Un ucenic care era tot timpul ispitit de mânie, părându-i-se a fi dispreţuit şi ocărât de către soţia sa, l-a întrebat: „Ce să fac, Părinte, că vin multe ispite şi din nimica toată se aprinde cearta şi judecata şi mânia violentă şi răstălmăcirea, de ajungi să nu te mai înţelegi om cu om. Greşind eu fără de voie sau cu voie şi cerându-mi iertare, soţia se tulbură şi mă ocărăşte şi foarte greu îi trece supărarea.

Eu încerc să rabd şi să explic că am intenţii bune şi vreau să repar, dar ea îmi taie vorba şi îmi răstălmăceşte cuvintele şi intenţia, lovindu-mă cu asprime şi învinuindu-mă şi închizându-se faţă de mine. Ştiu că mă iubeşte foarte mult, dar din mândrie mă mânii apoi şi eu mai tare şi mă împietresc în mânie şi ţinerea de minte a răului, care ajung să acopere iubirea, amestecând în ea justificare de sine, judecată, ură chiar. Deci ce să fac când mă ocărăşte femeia şi nu îmi primeşte apoi nici cererea de iertare?.

„Să taci”, a spus Avva, „şi să nu fii supărăcios ca o muiere cu barbă. Femeia prin firea ei este mai sensibilă, mai iute la mânie şi mai aprigă la vorbă, dar bărbatul are mai proprie tăcerea. Mare este taina tăcerii ce opreşte dezbinarea şi căderea în stricăciunea păcatului, a neiubirii. Să-ţi asumi tu însuţi vina ta şi a celuilalt, dar să nu le diseci în toiul ispitei, să nu te fixezi la ele, ci să le arunci în focul închinării tăcute şi răbdătoare, ca să ardă şi să crape dracul mâniei din tine”.

Bărbatul trebuie să fie ca un paratrăsnet pentru femeie în clipele de ispită, spunea Părintele Ghelasie, iar femeia să treacă peste supărarea muierească, ca să îmbrace chipul de maică, prin care să-l nască duhovniceşte pe celălalt.

Florin Caragiu, Cuviosul Ghelasie Isihastul, Sfânta Mănăstire Frăsinei şi Editura Platytera