mai perfidă, deci şi cea mai periculoasă. Dându-se drept organizaţie creştină, care vrea, chipurile, să unească confesiunile creştine, ea, de fapt, roade pe dinăuntru creştinismul şi mai ales Ortodoxia. Sub pretextul luptei cu ateismul, C.E.B. creează neabătut un front împotriva Ortodoxiei şi pregăteşte încetul cu încetul conştiinţa creştinilor de astăzi pentru intrarea în noua eră „mesianică” în spiritul aspiraţiilor evreieşti.

În acest scop, la Institutul Ecumenic din Bossey deseori sunt invitaţi evrei care ţin în faţa creştinilor lecţii în vederea pregătirii dialogurilor iudeo-creştine, se organizează vizite în colectiv la slujbele religioase din sinagogi. În acelaşi scop publicaţiile ecumenice inserează articole de autori evrei, care scriu deschis despre „rolul mesianic” al poporului evreiesc în zilele noastre şi despre faptul că mântuirea poporului evreiesc înseamnă mântuirea întregii omeniri. (Izbăvire de la ce ? se pune întrebarea. Este clar că nu de păcat, de care ne-a izbăvit Hristos (Ioan 8, 36), ci de Însuşi Hristos !).

În acelaşi spirit sunt formulate şi alte declaraţii ale evreilor: „Israelul are misiunea de a fi lumina popoarelor … El va aduce eliberarea întregii omeniri. Procesul de „eliberare” a început, chipurile, cu întemeierea statului israelit în mai 1948, adică doar cu 3 luni înainte de instituirea C.E.B., la Amsterdam, în august 1948 (legătura reciprocă a acestor evenimente este evidentă).

În articolul „Mântuirea în concepţia contemporană a evreilor”, Tsvi Iaron, un activist cultural de vază al Israelului, vorbind despre izgonirea şi dispersarea evreilor în lumea întreagă, spune deschis că revenirea lor în Palestina înseamnă împlinirea vechilor proorociri privind venirea erei mesianice.

„Concepţia mesianică despre mântuire, scrie el, include în sine nu numai eliberare de asuprire, ci şi începutul unei ere noi, a echităţii sociale, bogăţiei şi păcii între oameni şi popoare”. Iudaismul este universal în viziunea sa asupra viitorului omenirii. Pentru acest scop, potrivit afirmaţiilor rabinului Kuck: „Omenirea trebuie să se unească întro singură familie, şi atunci vor dispărea orice războaie şi orice rău, provocate de dezbinarea popoarelor. Scopul final este orânduirea împărăţiei lui Dumnezeu aici, pe pământ”.

Nu este nevoie să arătăm în ce măsură un asemenea „ideal” se deosebeşte de idealul lăsat nouă ca testament de Domnul nostru Iisus Hristos. Mântuitorul nostru prezice că, înainte de sfârşitul lumii pe pământ, se vor înmulţi fărădelegile (Matei 24, 12), neorânduielile, vrajba, ororile, războaiele, pieirea şi nicidecum o bunăstare idilică. În publicaţiile ecumenice nu se spune nici un cuvânt despre aceste evenimente eshatologice, C.E.B. interzice membrilor săi să scrie şi să vorbească despre aceasta, ca în conştiinţa creştinilor superficiali şi creduli să pătrundă treptat, în locul convingerii creştine că Mesia şi era mesianică au venit demult, idei despre altă eră „mesianică”, necunoscută nouă, ce ar urma să vină.

Propaganda ecumenică în masă a şi atins, în acest sens, rezultate înfricoşătoare. Lumea protestantă în frunte cu anglicanismul este deja masonizată şi activează în C.E.B..

Bisericile Ortodoxe locale, în persoana „reprezentanţelor” oficiale, au fost şi ele atrase în C.E.B., pentru a participa la procesul distrugător al apostaziei de la adevăr. Iar Biserica Catolică, aceea care mai ieri dădea anatemei francmasoneria, şi-a schimbat în ultimul timp linia, împărtăşindu-i în multe privinţe punctele de vedere.

Biserica Catolică, deşi încă nu a aderat la C.E.B., se interesează în mod special de iniţiativele ecumenice, delegându-şi reprezentanţii în calitate de „observatori” la toate adunările şi conferinţele ecumenice, şi chiar a oferit un vechi lăcaş de cult din centrul Romei pentru „slujbe ecumenice”. Toate acestea dovedesc clar hotărârea catolicilor de a colabora cu C.E.B..

Drept temei şi impuls pentru o atare conlucrare a servit decretul „Cu privire la ecumenism” al Conciliului II de la Vatican. În 1969, Papa Paul al VI-lea a făcut o vizită oficială la sediul C.E.B. de la Geneva, iar în cuvântul de omagiu rostit cu prilejul aniversării a 25-a a C.E.B. a declarat că C.E.B. a fost fondat pentru reinstaurarea credinţei şi dragostei între comunităţile bisericeşti şi că papa apreciază mult dezvoltarea relaţiilor dintre C.E.B. şi Biserica Catolică, pentru faptul că, deşi aceste „două organisme sunt foarte diferite prin natura lor, conlucrarea lor este fructuoasă” şi trebuie să continue şi să se dezvolte în spiritul Conciliului II de la Vatican”.

Explicând motivele pentru care Biserica Catolică nu a aderat deocamdată la C.E.B., preşedintele Secţiei unităţii creştine a Vaticanului, cardinalul Villebrens, scria într-o scrisoare către secretarul general al C.E.B. din 4 iulie 1983: „Biserica Romano-Catolică, într-o măsură mai mare decât alte Biserici, îşi consideră propria structură de comunitate universală şi misiune universală drept un element esenţial al identităţii sale … Hotărârea privind aderarea ei la Consiliul Mondial al Bisericilor ar putea fi interpretată neadecvat … de pe poziţia puterii (autorităţii) în Biserica Romano-Catolică şi căilor de înfăptuire a ei”.

Redacţia revistei Irenikon, comentând această declaraţie a cardinalului Villebrens, arată că „Biserica Catolică reprezintă mai mult de a doua parte din lumea creştină”, şi pune întrebarea: „Cum ar putea ea să aibă în C.E.B. o reprezentanţă echitabilă fără a încălca echilibrul interior foarte şubred din organismul de la Geneva ?”

În calitate de exemplu se aduce „disconfortul pe care îl resimt în C.E.B. Bisericile Ortodoxe, căci ele au deseori impresia că sunt reprezentate insuficient. Ce va fi atunci când va participa şi Biserica Catolică ?” …

Aşadar, papa îşi dă bine seama că C.E.B. din Geneva doreşte, ca şi Roma, să joace rolul de organ bisericesc universal. Pentru papa însă, ca şef „infailibil” al Bisericii Catolice, acest lucru este inacceptabil. Cum poate el intra în C.E.B., dacă nu îl va conduce ?! Iar dacă papa va intra în C.E.B., atunci, natural, va pretinde locul de preşedinte până când nu va putea deveni capul „Bisericii Universale”.

În scopul pregătirii a şi început apropierea neverosimilă a luteranilor şi romano-catolicilor în temeiul eventualei recunoaşteri a papei în calitate de cel mai potrivit şef al viitoarei „Biserici Universale”. În revista Irenikon (1974, nr. 2, p. 255-257) se poate citi următoarea relatare curioasă: „Comisia luterano-catolică pentru dialogul cu S.U.A. a publicat, la 4 martie 1974, o declaraţie foarte importantă privind papalitatea înnoită ca centru al Bisericii creştine. Documentul arată că luteranii îşi dau din ce în ce mai bine seama de necesitatea unei conduceri distincte în slujba unităţii Bisericii şi a misiunii ei universale”. Membrii comisiei consideră drept posibilă „schimbarea formei papalităţii, astfel încât să răspundă mai bine exigenţelor timpului”. (Evident, se are în vedere timpul antihristului, înainte-mergătorul căruia trebuie să fie papa).

Apropierea dintre romano-catolici şi protestanţi ajunge pe alocuri până acolo că se fac de pe acum „liturghii” catolico-luterane comune, iar în timpul canonului euharistic preotul unei Biserici rosteşte formulele de preschimbare asupra pâinii, iar preotul altei Biserici asupra potirului.

Prin urmare, romano-catolicii şi protestanţii se apropie pentru a-i uni pe toţi sub puterea unui singur cap – papa.

Referitor la Biserica Ortodoxă, de care Vaticanul tinde chipurile să se apropie „sincer”, papa încearcă să-şi asigure în rândul patriarhilor ortodocşi locul de întâietate „după merit”, deţinut până în anul 1054. El cere ortodocşilor să-i recunoască „primatul”, deşi în răstimpul ce s-a scurs Biserica Romano-Catolică a introdus atâtea noutăţi dogmatice. Mai adăugăm la aceasta că papa nu renunţă la teritoriile capturate de la Bisericile Ortodoxe locale cu ajutorul uniilor.

Papa Paul VI a declarat, într-o cuvântare rostită la 19 aprilie 1970: „Nu credem că o unire sinceră (!) între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă se poate realiza în detrimentul Bisericilor Catolice din Est”.

De care „Biserici Catolice din Est” merge vorba totuşi ? Acestea sunt aşa-numitele Biserici uniate, altădată pur ortodoxe, care au fost constrânse, prin toate mijloacele violente posibile, la unia cu Roma. După părerea papei, unia – acea mare cucerire a agresivităţii papale – trebuie să rămână neatinsă. Prin urmare, unirea cu Bisericile Ortodoxe nu va însemna altceva decât subordonarea acestora Romei. În 1969, un reprezentant al Vaticanului a declarat făţiş: „Ortodocşii înţeleg unirea ca o apropiere, iar noi o înţelegem ca o unire sub un papă unic”.

Un grup de studenţi greci din Italia se referă la activitatea prozelitistă de azi a uniaţilor, într-o scrisoare publicată în Orthodoxos Thypos (20 apr. 1984, p. 4, col. 6-8) sub titlul „Unia continuă să fie un necruţător prigonitor al Ortodoxiei noastre”. Autorii dau numeroase exemple în acest sens, începând cu anul 1983: ocuparea forţată de către uniaţi a lăcaşurilor de cult ortodoxe, urmărirea slujitorilor ortodocşi ai altarului, mai ales la Roma, Bologna şi Bari, unde preoţii uniaţi atrag pe ortodocşii creduli, dându-se ei înşişi drept ortodocşi.

Aşadar, în activitatea sa ecumenică papismul îşi urmăreşte propriile scopuri hrăpăreţe, deopotrivă cu C.E.B. din Geneva, împreună cu acesta pledând pentru unirea omenirii în spiritul francmasoneriei. Roma înţelege foarte bine încotro merg lucrurile, şi încearcă să se apropie din timp de francmasonerie, duşmanul de odinioară şi concurentul periculos de astăzi, aşa încât să tragă maxim de profituri în actuala conjunctură. Prin aceasta se şi explică turnura sa bruscă spre evreime şi masonerie. Primele semnalmente ale acestei cotituri s-au făcut simţite la Conciliul Vatican II (1962-1965), unde a fost adoptată o nouă linie de comportament faţă de iudaism. În Declaraţia sinodală „Cu privire la atitudinea Bisericii faţă de religiile necreştine”, Biserica Romano-Catolică a declarat că „pentru suferinţele şi moartea Mântuitorului nu pot fi învinuiţi nici toţi iudeii care trăiau atunci, nici cei de astăzi”.

Această declaraţie a Conciliului Vatican II, apărută din tendinţa de a face pe plac francmasoneriei, contravine Sfintei Scripturi, în care găsim numeroase afirmaţii că evreii în ansamblu (şi nu numai acei care au fost de faţă pe Golgota şi au luat parte personal la răstignirea lui Hristos) au ucis pe Domnul (Faptele Apostolilor 2, 24; 3, 15; 5, 30; 7, 52; I Tesaloniceni 2, 15; 8 etc). Potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, toţi iudeii, chiar şi cei de acum, deşi sunt despărţiţi în spaţiu şi timp de ucigaşii propriu-zişi ai Mântuitorului, sunt răspunzători împreună cu ei, dacă urăsc pe Hristos şi nu cred în El ca Mesia, precum şi dimpotrivă – ei se pot elibera de răspundere, dacă vor crede în Hristos şi se vor boteza (Marcu 16, 16; comp. Faptele Apostolilor 3, 19; 2, 38). La fel şi creştinii care cred în Hristos, dacă se vor lepăda de credinţa în El, se fac părtaşi ai celor ce au răstignit pe Hristos, deşi nu au luat nemijlocit parte la răstignirea Lui pe Golgota. Ei, potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi, a doua oară răstignind loruşi pre Fiul lui Dumnezeu (Evrei 6, 6).

Sămânţa, aruncată de Conciliul Vatican II, cu scopul de a dezvinovăţi pe iudei, a adus foarte curând – după numai 8 ani – roadele sale. La 16 aprilie 1973, episcopatul francez a lansat nişte „Directive duhovniceşti”, fără precedent, în care a fost expusă o poziţie principial nouă faţă de iudaism. Aceste „Directive”, pătrunse de spirit masonic, au fost alcătuite neîndoielnic cu acordul probabil al Vaticanului şi Marelui Rabinat al Franţei, al cărui comentariu (cu prilejul paştelui iudaic) a fost făcut public în timpul unei conferinţe de presă ţinută în aceeaşi zi. Comentariul a fost publicat în anexă la „Directive” în organul catolic oficial francez „Documentation catholique” (1973, nr. 1631, p. 419-422). În introducerea la „Directive” se subliniază că respectivele „realizează prevederile Declaraţiei Conciliului Vatican II Nostra aetate (În timpurile noastre), care cuprinde un capitol despre poporul evreu”. În continuare se afirmă că documentul „trasează o cotitură în poziţia creştină faţă de iudaism şi sugerează o nouă atitudine, de acum încolo, a creştinilor faţă de poporul evreu, nu numai în raporturile dintre oameni, ci şi în planul credinţei”.

În partea a treia, „Chemarea neschimbată a poporului evreu”, Bisericii i se reaminteşte că ea se alimentează de la rădăcina măslinului sălbatic – iudaismul (Romani 11, 17), că prin poporul israelit „credinţa în Dumnezeul cel Unic a intrat în istoria omenirii”, că „prin el monoteismul a devenit, deşi cu unele deosebiri, un apanaj comun a trei mari neamuri, care se mândresc cu provenienţa lor de la Avraam: iudaismul, creştinismul şi islamismul”. După aceea se subliniază că evreii sunt un popor ales al lui Dumnezeu şi chemarea lui este neîndoielnică (Romani 11, 29).

Autorii „Directivelor” trec însă sub tăcere faptul că aceste privilegii istorice ale iudaismului vetero-testamentar, subliniate de Sfântul Apostol Pavel (Romani 8, 4-5), au putere doar cu condiţia că iudeii nu vor rămâne în necredinţă (Romani 11, 23), adică doar în cazul în care ei vor primi pe Domnul Iisus Hristos ca Mesia şi vor crede în El ca Fiu întrupat al lui Dumnezeu şi ca Dumnezeu (Romani 9, 5), asemenea felului în care a crezut în El Însuşi Apostolul Pavel după împietrirea şi râvna sa fără măsură de altădată împotriva lui Hristos (Galateni 1, 13-16). Aceeaşi râvnă fără cunoştinţă (Romani 10, 2) şi împietrirea (Romani 11, 25) împotriva lui Hristos arătau şi iudeii contemporani cu Sfântul Apostol Pavel, din care pricină el era îndurerat şi se ruga pentru ca ei să vină la Hristos (Romani 9, 2-3). Tocmai în acest sens Pavel foloseşte imaginea măslinului sălbatic (Romani 11, 24), asemuindu-i iudaismul provenit de la patriarhii întemeietori ai neamului, cărora Dumnezeu le-a făgăduit mântuirea (Evrei 11, 17). Această făgăduinţă are putere şi asupra evreilor din viitor, dar numai cu condiţia că ei „vor stărui în acelaşi duh de credinţă în Dumnezeu cu cel al patriarhilor şi de împlinire a voii Lui”.

Iudeii nu au dreptul să se fălească că provin după trup de la Avraam (lucru pentru care îi învinuia şi Sfântul Ioan Înaintemergătorul – Matei 3, 9), fără a crede aşa cum au crezut Avraam şi toţi dreptcredincioşii vetero-testamentari în viitorul Mântuitor (Evrei 11, 13), care este Hristos (Galateni 3, 16) şi Dumnezeu (Romani 9, 5). De aceea nu iudeii (după trup), ci creştinii sunt adevăraţii urmaşi după credinţă ai lui Avraam, care este tată nouă tuturor (Romani 4, 16). Prin urmare, iudeii nu au dreptul să se fălească pentru credinţa moştenită de ei prin Avraam (Romani 4, 12), pe care, de fapt, ei au trădat-o prin necredinţa lor în Hristos ca Mesia şi Fiu al lui Dumnezeu (Marcu 14, 61-62). Aşadar, aici nu este vorba de „unele deosebiri” dintre creştinism şi iudaism, ci de o abatere principială a iudaismului de la Dumnezeul cel Viu şi Fiul Său Unul-Născut, Iisus Hristos (Matei 16, 16).

În ce priveşte legământul veşnic, încheiat între Dumnezeu şi Avraam (Facerea 17, 7), acesta a fost anulat şi înlocuit de Domnul nostru Iisus Hristos – Păstorul cel mare al oilor – prin sângele legii celei veşnice (Evrei 13, 20). Pe când în „Directivele pastorale” se sugerează ideea că Vechiul Testament, indiferent de Noul Testament al lui Iisus Hristos, îşi păstrează caracterul legitim pentru poporul evreu, care îşi continuă misiunea sa în lume (21). „Şi cu toate că pentru noi (creştinii), se arată în document, Vechiul Testament îşi dezvăluie sensul final doar în lumina Noului Testament, aceasta presupune că înainte de toate el este primit şi recunoscut prin el însuşi”. Ultima frază care conţine o evidentă contradicţie arată că se atribuie un sens subiectiv relativ cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: Sfârşitul legii este Hristos (Romani 10, 4). „Directivele”, fără a aminti cât de cât că proorocirile mesianice vetero-testamentare s-au şi împlinit în persoana Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Luca 24, 44), accentuează valoarea de sine stătătoare a Vechiului Testament şi după venirea Noului Testament. În felul acesta se ignoră proorocirea inspirată de Dumnezeu a lui Ieremia că Domnul va încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ nou (Ieremia 31, 31; Evrei 8, 8), trecându-se de asemenea sub tăcere comentariul respectiv al Sfântului Apostol Pavel, obligatoriu pentru creştini: Nouă (Noul Testament) – scrie Sfântul Apostol Pavel despre Ieremia – a învechit pre cea dintâi; iar ce se învecheşte şi îmbătrâneşte aproape este de pieire (Evrei 8, 13): că de ar fi fost cel dintâi fără de prihană, nu s-ar fi căutat loc celui de al doilea (Evrei 8, 7).

Trecând toate acestea sub tăcere, episcopatul „creştin” francez stăruie în ideea că „primul testament n-a fost anulat prin Noul Testament” … „În ciuda unei vechi, dar discutabile interpretări, din Noul Testament nu se poate deduce că poporul evreu a fost privat de calitatea sa de popor ales”. Dimpotrivă, rămânând credincios Legii sale (Torah), poporul evreu este şi astăzi o „binecuvântare pentru toate popoarele de pe pământ”. Dacă totuşi poporul evreu a fost pedepsit de Dumnezeu şi împrăştiat prin toate popoarele, aceasta a avut şi un sens „misionar” pozitiv. Repatrierea evreilor în Palestina şi strângerea lor în jurul Ierusalimului trebuie interpretată nu numai sub aspect politic, în spiritul credinţei evreilor, care socoteau aceasta drept o „binecuvântare” … Se pune întrebarea dacă repatrierea evreilor dispersaţi nu va deveni „una din căile adevărului lui Dumnezeu pentru poporul evreu şi în acelaşi timp pentru toate popoarele de pe pământ”. O aluzie evidentă că „mesianismul” poporului evreu, în rândul tuturor celorlalte popoare, a rămas nestrămutat.

Aceste idei, expuse în numele episcopatului „creştin” al Franţei, contravin cu desăvârşire sensului fundamental al Sfintei Scripturi, ca şi interpretărilor patristice pe care „Directivele” le resping, ca fiind o „interpretare veche, dar discutabilă” (de ce ?). Acelaşi lucru se poate spune referitor la problema disculpării evreilor pentru suferinţele şi moartea lui Iisus Hristos. Recunoscând, pe de o parte, că „din punct de vedere istoric, răspunderea pentru moartea lui Iisus a fost împărţită între unele autorităţi evreieşti şi romane”, episcopii francezi opun acestei teze faptul că „Hristos, în nemărginita Sa dragoste, pentru păcatul tuturor oamenilor s-a expus pe Sine suferinţelor şi morţii, ca toţi să dobândească mântuirea”, şi de aceea contestă termenul „ucigaşi de Dumnezeu” referitor la evrei. În această opoziţie însă sunt amestecate două lucruri diferite: 1) Planul lui Dumnezeu de răscumpărare a păcatelor întregii omeniri prin suferinţele şi moartea prin răstignire pe cruce a lui Hristos şi 2) vina deosebită a conducătorilor evrei pentru condamnarea lui Hristos chiar împotriva voinţei reprezentantului puterii romane, Pilat, care dorea să-L pună în libertate (Faptele Apostolilor 3, 13-15). Vina, despre care mărturiseşte Însuşi Mântuitorul în cuvântarea Sa de despărţire: Acum răspuns nu au pentru păcatul lor (Ioan 15, 22).

Faptul că episcopatul francez „condamnă categoric învinuirea adusă evreilor de a fi omorât pe Hristos” – ceea ce Marele rabinat califică în comentariul său drept un „merit excepţional” – denotă o viclenie perfidă, egală cu negarea lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu: de vreme ce se recunoaşte faptul istoric că evreii sunt cei ce au omorât pe Hristos, iar în acelaşi timp se neagă că ei sunt ucigaşi de Dumnezeu, înseamnă că episcopatul francez de comun acord cu rabinatul neagă demnitatea dumnezeiască a Mântuitorului.

În loc să accentueze răspunderea iudeilor pentru faptul de a nu recunoaşte drept Mesia pe Hristos – Fiul celui Binecuvântat (Marcu 14, 61), care este împlinirea Legii şi Proorocilor (Luca 24, 44), episcopatul francez ridică în slăvi pe iudei, subliniind „că noi, creştinii, le suntem datori pentru cele cinci cărţi ale Legii (adică cele cinci cărţi ale lui Moisi), pentru Prooroci şi alte cărţi sfinte … care au fost adoptate de creştini, rămânând şi la iudei”, deşi Însuşi Mântuitorul îi acuză pe iudei că nu cred celor scrise de Moisi (Ioan 5, 47) despre El, căci de aţi fi crezut lui Moisi, aţi fi crezut şi mie (Ioan 5, 46).

Aşadar, prin necredinţa lor în Hristos, iudeii se lipsesc pe ei înşişi de cărţile profetice vetero-testamentare care mărturisesc despre Hristos. De aceea, în loc de a declara slugarnic că „Noul Testament n-ar fi existat” fără Vechiul Testament, episcopii francezi ar trebui să spună contrariul, şi anume că prin necredinţa lor în Hristos noul iudaism trădează Vechiul Testament, cuprins în propriile sale cărţi sfinte.

În penultimul capitol al „Directivelor”, intitulat „Pentru o mai bună cunoaştere şi stimă reciprocă”, creştinilor li se recomandă să dea dovadă de mai multă înţelegere faţă de iudaism, de tradiţiile, obiceiurile şi istoria lui, pentru care creştinii sunt sfătuiţi să respecte opiniile evreilor şi, în dialogul cu ei, să nu-i despartă de comunitatea lor şi să nu încerce să-i atragă în comunitatea creştină. ,,Biserica se identifică pe sine fără a-şi propune dispariţia comunităţii evreieşti, ci căutând să intre în relaţie cu ea”. O asemenea declaraţie defetistă şi trădătoare a episcopilor catolici este extrem de ciudată, dacă ne amintim de prozelitismul agresiv, caracteristic lor, în convertirea mai ales a creştinilor ortodocşi la papism, atât în mod individual, cât şi masiv: cu ajutorul uniilor, concordatelor şi altor mijloace, potrivit principiului iezuit – „întru slava lui Dumnezeu”. Singura excepţie pe care papismul o face în propaganda sa este pentru iudaism, nutrind, după cum se vede, o atracţie aparte pentru el şi de aceea manifestând o surprinzătoare „delicateţe” faţă de iudaism.

Acest lucru este deosebit de evident în ultimul capitol, al VII-lea, „Biserica şi poporul evreu”, în care au fost trase următoarele concluzii generalizatoare: „Poporul evreu are conştiinţa că, datorită chemării sale alese, a primit o misiune universală între popoare. Biserica, la rândul ei, socoate că propria ei misiune nu poate decât să fie cuprinsă în acelaşi plan universal al salvării”. „Cuvintele lui Iisus Hristos şi învăţătura lui Pavel (unde sunt trimiterile ? – n.a.) mărturisesc despre rolul poporului evreu în dobândirea unităţii finale a omenirii, ca unitate a Israelului şi popoarelor”. De aceea actuala tendinţă a iudaismului spre unitate nu poate fi străină pentru planul mântuitor al lui Dumnezeu. Dimpotrivă, ea este apropiată năzuinţelor creştinilor spre unitatea lor. De vreme ce „grija comună” a lor (a evreilor şi creştinilor) este îndreptată către „era mesianică”, ei ar trebui, în sfârşit, să pornească pe calea recunoaşterii şi înţelegerii reciproce, şi să înalţe rugi către Tatăl într-o singură speranţă, care va fi „făgăduinţa pentru întregul pământ” …

Aşadar, sub influenţa francmasoneriei episcopatul francez a recunoscut oficial că: 1) în pofida necredinţei în Iisus Hristos, evreii şi astăzi sunt o „binecuvântare” pentru toate popoarele de pe pământ; 2) ei au „o misiune universală între popoare”; 3) Biserica trebuie să se încadreze „în acelaşi plan universal al mântuirii” şi 4) grija comună a evreilor şi creştinilor este îndreptată spre o oarecare apropiată „eră mesianică”.

Toate acestea au o aparenţă atât de anticreştinească, încât îţi vine să te întrebi cu nedumerire: episcopii care le-au scris sunt ei creştini oare ? Da, cândva evreii au fost într-adevăr o binecuvântare pentru toate popoarele (Facerea 22, 12), pregătind popoarele pentru venirea erei cu adevărat mesianice, drept care Însuşi Mântuitorul a spus femeii samarinence că mântuirea din Iudei este (Ioan 4, 22). Mesia însă a venit (Ioan 4, 25-26), iar iudeii nu L-au primit (Ioan 1, 11).

Prin necredinţa lor, ei înşişi s-au exclus din planul lui Dumnezeu de mântuire universală a neamului omenesc. Şi acum, după ce Domnul Iisus Hristos şi-a vărsat sângele pentru răscumpărarea întregii omeniri – inclusiv a iudeilor şi păgânilor (Ioan 11, 51-52); după ce a început era plină de har a lui Mesia (Luca 4, 18-21), cu atâtea binefaceri, minuni şi semne ale lui Dumnezeu (Marcu 16, 17-18, 20); după ce prin Iisus Hristos a venit harul şi adevărul deplin (Ioan 1, 17) – după toate acestea să mai aştepţi o nouă eră „mesianică” şi să ceri Bisericii să se alăture planului universal evreiesc al „mântuirii” înseamnă de fapt să renunţi la credinţa în Mântuitorul nostru Domnul Iisus Hristos şi la răscumpărarea săvârşită de El, în aşteptarea nu se ştie cărui „mesia mai bun”, drept care antihristul va fi recunoscut de evrei.

Cred oare episcopii francezi că mântuirea a fost făptuită o dată pentru totdeauna (Evrei 9, 26) de Domnul Iisus Hristos – Singurul, în istoria omenirii, care a venit să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru oameni (Marcu 10, 45) ? Istoria Bisericii lui Dumnezeu ne dovedeşte într-adevăr (Ioan 20, 31) că El este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6), că El este uşa prin care cei ce intră se vor mântui (Ioan 10, 9), că nici nume este altul sub cer dat întru oameni, întru care trebuieşte să ne mântuim noi (Faptele Apostolilor 4, 12) şi, prin urmare, nu trebuie să mai aşteptăm pe altul (comp. Luca 7, 19-20). Aşadar, dacă episcopatul francez crede în Evanghelie (Marcu 1, 15) – singura Bună Vestire despre răscumpărarea neamului omenesc, atunci cu ce drept el vorbeşte, în unison cu evreii, despre „noua eră mesianică” ?

Dacă însă episcopatul francez nu crede în aceasta şi de aceea se solidarizează cu evreii, atunci el îndeobşte nu trebuie să se socoată episcopat creştin, urmând să se declare lojă masonică iudaizantă, care nu are nimic comun cu creştinismul.

Pentru evrei de foarte multă vreme sunt caracteristice aşteptările „mesianice” pământeşti, care i-au împiedicat să primească şi să recunoască pe Iisus Hristos drept Mesia. Ei şi până în ziua de astăzi stăruie în aceste false speranţe, care îi deosebesc de adevăraţii adepţi ai lui Hristos, care nu au aici cetate stătătoare, ci o caută pe aceea ce va să fie (Evrei 13, 14). Cunoscând toate acestea, suntem nedumeriţi, cum aceşti episcopi zişi creştini au putut întocmi o declaraţie atât de stupidă sub aspect teologic şi atât de perfidă din punctul de vedere al Bibliei şi Sfinţilor Părinţi ?

De aceea nu pare straniu că ea a suscitat o avalanşă de proteste din partea mai multor catolici cu scrupule, iar episcopii catolici din Egipt au dat un răspuns bine argumentat, în care au contestat ideile absurde din „Directive” (v. „Documentation catholique”, 1973, nr. 1638, p. 785-788).

Dacă însă catolicii conştiincioşi s-au indignat pe bună dreptate de declaraţia episcopatului francez, Marele Rabinat al Franţei a aprobat-o şi elogiat-o în „Comentariul” său, din care cauză „în presă au apărut o mulţime de aprecieri nefavorabile”. În acest document sunt preamărite „calităţile remarcabile” ale unui text de unicat, prin care evreii sunt eliberaţi de acuzaţia de „omorâtori de Dumnezeu” şi prin care se renunţă la convertirea evreilor la creştinism şi se recunoaşte chemarea eternă a poporului evreu, popor ce este o „binecuvântare pentru toate neamurile lumii”.

Potrivit „Comentariului” rabinatului, „Directivele” episcopatului francez „sunt asemănătoare cu învăţătura celor mai mari teologi evrei, pentru care religiile care s-au născut din iudaism au misiunea să pregătească omenirea pentru venirea erei mesianice prevestite de Biblie”. Aceste laude de rău augur subliniază cel mai bine caracterul apostat al „Directivelor” vizate, prin care episcopatul romano-catolic al Franţei inaugurează o eră a antihristului, şi nu una mesianică.

Uneori fac declaraţii revoltătoare şi unii episcopi aparte. De exemplu, Roger Etcegarey, fost arhiepiscop al Marsiliei, membru al Comitetului pentru relaţii cu iudaismul, în documentul „Misiunea noastră de împăcare cu poporul evreu”, expune următoarele idei: „O mare şi inevitabilă întrebare ce se pune Bisericii (de către cine ? – n.a.) este aceea privind chemarea „indiscutabilă” a poporului evreu şi însemnătatea ei pentru creştini”. Îngrijindu-se pentru recunoaşterea chemării „indiscutabile” a evreilor, cardinalul „creştin” trece abil sub tăcere chestiunea principală: dacă poporul evreu recunoaşte pe Domnul Iisus Hristos drept Mesia ?

După cum încearcă să dovedească cardinalul, după Conciliul II Vatican Biserica a început să înţeleagă că ea „înfloreşte” (literalmente „înverzeşte”) cu atât mai mult cu cât trăieşte mai mult din rădăcina sa evreiască. După părerea lui Etcegarey, aceasta „implică Biserica în problema nu doar a raportului exterior, ci şi a celui interior, care se referă la însăşi definiţia Bisericii”. O asemenea relaţie între Biserică şi iudaism, după expresia cardinalului, „comportă un fel de competiţie perseverentă între cei care aşteaptă pe viitorul mesia şi cei care aşteaptă întoarcerea lui”.

O astfel de substituire perfidă a adevăratului Mesia, Domnul Iisus Hristos – care a venit o dată şi trebuie din nou să vină din cer pentru a judeca lumea – printr-un oarecare fals „mesia”, care încă nu a venit, dar a cărui venire o pregătesc de acum înainte evreii, a fost demascată convingător de preacuviosul Iosif Voloţki în canonul slujbei alcătuite în cinstea lui: „O voi, eretici şi trădători fără minte, şi voi, evrei necredincioşi, cel pe care îl aşteptaţi voi nu este Hristos, ci antihristul, după cum mărturisesc Scripturile dumnezeieşti. Iar noi Îl propovăduim pe Hristos Dumnezeul nostru, care S-a născut fără prihană din Preacurata Fecioară Maria, şi prin rugăciunile ei, Hristoase, izbăveşte-ne pe noi de ispite şi mântuieşte sufletele noastre”.

Bănuim că episcopatul francez n-a fost de unul singur în aventura „teologică” cu „Directivele”; cu siguranţă că a avut un sprijin secret din partea Romei, căci Papa Paul VI n-a obiectat câtuşi de puţin. Papa Ioan Paul II a ajuns şi mai departe şi s-a făcut francmason, lucru despre care s-a vorbit deschis, în 1986, la radioul francez. În acelaşi an, pe 13 aprilie, el a vizitat oficial sinagoga iudaică de la Roma, unde a avut o întrevedere şi s-a rugat împreună cu rabinul şef dr. Elio Toaf, ceea ce este o gravă încălcare a canoanelor bisericeşti, care interzic comuniunea religioasă cu iudeii (canoanele apostolice 64 şi 70).

În revista Observatore Romano (din 18.04.1986; p. 9) este publicat un articol consacrat acestei vizite, şi este reprodus integral textul discursului papei, în care acesta adresează rabinilor iudaici următoarele cuvinte: „Voi sunteţi fraţii noştri cei aleşi, fraţii noştri mai mari” (ultimele cuvinte sunt scoase în titlu). Aşadar, papa, care se socoate prim-ierarh suprem al Bisericii lui Hristos şi „locţiitor” al lui Hristos pe pământ, deodată şi în modul cel mai bătător la ochi se resemnează – şi în faţa cui ? … în faţa rabinului iudaic principal, se roagă împreună cu el şi îl numeşte „frate mai mare”, deşi acela nu recunoaşte pe Domnul Iisus Hristos drept Mesia. În tot discursul papal numai într-un singur loc se aminteşte de „Iisus din Nazaret”, dar şi aici subliniindu-se cu slugărnicie că El „este fiul poporului vostru”, şi nici un cuvânt nu se spune despre calitatea Lui ca Fiu întrupat al lui Dumnezeu.

O trecere sub tăcere atât de laşă, în sinagoga din Roma, a principalului adevăr creştin despre Mesia (Matei 16, 16; Ioan 1, 49) denaturează întregul sens al propovăduirii apostolice, care de la bun început constă în a dovedi, cu ajutorul Scripturii, că Iisus este Hristos (Faptele Apostolilor 18, 28). Să ne amintim că Sfântul Apostol Pavel, după convertirea şi botezarea lui de către Sfântul Apostol Anania la Damasc, a început să propovăduiască în sinagogi pe Iisus, că acesta este Fiul lui Dumnezeu … dovedind că acesta este Hristos (Faptele Apostolilor 9, 20, 22). Într-un mod deosebit de convingător subliniază acest lucru Sfântul Evanghelist Luca, el însuşi martor la predica Sfântului Apostol Pavel în sinagoga din Tesalonic: Şi după obiceiul său Pavel a intrat la ei (la iudei – n.a.), şi în trei Sâmbete s-a întrebat cu ei din scripturi. Dovedind şi arătându-le că se cădea lui Hristos să pătimească şi să învieze din morţi, şi cum că acesta este Hristos Iisus, pre care eu vestesc vouă (Faptele Apostolilor 17, 2-3). Discursul papal ţinut în sinagoga din Roma nu conţine nici o fărâmă de mărturisire îndrăzneaţă a lui Hristos, măcar că însuşi papa poartă numele marelui apostol al lui Hristos, Pavel.

Biserica Ortodoxă, contrar slugărniciei laşe a papei faţă de sinagoga iudaică, adresează acesteia următoarele cuvinte demascatoare: „Adunătură (adică sinagogă) vicleană şi desfrânată … de ce ţii legământul, dacă nu eşti moştenitoarea lui ? De ce te lauzi cu Tatăl, dacă nu ai primit pe Fiul ?” (stihul III pentru vecernia Marii Luni).

Catolicilor le place să-şi numească biserica „Biserica Sfântului Apostol Petru”. Dar ce au ei în comun cu marele apostol al lui Hristos, neînfricatul propovăduitor al adevăratei credinţe a lui Hristos ? Ei dezvinovăţesc pe evrei de omorârea lui Hristos şi pregătesc pe credincioşi pentru aşteptarea unei noi ere „mesianice”.

Cu totul altceva spune Sfântul Apostol Petru. Vindecând un olog la uşa Templului din Ierusalim, el răspunde evreilor uimiţi ce se adunaseră în jurul lui că nu el a vindecat pe bolnav, ci Hristos cel trădat de ei, Începătorul Vieţii, pe care ei L-au omorât, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi; că despre acest Hristos au vorbit toţi proorocii şi că zilele acestea sunt tocmai acele vremuri mesianice vestite în Vechiul Testament (Faptele Apostolilor 3, 2-24).

Sfânta Biserică Ortodoxă a oglindit din cele mai vechi timpuri, în cărţile sale de cult, învăţătura despre vechiul Israel, care a respins pe Hristos şi a rămas în afara Bisericii din pricina necredinţei lui în Hristos (Romani 11, 23), precum şi învăţătura despre noul Israel, alcătuit din iudeii care au crezut în Hristos, alături de păgânii creştinaţi care au intrat în Biserică prin credinţa lor în Hristos (vezi stihul 3 din „Doamne, strigat-am” pentru vecernia de Duminica Floriilor: „Sioane, munte sfânt al lui Dumnezeu, şi Ierusalime … vezi pe fiii tăi adunaţi întru tine, că iată au venit de departe să se închine Împăratului tău, pace noului Israel şi mântuire limbilor”.

În una din stihirile Triodului din Postul Mare, Israelul cel vechi care s-a lepădat de Hristos, este asemuit bogatului, iar Israelul nou, îndrumat de Hristos, lui Lazăr din pilda evanghelică (Luca 16, 19-31).

Sfântul Vasile scrie, în cuvântul „Despre înţelepciunea cea smerită”: „Teme-te să te asemeni în cădere diavolului, care, preamărindu-se în faţa oamenilor, a căzut aruncat jos de Om … Asemeni este şi căderea israeliţilor. Preamărindu-se în faţa păgânilor, ca în faţa celor necuraţi, cu adevărat au ajuns ei necuraţi … iar nelegiuirea şi nenorocirea păgânilor au fost şterse prin credinţă”.

Pentru un observator atent al evenimentelor bisericeşti din ultimele decenii devine tot mai clar că se săvârşeşte o substituire nemaipomenit de îndrăzneaţă: substituirea credinţei noastre de totdeauna în Domnul Iisus Hristos, adevăratul Mesia şi Mântuitor, printr-o pretinsă nouă „credinţă” – credinţa într-un viitor „binefăcător” al omenirii, într-un pretins nou „mesia”, care este obiectul unei aşteptări ardente din partea evreilor şi, de o vreme încoace, şi a unor „creştini” care se leapădă de credinţa lui Hristos.

Dovezi ale pregătirii conştiinţei creştine pentru adoptarea acestui fals pot fi găsite nu numai în „Directive”, ci şi în o serie de articole şi predici autorizate de C.E.B.. Aşa este, de pildă, introducerea citată mai sus la revista Risk (1967, nr. 1-2), pe care autorul ei, S. Rose, a intitulat-o „Apocalipsa progresului, sau nedreptatea internaţională va distruge oare mişcarea ecumenică ?”

În finalul articolului, autorul spune că, „dacă Biserica (în sens ecumenic) nu va avea voinţă să meargă înainte (adică să-şi schimbe structurile sale seculare – dogmele şi canoanele), ne va fi tot mai greu şi mai greu, iar în cele din urmă şi teologic irealizabil, să admitem că … Hristos, pe care noi Îl cinstim, este într-adevăr Hristos”.

Chiar însăşi apariţia în mediul ecumenic a ideii de a pune la îndoială că Mântuitorul nostru, care a murit pentru noi şi a înviat din morţi (Romani 4, 25), este Mesia cel prevestit în Vechiul Testament, arată că ecumenismul nu are nimic comun cu creştinismul. El deschide larg uşile în faţa propagandei anticreştine demult declanşate, potrivit căreia Cel ce a suferit pe Golgota nu este Mesia, ci un impostor şi un amăgitor (comp. Matei 27, 63) şi trebuie să vină adevăratul „mântuitor” al omenirii, cel aşteptat de iudei. Este foarte ciudat că ecumeniştii „ortodocşi”, cunoscând caracterul anticreştin al ideilor răspândite de presa ecumenică, nu-şi întorc faţa de la o astfel de propagandă, care deocamdată pregăteşte doar terenul, dar mâine va începe a călca în picioare credinţa lui Hristos.

Spre ruşinea participanţilor „ortodocşi” la mişcarea ecumenică trebuie menţionat că, până şi protestanţii încep a-şi da seama de spiritul antihristic al ecumenismului, chemând la luptă împotriva lui. De curând în Germania şi în alte ţări s-au format „grupe de biserici confesionale integriste”. De pildă, „Conferinţa comunităţilor confesionale ale Bisericilor evanghelice din Germania” afirmă că „Consiliul Mondial al Bisericilor încearcă să înlocuiască pe Iisus Hristos cu antipodul Său antihristic”.

Această acuzaţie a fost formulată într-o declaraţie alcătuită din 12 teze şi făcută publică la 23 mai 1974, de Înălţarea Domnului, sub titlul „Libertate şi colaborare întru Hristos”. Declaraţia cheamă pe creştinii din Germania să se opună falsificării credinţei. Cele 12 teze descriu confruntarea spirituală în care „noul umanism” îşi dezvăluie fizionomia sa antihristică în numele „divinizării antireligioase a omului”.

Prin urmare, ecumenismul pregăteşte creştinii pentru a primi, deopotrivă cu evreii, pe noul „mesia”, prin secularizarea treptată a omenirii. Aşa cum evreii au respins pe Hristos pentru că aşteptările lor mesianice erau materiale, la fel şi întreaga omenire, prin aspiraţiile sale pentru bunuri materiale, îşi întoarce faţa de la Hristos şi se îndreaptă cu duhul spre antihrist. În felul acesta, „împreună cu evreii aşteaptă pe mesia iudaic milioane de oameni, majoritatea cărora îşi zic creştini, fără a bănui cel puţin că aşteaptă un „mesia” pe care îl aşteaptă şi evreii”. Şi când în cele din urmă îşi va face apariţia falsul mesia dorit de evrei, el se va dovedi înrudit prin duh cu întreaga omenire materialistă.

„Prin lepădarea de Hristos, scrie Sfântul Ierarh Ignatie (Briancianinov), omenirea se va pregăti pentru primirea antihristului, îl va primi în inima sa. Însăşi starea de spirit a omului se va pătrunde de nevoia de a chema pe antihrist, precum în timpul unei suferinţe grele apare setea de otravă ucigătoare. Se rosteşte chemarea, răsună glas de chemare în societatea omenească, care cere stăruitor pe „geniul geniilor”, acel ce ar ridica dezvoltarea şi progresul material pe treapta cea mai de sus, ar instaura pe pământ acea bunăstare în care raiul şi cerul ar deveni pentru om de prisos. Antihristul va fi un susţinător logic, drept (adică meritat), firesc al orientării morale şi spirituale generale a oamenilor”.

Acest nou „mântuitor”, deşi va fi duşmanul lui Hristos, va căuta însă să imite pe Hristos în sens contrar. „În toate amăgitor (antihristul) va dori să se asemuiască Fiului lui Dumnezeu, spune Sfântul Ipolit al Romei: „Hristos este împăratul şi antihristul va fi împărat, deşi pe pământ. Mântuitorul a venit ca un Miel, în chip asemănător şi acesta se va arăta ca un miel, deşi pe dinăuntru va fi lup … Domnul a trimis pe apostolii Săi către toate popoarele şi acesta îşi va trimite falşii săi apostoli pretutindeni (Matei 28, 19). Mântuitorul şi-a strâns oile Sale (Ioan 10, 4), şi acesta va aduna poporul iudeu împrăştiat prin toată lumea. Domnul a dat pecete celor care cred în El (Apocalipsa 7, 2-3; 9, 4), în chip asemănător şi acesta va pune un semn celor ai lui (Apocalipsa 13, 16-17). Domnul a venit în chip de Om, şi acesta va veni în chip de om. Mântuitorul a înviat din morţi şi Şi-a asemuit trupul Său templului (Ioan 2, 19-21), şi acesta va reface templul de piatră din Ierusalim”.

Aşa cum Domnul Iisus Hristos a avut un Înainte-Mergător al Său în persoana Sfântului Ioan Botezătorul, la fel şi antihristul va avea premergătorii săi, care vor striga, imitând pe Înainte-Mergătorul lui Hristos: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui. Toată valea se va umple, şi tot muntele şi măgura se va smeri; şi vor fi cele strâmbe drepte, şi cele colţuroase căi netede (Luca 3, 4-5; comp. Isaia 40, 3-5).

Sensul acestei proorociri biblice, împlinită întru Hristos, constă în aceea ca oamenii să se pocăiască, îndreptându-şi şi netezindu-şi duhovniceşte cărările inimilor lor, pe care ar trece Fiul întrupat al lui Dumnezeu. O tălmăcire minunată dă sfintelor cuvinte citate Fericitul Teofilact: „Calea pe care trebuie s-o pregătim pentru Domnul este un mod de viaţă potrivit cu învăţătura lui Hristos; căci Domnul trebuia să-Şi înceapă curând propovăduirea Sa. „Cărările” sunt poruncile legii, care fuseseră deja şterse; şi pe care azi trebuie să le facem drepte … Aşadar, noi trebuie să ne pregătim sufletul şi să ne îndreptăm faptele şi gândurile”. Potrivit cu cele spuse, sufletele care pier în josnicia păcatului trebuie să se umple de virtuţi, firile mândre să se smerească, strâmbăturile să se îndrepte, şi îndeobşte orice rău trebuie să fie înlăturat din calea Mesiei ce va să vină. El Însuşi, potrivit vechilor făgăduinţe, va face toate acestea uşor de împlinit, căci va birui forţele demonice vrăjmaşe şi va însufleţi înclinaţiile fireşti pentru bine”.

Astăzi însă, această proorocire este folosită în ecumenism în sens absolut contrar, antihristic.

Ecumeniştii, în loc să niveleze asperităţile firilor rele, în armonie cu principiile directoare ale legii morale a lui Dumnezeu, caută să egaleze diferitele confesiuni. În locul smereniei firilor trufaşe şi căutării căii spre pocăinţă, se vădeşte tendinţa de a minimaliza (şi a umili) acel munte minunat al harului şi adevărului – credinţa ortodoxă, care se înălţă pe piatra ce nu poate fi creată de om – Hristos (Daniil 2, 34, 44-45), devenind Sfânta Biserică Ortodoxă a lui Hristos, grandioasă prin realizările sale duhovniceşti, biserică care a înmulţit atât de mult roadele sfinţeniei. De la catedrele ecumenice, în loc să fie chemaţi toţi cei abătuţi de la adevăr şi împotmoliţi în mocirla rătăcirilor să se ridice la nivelul Ortodoxiei, se propovăduieşte diametral contrariul – Ortodoxia trebuie să coboare până la nivelul comunităţilor eretice şi să le recunoască drept „Biserici”, ca toţi să fie egali în lepădarea de Dumnezeu.

Ca urmare, prin nivelarea Ortodoxiei cu aşa-numitele confesiuni „creştine” prin unirea diferitelor credinţe într-o „Biserică” nouă, universală, antiortodoxă, ecumenismul în frunte cu C.E.B. pregăteşte calea antihristului.

Creştinul ortodox nu poate colabora cu mişcarea ecumenică, pentru că ea este inspirată şi dirijată de francmasonerie şi duce la instaurarea antihristului pentru că ne cere, în numele realizării unei unităţi mecanice cu heterodocşii, să renunţăm la Simbolul ortodox al credinţei şi la respectarea canoanelor.

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL

De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist

de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev

Ediţia I, publicată acum fără nici o schimbare

---

[1] N.r.: Papa Benedict al XVI-lea (2005-2013).

[2] În Scriptura din 1914, Navuhodonosor şi Navuzardan.

[3] În Scriptura din 1914, preot.