Este Patriarhia Constantinopolului centrul Ortodoxiei ?

Canonul 45 apostolic

,,Episcopul sau prezviterul sau diaconul împreună cu ereticii rugându-se numai să se afurisească. Iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească”.

În consecinţă, dacă un cleric s-a rugat cu ereticii dar fără a sluji împreună cu ei într-o slujbă dumnezeiască, trebuie să fie lipsit temporar de dreptul de a sluji sfintele taine ale Bisericii; dar dacă el le-a îngăduit să săvârşească o slujbă bisericească, trebuie să fie caterisit, potrivit canonului 11 de mai sus.

Aici Valsamon întreabă: de ce ei sunt doar afurisiţi (adică, depuşi temporar) şi nu excomunicaţi ca cel care se roagă cu un excomunicat (canonul 10) ? Răspuns: nu este vorba aici de rugăciune în comun în biserică. Căci aceea atrage după sine caterisirea (canonul 46), ca şi faptul de a permite ereticilor să săvârşească o slujbă bisericească. Nu, aici syneuxasthai (a se ruga împreună) vrea să exprime doar faptul de a intra în comuniune (koinonesai) şi de a se arăta prea binevoitor faţă de rugăciunile-făgăduinţele lor[1] (hemeroteron diatethenai epi tei euchei tou airetikou). Căci noi trebuie să avem oroare de ei (bdeluttesthai) ca faţă de nişte oameni necuraţi (muse) şi să nu trăim în armonie familiară cu ei. Iată de ce suspendarea este o pedeapsă suficientă[2].

Prin urmare, există o diferenţă între cel excomunicat, care a fost exclus din Biserică pentru păcate personale, şi cel eretic care s-a despărţit propovăduind o învăţătură falsă şi cu care nu avem nici măcar dreptul să vorbim. Iată cum obişnuiau să procedeze Părinţii: Sfântul Ioan a refuzat să intre în băile unde mersese gnosticul Cerint (Irineu al Lyonului, Contra ereziilor 3, 3); Sfântul Chiprian îi sfătuia astfel pe credincioşii săi: ,,Evitaţi contagiunea de la acest fel de oameni, fugiţi de conversaţia cu ei ca de ciumă şi ca de cancer”[3]. Ereticul este mult mai grav bolnav decât excomunicatul rămas ortodox, şi de aceea rânduiala care stabileşte relaţiile cu unul şi cu celălalt este mai riguroasă în ce-l priveşte pe eretic, care răspândeşte o învăţătură mortală pentru suflet.

Să adăugăm o observaţie la acest comentariu.

În mod deliberat, în timp ce acest canon interzice tocmai urările de bine (euxasthai) la eretici şi se conformează astfel învăţăturii apostolului dragostei[4], Enciclica din 1920 prevede: ,,Schimbul de scrisori frăţeşti [cu heterodocşii] la marile praznice bisericeşti anuale …”[5].

Canonul 46 apostolic

,,Episcopul, sau prezviterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu veliar ? Sau ce parte credinciosului cu necredinciosul ?”

Într-adevăr, rolul episcopului sau al preotului este de a-i avertiza pe eretici pentru a-i face să-şi înţeleagă greşeala şi a-i readuce la adevăr. Cel care consideră valid vreunul din actele lor liturgice le împărtăşeşte opiniile sau îi lipseşte râvna de a-i elibera de credinţa lor greşită. Valsamon istoriseşte[6] că Sinodul din Constantinopol, văzând episcopi care pur şi simplu şi-au aruncat ochii asupra unor scrieri eretice fără a le huidui sau a le dispreţui, i-a caterisit într-un mod foarte legitim (ennomotata).

Citeşte şi:  Mitropolia Pireului – „NOUL ACT DE IDENTITATE: BILET FĂRĂ ÎNTOARCERE”

Canonul 65 apostolic

,,Dacă vreun cleric, sau mirean va intra în sinagoga iudeilor, sau a ereticilor, spre a se ruga, să se şi caterisească, şi să se afurisească”.

O biserică sau o adunare a ereticilor nu trebuie cinstită, ci trebuie dispreţuită, deoarece ei cred lucruri potrivnice credinţei creştinilor ortodocşi. Canonul 45 se referea la întâlnirile cu ereticii; aici, este vorba de rugăciuni făcute în bisericile lor. Unii tâlcuitori împart astfel pedeapsa indicată: clericul care intră într-o biserică eretică pentru a se ruga în ea trebuie caterisit; mireanul care procedează la fel va fi afurisit. Alţii, ca Harmenopoulos, încuviinţat de Valsamon, explică astfel canonul: mireanul va fi afurisit, clericul caterisit şi afurisit[7].

Ceea ce reiese din citirea acestor canoane confirmate de Sinoadele Ecumenice, şi de Sinodiconul Ortodoxiei, este: conţinutul credinţei este criteriul Ortodoxiei şi orice acţiune bisericească trebuie să se fie conformă cu crezul mărturisit. Aceasta înseamnă că refuzul de a intra în comuniune cu cei care au alt crez, oprirea pomenirii unui episcop care a abandonat credinţa apostolică, chiar dacă asupra unui singur punct, este o datorie, fie că există sau nu o hotărâre sinodală. Canonul 15 al Sinodului I-II este explicit: un episcop păcătos, dar care nu este condamnat de un sinod, rămâne episcop şi nimeni nu are dreptul de a-l părăsi; un episcop eretic, deşi necondamnat de un sinod, încetează să fie episcop şi trebuie părăsit pe dată. Aceasta este practica constantă a Bisericii şi istoria dă toate dovezile pentru aceasta, de fiecare dată când dogmele sau tradiţia au fost modificate.

Să dăm un ultim exemplu, mai puţin cunoscut, cel al Sfântului Grigorie Palama, care a oprit şi el pomenirea patriarhului Constantinopolului, anti-isihast, Ioan Calecas. În 1344, acesta din urmă l-a excomunicat efectiv pe Sfântul Grigorie Palama căruia i-a reproşat că a dat o interpretare greşită Sinodului din 1341 şi că a scos numele patriarhului din dipticele citite în cursul sfintei liturghii. Sfântul Grigorie Palama a respins Tomos-ul lui Calecas şi a socotit fără valoare condamnările patriarhului anti-isihast:

,,Cei care aparţin Bisericii lui Hristos sălăşluiesc în adevăr; dacă cineva nu vieţuieşte în adevăr, nu mai aparţine Bisericii lui Hristos. Acesta este a fortiori (cu necesitate) cazul celor care se mint pe ei înşişi, care îşi spun şi sunt numiţi păstori şi arhipăstori; căci noi ştim că creştinismul nu este în înfăţişarea exterioară, ci în adevărul şi exactitatea credinţei”. Dacă episcopii rămân credincioşi tradiţiei şi lucrează în acord cu ansamblul Bisericii, ei sălăşluiesc în adevăr. Dimpotrivă, dacă ei abandonează dreapta credinţă, ei pierd nu numai demnitatea lor, ci chiar caracterul lor de creştini şi anatemele lor nu au valoare[8].

Poarta de intrare în Biserică este Adevărul. Aceasta este prima treaptă în înţelegerea tainei sale. Iată de ce păcatul îmoptriva adevărului este cel mai grav dintre toate. Şi iată de ce nu există virtute mai mare decât a lupta pentru adevăr[9].

Citeşte şi:  Pozitia ortodoxa, explicata de Cuviosul Seraphim Rose, privitor la fenomenele ciudate de pe cer

O asemenea identificare a autorităţii episcopale cu mărturisirea credinţei – la fel de veche ca creştinismul – se regăseşte încă mai clar exprimată la un alt isihast vestit, din secolul al XVIII-lea, Sfântul Paisie Velicicovski: ,,Mă întrebaţi de asemenea dacă un sinod din Biserica Răsăritului a ridicat vreodată o anatemă. Şi eu vă răspund: ar putea exista un asemenea sinod care să nu fie potrivnic lui Dumnezeu şi Sfintei Biserici, care să se adune pentru a ascunde adevărul şi a adeveri greşeala ? Un asemenea sinod nu poate exista. Voi mă întrebaţi dacă episcopii pot ridica o asemenea anatemă fără ca sinodul episcopilor şi patriarhilor să aibă cunoştinţă şi să consimtă. Şi eu vă răspund că aceasta este cu neputinţă. Luaţi aminte că toţi episcopii primesc acelaşi har al Sfântului Duh când sunt hirotoniţi şi că ei sunt însărcinaţi să vegheze cu scumpătate asupra credinţei ortodoxe curate şi neprihănite. De asemenea, ei trebuie să păzească tradiţiile apostolice şi hotărârile Sfinţilor Apostoli, ale Sinoadelor Ecumenice şi locale şi ale Sfinţilor Părinţi care toate alcătuiesc Sfânta Biserică Sobornicească şi Apostolească. Ei au primit de la Sfântul Duh autoritatea de a porunci, după rânduiala instituită de Sfinţii Apostoli ai Sfintei Biserici. Episcopii nu au primit de la Sfântul Duh puterea de a distruge tradiţiile apostolice şi hotărârile Bisericii. Prin urmare, nici episcopii, nici patriarhii nu pot ridica o anatemă care ar fi fost pusă asupra vrăjmaşilor Bisericii, potrivit Sfintelor Sinoade. Oricine ar face aşa ceva ar fi împotriva lui Dumnezeu şi a Sfintei Biserici”[10].

Aici, Sfântul Paisie exprimă o idee esenţială pentru tradiţia ortodoxă: nici măcar un Sinod Ecumenic, cu alte cuvinte un Sinod al tuturor Bisericilor locale, nu are puterea de a schimba hotărârile şi credinţa Bisericii. Un sinod nu este un sinod decât dacă el confirmă sinoadele dinaintea lui şi dacă el însuşi este acceptat de conştiinţa Bisericii; fără de care nu este decât un pseudo-sinod, oricare ar fi numărul episcopilor prezenţi.

Despre un asemenea sinod proorocea în secolul al XIX-lea Cosmas Flamiatos, când spunea că va avea loc un mare sinod care va organiza distrugerea Ortodoxiei.

De un astfel de sinod se tem astăzi zeloţii văzând că este pregătit la Constantinopol şi la Chambesy, centrul elveţian al Patriarhiei Ecumenice. Noul patriarh Bartolomeu, educat la Roma, la Universitatea Gregoriană, a fost de altfel prezentat ca un reformator al rânduielii canonice a Bisericii Ortodoxe. Revista catolică Irenikon scrie într-adevăr următoarele: ,,Printre numeroasele calităţi ale noului patriarh … se va remarca autoritatea pe care a dobândit-o în materie de drept canonic. El este fără îndoială una dintre personalităţile cele mai convinse de necesitatea ca Ortodoxia să-şi revizuiască şi să-şi sistematizeze dreptul canonic. Dar, de asemenea, el este unul dintre cei care iau în considerare lucrarea canonică realizată de Roma. În teza sa din 1970, dar mai ales într-o expunere prezentată la primul Congres al Societăţii pentru Dreptul Bisericilor Răsăritene în 1971, Bartolomeu a indicat pe ultimul loc, printre elementele de luat în considerare pentru o nouă legislaţie ortodoxă, ‘dispoziţiile Codului pentru catolicii răsăriteni şi poate chiar Codex Juris Canonici latin’. El a adăugat atunci: ‘Aceasta are şi o importanţă ecumenistă, căci Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă, având în comun un număr de aspecte ale vieţii lor ecleziale, se apropie mereu mai mult una de cealaltă şi această reconciliere şi această unitate atât de dorite pentru cele două părţi pot fi înlesnite astfel’”[11].

Citeşte şi:  Satanismul a fost îmbrăţişat în interiorul Consiliului Mondial al Bisericilor!

Când vedem modul în care el utilizează poliţia în Sfântul Munte pentru a-şi promova proiectele reformiste, avem dreptul să ne temem de ce este mai rău.

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

[1] Cuvântul euche poate să însemne rugăciune (dar, de obicei, se foloseşte proseuche) sau făgăduinţă. Oricine va veni la voi, şi nu va aduce învăţătura aceasta [cea a lui Hristos adevăratul Dumnezeu întrupat], să nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi lui: bucură-te; că cel ce îi va zice lui bucură-te, se va face părtaş faptelor lui celor rele (II Ioan 10-11). Potrivit lui Valsamon, este de asemenea interzis a primi ,,bună ziua !” din partea ereticilor.

[2] Valsamon, op. cit., col. 129.

[3] Sfântul Chiprian, Epistole 1, 8. A se vedea de asemenea Tertullian, Despre prescripţiile contra ereticilor, 12.

[4] A se vedea nota 67.

[5] A se vedea Lumina Taborului (La Lumiere du Thabor), nr. 34, Paris, 1992, p. 77.

[6] Ibid., col. 129.

[7] A se vedea Migne, op. cit., col. 164-168. Comentatorii trimit la canoanele următoare: canonul 70 apostolic, canoanele 29, 31, 32, 37 şi 38 de la Sinodul de la Laodiceea, canonul 60 de la Sinodul de la Cartagina.

[8] Vieţile stâlpilor Ortodoxiei, Mânăstirea Sfinţilor Apostoli, Buena Vista, Colorado, 1990, p. 288.

[9] După cum aminteşte părintele Iustin Popovici, la începutul vieţii Sfântului Fotie, istorisită de el: ,,Părinţii noştri purtători de Dumnezeu care, în Biserica lui Dumnezeu, au rânduit toate lucrurile după cum I-a bineplăcut lui Dumnezeu, ne-au lăsat nouă ca moştenire sfântă această învăţătură pe care au primit-o de sus şi care le-a fost transmisă de sfinţii apostoli: nu există virtute mai înaltă decât mărturisirea şi apărarea adevăratei credinţe ortodoxe … Într-adevăr, Adevărul este Dumnezeu Însuşi şi, pentru noi oamenii, dragostea şi mărturisirea acestui Adevăr dumnezeiesc – în care rezidă adevărata credinţă a Bisericii – este izbăvirea, mântuirea şi îndumnezeirea” (Sfântul Fotie, Opere Treimice I, Paris, 1989, p. 19).

[10] Michel Aubry, Sfântul Paisie Velicicovski, L’Age d’Homme, Lausanne, 1992, p. 96.

[11] Irenikon, t. 64, 1991, nr. 4, p. 449-450.