Un monah din vremea veche
Dintre cei mai râvnitori
Nu voia să pomenească
Pe părinţi, fraţi şi surori.

Şi era la mânăstire
Lege pentru Slujitor
Ca să pomenească zilnic
Pe monahi cu neamul lor.

„Am murit despre rudenii”!
Răspundea adesea ori,
Când cereau la el pomelnic
Cuvioşii slujitori.

„De-aş putea să-mi văd de mine,
Pentru alţii nu mă rog,
Doar n-am pus eu pentru alţii
Perii capului zălog”!

După regula din Lavră,
I-a venit şi lui soroc
Ca să meargă de-ascultare
Într-o vară la metoc.

Deci fiind pe înserate,
S-a oprit în drumul său
La lăcaşul unui Dascăl
Temător de Dumnezeu.

Citeşte şi:  Nu patima în sine este primejdia cea mai mare, ci faptul că tu nu lupţi ca să o dobori

Ospătându-l cei de casă
L-au culcat în patul lor
Iară ei se grămădiră
După sobă pe cuptor.

Dar între streini, Monahul
– Nefiind obişnuit –
De ruşine şi de grijă
Toată noaptea n-a dormit.

Cum era la miezul nopţii
Cuviosul nedormind,
A văzut din dosul sobei
Flacără de foc ieşind!

La un ceas şi jumătate
Limba cea de foc s-a stins
Dar trecând puţină vreme,
Mai puternic s-a aprins.

Se părea că ard în sfeşnic
(După cum a presupus)
Trei făclii prea minunate
Înălţându-se în sus.

Citeşte şi:  Dacă te doare când scoți un spin din deget, cu cât mai mult când dezrădăcinezi din lăuntrul tău o patimă!

Luminaţia aceea
Până-n zori s-a arătat
Şi de asta cuviosul
Foarte mult s-a minunat.

Dimineaţa, iscodit-a
Deosebit de la ei
Pentru slujba mânecării
Cum o fac de obicei.

Drept să-ţi spun (a zis bărbatul)
M-am obişnuit de mic,
Să mă scol la miezul nopţii
Împlinind al meu tipic!

– Dar să-mi spui (îi zice Ava)
În ce chip te rogi atunci!
– Nu cer alta decât singur
Să mă izbăvesc de munci!

Întrebând apoi femeia
Despre rânduiala ei,
Eu, Părinte, zive dânsa,
Am aşa un obicei:

Când se linişteşte soţul
După ora de canon,
Mă ridic pe nesimţite
Şi mă vâr într-un cotlon.

Citeşte şi:  Pr. Ioan Teşu - Folosul ispitelor. Adevărata teologie a necazurilor sau a încercărilor

Stau acolo ghemuit
Şi mă rog şi eu încet
Pentru soţul meu, pe urmă
Pentru mine şi băiet.

Auzind aceasta Ava
Pe deplin a priceput
Că făclii erau acelea
Care tainic s-au văzut.

Şi era mereu cu gândul
La acele trei făclii
Cari se vedeau spre ceruri
Străbătând prin bagdadii!

Cunoscut-au deci Monahul
Că de sus a fost un semn:
Către rugăciunea Milii
Dumnzeu i-a dat îndemn!

Deci din ziua ceea dânsul
Pomenea şi morţi şi vii,
Căci voia şi el s-aprindă
„Ale Dragostei Făclii”!