Prigonirea monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia Constantinopolului de părintele Patric Ranson

Spiritele care se doresc ,,evoluate” şi a căror ştiinţă constă în general în ignorarea istoriei şi tradiţiei bisericeşti, a complexităţii, subtilităţii, bogăţiei lor duhovniceşti, spun de bunăvoie: Patriarhia Constantinopolului are motiv să-i izgonească pe aceşti monahi care refuză ecumenismul, această formă de progres în Biserică. La aceasta noi am răspuns: folosirea ilegală a forţei nu este un progres, este mai degrabă un regres. Dar mai ales aceşti ,,neo-ortodocşi” ar trebui să studieze puţin religiile comparativ.

Catolicismul şi protestantismul nu sunt Ortodoxia.

Dacă ecumenismul vrea să spună cercetarea tradiţiilor Bisericii apostolice şi patristice, conformitatea cea mai mare cu învăţătura lui Hristos – şi nu relativizarea generală a tuturor dogmelor – un catolic, un protestant au toate motivele să fie în mod legitim ,,ecumenişti”, cel puţin la început.

Într-adevăr, un catolic care studiază tradiţia propriei Biserici nu poate să nu simtă o anumită nelinişte în faţa dezbinărilor, contradicţiilor, adăugirilor, evoluţiilor presărate în această istorie. Este dificil a găsi în ea o unitate, în afară de unitatea foarte târzie impusă de infailibilitatea papală[1]. Or însăşi această dogmă, care ar părea astăzi atât de centrală, atât de proprie catolicismului, nu datează decât de puţin mai mult de un veac, de la Conciliul Vatican I din 1870.

În Biserica primară, o asemenea doctrină era complet necunoscută. Noi ştim aceasta din documentele şi canoanele Sinoadelor, din scrierile Părinţilor, vieţile sfinţilor şi celelalte monumente ale istoriei Bisericii[2]; şi în particular din epistolele Sfântului Papă Grigorie cel Mare, care a avut un conflict cu Sfântul Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolului, referitor la termenul de ,,patriarh ecumenic”, care i-a fost atribuit lui Ioan[3] şi care, după Sfântul Grigorie, implica o superioritate asupra celorlalţi patriarhi, superioritate falsă, orgolioasă şi plină de pericole pentru Biserică.

Toată critica pe care o aduce Sfântul Grigorie expresiei ,,patriarh ecumenic” poate fi aplicată cu şi mai multă dreptate doctrinei infailibilităţii. ,,Biserica Constantinopolului – spune el de fapt – a dat episcopi care au căzut în prăpastia ereziei şi care au devenit chiar ereziarhi. De aici a ieşit Nestorie … De aici a ieşit Macedonie, care a tăgăduit că Sfântul Duh este Dumnezeu, de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. Prin urmare, dacă cineva uzurpă în Biserică un titlu care îi cuprinde în el pe toţi credincioşii, Biserica universală, o blasfemie !, va cădea aşadar cu el, fiindcă el se numeşte cel universal ! Fie ca toţi creştinii să respingă acest titlu blasfemiator, acest titlu care lipseşte de cinstea preoţească pe toţi preoţii de îndată ce el este uzurpat nebuneşte de unul singur”[4]. Pentru Sfântul Grigorie, autoritatea bisericească rezidă în episcopat, şi nu într-un episcop sau altul, oricare ar fi rangul lui în ierarhie.

Chiar în secolele al XVI-lea, XVII-lea şi XVIII-lea, cu excepţia unei minorităţi a teologilor, în general iezuiţi, superioritatea papei asupra sinodului în materie de credinţă şi de rânduieli bisericeşti nu era deloc recunoscută de Biserica Franţei. Asupra altor puncte, lucrurile stăteau la fel, precum asupra harului şi predestinării, în care susţinătorii celui mai strict augustinism erau când biruitori, când condamnaţi; sau încă precum în cazul imaculatei concepţii care nu a devenit dogmă decât în secolul al XIX-lea, după ce a fost contestată de o mare parte a teologilor apuseni. Astfel, Bernard de Clairvaux şi Thomas d’Aquino s-au împotrivit ei. Şi în acest caz iezuiţii şi-au impus succesul dogmei ,,lor”.

Citeşte şi:  Diavolul dă târcoale furios ca un leu

Pe scurt, asupra a numeroase puncte esenţiale, în teologie a domnit de-a lungul secolelor un adevărat ,,război civil”, din cauza faptului că era cu neputinţă de împăcat sau armonizat tradiţii din Biserica primară şi teologia patristică cu principiile unei metode speculative care se sprijinea pe lucrările lui Augustin.

Teologia episcopului Hipponei, întemeiată pe platonism, care a evoluat la voia controverselor, era în acelaşi timp aporetică, contradictorie în ce priveşte numeroase puncte şi ignorantă faţă de scrierile Părinţilor elenofoni, în special marii capadocieni.

Toate aceste motive fac ca întâlnirea cu tradiţia ortodoxă să fie extrem de interesantă pentru un catolic: iată, într-adevăr, ar putea el să spună, o Biserică care nu a cunoscut scolastica, nici speculaţiile sale îndrăzneţe şi nefolositoare, care a ignorat întreaga concepţie tiranică augustino-anselmiană privind vinovăţia transmisă şi mânia lui Dumnezeu satisfăcută prin cruce. Or această concepţie a fost un mijloc de a transforma mesajul de bucurie al Evangheliei într-un sistem înspăimântător şi neliniştitor.

Catolicul sincer poate foarte bine să-şi spună, şi pe drept, că el nu va găsi în Biserica Ortodoxă tot ceea ce i-a îndepărtat pe oamenii din Apus de propria lor Biserică, şi anume concepţia feudală a unui Dumnezeu care transformă omenirea într-o massa damnata din care doar câţiva sunt scoşi prin arbitrariul predestinării.

La fel, protestantul sincer are toate motivele să fie ecumenist, pentru că el provine din aceeaşi tradiţie teologică precum catolicul, chiar dacă Luther şi Calvin au vrut să reformeze anumite aspecte în mod special şocante ale practicii catolice, precum indulgenţele. În acelaşi timp, protestantismul istoric şi-a pus de multă vreme întrebarea credinţei şi tradiţiilor Bisericii primare şi a unităţii sale.

Mulţimea sectelor care se revendică din protestantism creează de altfel un spirit de toleranţă mai mare decât cel care domneşte în general în catolicism.

Unii ortodocşi au participat de asemenea la începutul dialogului ecumenist în ideea de a aduce mărturia credinţei ortodoxe. L-am putea cita pe părintele Gheorghe Florovski.

Cu toate acestea, dacă interesul pentru mişcarea ecumenistă nu ar fi, prin natura sa, contrar spiritului protestantismului, dacă participarea la această mişcare ar putea fi o evoluţie în plus în interiorul Bisericii Catolice, el este fundamental contrar naturii teandrice, dumnezeiesco-umane a Bisericii Ortodoxe.

Biserica este trupul teandric al lui Hristos, taina prin excelenţă. După cum spune părintele Iustin Popovici: ,,În creştinism, Adevărul nu este o idee filozofică, nici o teorie, nici o învăţătură, nici un sistem de învăţături, ci este Persoana dumnezeiesco-umană vie – Iisus Hristos istoric (Ioan 14, 6) … Hristosul recapitulează toată învăţătura Sa şi toată lucrarea Sa în Persoana Sa dumnezeiesco-umană şi le tâlcuieşte prin El Însuşi. Iată de ce Biserica Apostolească Ortodoxă cuprinde totalitatea creştinismului în Persoana dătătoare de viaţă a Dumnezeu-Omului, Hristosul … Biserica nu este nimic altceva decât Dumnezeu-Omul, Hristosul, continuat în toate veacurile: Iată eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20; potrivit Efeseni 1, 21-23). Dumnezeu-Omul este capul trupului Bisericii (Coloseni 1, 18; Efeseni 1, 22; 5, 23), capul unic … Prin El, singurul, unicul, Dumnezeu-Omul în două firi nedespărţite, Biserica este întotdeauna una, unică şi de nedespărţit”[5].

Citeşte şi:  Politica ecumenistă - inspirată de iad, a absorbit atât experienţa cât şi practica numeroşilor vrăjmaşilor Bisericii lui Hristos

Şi încă: ,,Întreaga natură a Bisericii, în toate manifestările sale, are un caracter dumnezeiesco-uman … Cum păstrează Biserica Ortodoxă cea mai mare comoară a sa, Atotsfânta Persoană a Dumnezeu-Omului, Hristosul ? Ea o păstrează prin credinţa sa una şi unică, sfântă, sobornicească şi apostolească. Prin unitatea credinţei, Biserica Ortodoxă protejează de-a lungul secolelor unitatea şi unicitatea vieţii şi adevărului dumnezeiesco-umane …”[6].

Iată de ce noţiunea însăşi de ecumenism, în sens modern, a unei cercetări istorico-spirituale, nu are loc în Biserica Ortodoxă. Ea nu se poate întoarce spre Biserica primară, căci ea însăşi ESTE această Biserică; ea nu poate căuta Adevărul care se află în EA ÎNSĂŞI; în sfârşit, mărturisirea sa nu admite nici adăugire, nici micşorare, nici modificare, deoarece ea este simplă şi una. Sau, cum spunea Sfântul Dionisie Areopagitul, vorbind despre mucenici: ,,Învăţătorii şi începătorii noştri în Înţelepciunea lui Dumnezeu mor în fiecare zi pentru adevăr, mărturisind cum se cuvine prin toate cuvintele şi faptele lor că unicul adevăr creştin în care cred este dintre toate cel mai simplu şi mai dumnezeiesc, sau, mai bine spus, este singurul şi unicul, este adevărata cunoştinţă de Dumnezeu”[7].

În primele secole ale Bisericii, episcopul avea un rol îndoit, cel de a conduce euharistia şi cel de a-şi apăra turma împotriva ereziilor[8].

Fără o mărturisire de credinţă dreaptă, nu există episcopat care conduce cu adevărat euharistia. Deoarece una este păcatul, şi altceva erezia. Păcatul este o încălcare a poruncilor. Dar erezia este o alterare a credinţei. Este o falsificare a criteriilor adevărului.

Or exact acestui lucru se dedică Patriarhia Constantinopolului din 1920 încoace. Într-adevăr, ea a proclamat că credinţa, că diferenţele dogmatice nu mai erau un motiv de dezbinare când dimpotrivă, până atunci, divergenţele dogmatice erau aproape singurul motiv de separare legitim recunoscut.

În mod succesiv, diferiţi episcopi ai Patriarhiei Constantinopolului au repus în discuţie treptat autoritatea Sinoadelor Ecumenice, care sunt astăzi departe de a fi considerate ca absolute de către ei. Astfel, în urma dialogului cu monofiziţii, Dioscor, care a fost condamnat de Sinodul de la Calcedon, apoi de toate celelalte Sinoade, care au recunoscut Calcedonul, şi în mod special de cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, a încetat să fie prezentat ca un monofizit. Părinţii celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic nu ar fi înţeles bine ce mărturisea el şi, prin urmare, s-ar fi înşelat spunând că el era eretic. Acesta a fost rezultatul acordurilor de la Chambesy, semnate în 1991.

Citeşte şi:  Poziţia Sinodului Greciei din 1997 împotriva actelor cu semnul lui antihrist

Aceeaşi confuzie domneşte în relaţiile cu Biserica Catolică, care ignoră că patriarhul Athenagora a ridicat anatemele din 1054 fără a avea autoritatea de a o face, deoarece doctrina care a dus la aceste condamnări reciproce, adică dubla purcedere a Sfântului Duh, sau Filioque, nu a fost nicicând lepădată, nici măcar pusă în discuţie de Vatican. Ultimele declaraţii ale cardinalului Ratzinger, din luna iunie 1992, arată de altfel că Roma nu a abandonat pretenţiile sale de a-i conduce pe toţi creştinii.

În ce priveşte canoanele Sinoadelor Ecumenice, locale sau cele ale apostolilor, ele sunt criticate neîncetat ca depăşite, inutile, desuete etc … de către ierarhia Patriarhiei Constantinopolului, care de altfel este obligată să suprime autoritatea canoanelor pentru a-şi justifica numeroasele cazuri de rugăciune în comun cu catolicii şi protestanţii – acte condamnate tocmai de aceste canoane.

Patriarhia Constantinopolului îşi zice ,,canonică” când, în realitate, încalcă majoritatea canoanelor, nu numai pe cele referitoare la rugăciunea comună cu toţi heterodocşii, ci şi alte canoane, ca cele care îi obligă pe episcopi să fie în mod real ,,căsătoriţi” cu eparhia lor. Episcopii Patriarhiei au cu toţii titluri care nu corespund cu eparhia lor reală[9].

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] Care este contrariul unei unităţi întemeiate pe credinţă.

[2] Când discutau cu schismaticii sau ereticii, atunci când cercetau învăţăturile lor şi le comparau cu credinţa comună, Părinţii nu menţionau niciodată unitatea cu Roma ca pe un criteriu al ortodoxiei.

[3] ,,Ştiu bine – scrie Sfântul Grigorie – că acest titlu a fost dat prea sfinţiei voastre de cei apropiaţi care vă măgulesc şi vă înşală”. A se vedea op. cit. în nota de mai jos, p. 118.

[4] Epistolele Sfântului Grigorie, 5, 20, traduse şi comentate de Vladimir Guettee, Despre papalitate, Editura L’Age d’Homme, Lausanne, 1990, p. 125. A se vedea tot capitolul, p. 114-145.

[5] Părintele Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeu-Omul, Ed. L’Age d’Homme, Lausanne, 1989, p. 120-123.

[6] Ibid., p. 124-125.

[7] Despre numele dumnezeieşti, 7, 3, 873 A.

[8] A se vedea părintele Ioan Romanides, Ecleziologia Sfântului Ignatie al Antiohiei, Atlanta, 1956, traducere în limba franceză în Lumina Taborului (La lumiere du Thabor), nr. 23, Paris, trimestrul III 1989, p. 50-77.

[9] Episcopul Ştefan de Nazianz îşi exercită funcţia la Niceea, Mitropolitul Ioan de Pergam locuieşte în realitate în Anglia, şi aşa mai departe.