Un teolog renumit s-a rugat vreme de opt ani cu osârdie şi fără încetare lui Dumnezeu să-i descopere un om care să-i poată arăta calea dreaptă şi adevărată către dobândirea împărăţiei Cerurilor.

Într-o zi, când teologul acesta era cuprins de cea mai puternică dorinţă de a găsi un astfel de om şi nu se putea gândi la nimic altceva decât numai la a vedea un învăţător şi îndrumător al tainicului adevăr, şi-a sporit rugăminţile sale fierbinţi către Dumnezeu şi dintr-odată a auzit un glas ceresc, care i-a spus; „Du-te la uşile bisericii şi vei găsi omul pe care îl cauţi!”. Ascultând de glasul acesta, teologul a mers repede şi la uşile bisericii a găsit un cerşetor în zdrenţe, ale cărui picioare erau pline de bube şi de puroiul care curgea din ele. înţeleptul teolog s-a apropiat de el şi l-a salutat, zicând:

– Bună dimineaţa îti doresc, bătrâne!

La aceasta, bătrânul a răspuns:

– Niciodată nu am avut o dimineaţă rea.

Înţeleptul teolog, corectându-şi parcă primul său salut, a spus:

– Să-ti dea Dunmezeu tot binele!

Iar săracul a răspuns:

– Niciodată nu m-a lovit vreun rău.

De aceasta înţeleptul teolog s-a îndoit, gândind în sinea sa că cerşetorul nu a auzit bine sau, poate, era surd. Şi, exprimându-şi altfel salutările sale şi bunele urări către bătrân, i-a spus acestuia:

– Ce-i cu tine, bătrâne? Eu îţi doresc toată fericirea.

Iar săracul i-a răspuns:

– Niciodată nu am fost nefericit.

Teologul, gândind că cerşetorul era foarte vorbăreţ şi dorind să încerce priceperea lui, i-a spus:

– Voiesc ca toate dorinţele să ţi se împlinească şi, tot ceea ce voieşti, să-ţi trimită Dumnezeu.

– Eu, a răspuns săracul, nimic din ceea ce-mi doreşti nu caut; totul este în acord cu dorinţa mea, dacă nu-mi fac alte planuri pentru viaţă şi trăiesc după voia lui Dumnezeu.

Înţeleptul teolog, făcându-se că pleacă şi că-şi ia rămas-bun de la cerşetor, i-a spus acestuia:

– Dumnezeu să te păzească, omule bun, pentru că nu eşti atras de viaţa îndestulată, dar te rog, spune-mi:

Cum de eşti tu singur fericit printre cei ce suferă pe pământ? Aşadar, în zadar a spus Iov: Omul născut din fem e ie are puţine zile de trăit, dar se satu ră de necazuri (Iov 14,1). Cum de eşti tu singur izbăvit de toate relele împrejurări şi de necazuri? Nu înţeleg îndeajuns convingerile şi ideile tale.

La acestea cerşetorul a răspuns:

– Tot ceea ce ţi-am spus, domnul meu, adevărat ţi-am spus. Când mi-ai urat o dimineaţă bună, eu ţi-am răspuns că niciodată nu am avut o dimineaţă rea, pentru că totdeauna am fost mulţumit de soarta ce mi-a dat-o Dumnezeu; a nu căuta fericirea şi izbânzile lumeşti este pentru mine cea mai mare fericire. Norocul, bunăstarea sau relele întâmplări nu vatămă pe nimeni, afară de cei care ori şi le doresc puternic şi aleargă după ele, ori fug de ele şi se tem de răul pricinuit de ele; dar eu nu caut bunăstarea şi nu ţin la ea, ci mă rog doar Tatălui Ceresc, Care cârmuieşte totul spre binele fiecărui om, atât ceea ce este plăcut cât şi ceea ce este neplăcut pentru cer, căci El ştie cu desăvârşire ce este pentru fiecare om adevărat şi mântuitor.

Citeşte şi:  Ce spun Sfinţii despre purtarea hainelor de către creştini

De aceea şi spun că niciodată nu am fost nefericit, căci tot ce se întâmplă în viaţa mea este diipă dorinţa mea: când rabd de foame, mulţumesc pentru aceasta Dumnezeului Celui Atoatevăzător; când gerul mă arde ca focul sau ploaia mă udă cu găleata sau alte stihii năvălesc asupra mea: dau slavă lui Dumnezeu pentru ele; când cineva îşi bate joc de mine, se năpusteşte asupra mea şi mă nedreptăţeşte, şi atunci mulţumesc lui Dumnezeu, căci sunt încredinţat că toate acestea mi se întâmplă cu voia lui Dumnezeu şi tot ceea ce ne trimite Dumnezeu este spre binele nostru, spre desăvârşirea noastră.

Aşadar, tot ceea ce îmi trimite Dumnezeu sau de îngăduie ca ceilalţi să-mi facă ori bine, ori rău, pe toate le primesc la fel şi ca din mâna Tatălui Celui Milostiv le primesc cu toată inima şi îmi doresc numai ceea ce doreşte Dumnezeu şi ce îngăduie El celorlalţi să-mi facă. Astfel, totul se întâmplă şi se săvârşeşte pentru mine după voia lui Dumnezeu şi totodată după propria mea dorinţă. Vrednic de milă este cel ce socoteşte aşa-numita fericire lumească fiind ceva important şi esenţial şi iarăşi cu adevărat nefericit este cel ce caută într-un bine lumesc deplina sa mulţumire; adevărată mulţumire şi fericire are în viaţa aceasta numai cel ce s-a lăsat pe sine cu adevărat în voia lui Dumnezeu şi îşi petrece viaţa de aici după voia lui Dumnezeu, fără a i se împotrivi în vreun fel.

Căci voia Domnului este plinătatea desăvârşirii şi a bunătăţii; ea nu se schimbă niciodată şi în afara ei nu există altă voie, mai bună, mai dreaptă, ea singură rosteşte sentinţa dreaptă pentru toţi, iar ei nimeni nu-i poate da sentinţă dreaptă, care s-o mustre pentru împotrivire. Eu pun toată osârdia mea şi cu tot cugetul meu năzuiesc ca totdeauna să-mi doresc ceea ce Dumnezeu doreşte de la făpturile raţionale, în general, şi de la mine, cel sărman, în special. De aceea, niciodată nu am fost nefericit, căci toată voia mea am lăsat-o întru totul în mâinile lui Dumnezeu, aşa încât dorinţa sau nedorinţa inimii mele sunt aceleaşi cu dorinţa lui Dumnezeu faţă de mine sau cu purtarea Lui de grijă pentru mine şi eu îi mulţumesc lui Dumnezeu în orice stare a mea pentru mila primită de la El, chiar dacă, în general, pare amară.

Citeşte şi:  Cel care slujeşte lui Dumnezeu cu bunăvoinţă va fi primit şi rugăciunea lui până la nori va ajunge

– Conştient spui toate acestea?, l-a întrebat teologul. Dar spune-mi, te rog; De ar voi Dumnezeu să te arunce în iad, tot aceste gânduri ai avea, pe care mi le-ai spus mie acum?

Atunci cel sărac cu duhul dintr-odată a glăsuit:

– Să mă arunce El pe mine în cele mai de jos ale pământului? Să-ţi fie ştiut, astfel, că eu am două braţe foarte puternice, cu care mă voi agăţa de Dumnezeu:

un braţ este smerenia adâncă, dovedită prin aducerea mea ca jertfă lui Dumnezeu, iar celălalt braţ este iubirea nefăţarnică faţă de Dumnezeu, care se revarsă din acest centru adânc peste tot aproapele meu prin faptele mele binefăcătoare către el. Cu aceste două braţe mă voi agăţa tare de Dumnezeu şi, oriunde m-ar trimite El pe mine, îl voi trage şi eu pe El odată cu mine şi cu adevărat îţi spun că mai plăciiţ ar fi să fiu cu Dumnezeu în afara cerului decât fără Dunmezeu în cer.

Răspunsul acesta a produs mare uimire în mintea şi cugetele înţeleptului teolog; înlăuntru îşi dădea seama că acea cale, ce i-o arătase lui bătrânul, ducea pe fiecare drept la Dumnezeu fără să se rătăcească şi că ea era, într-adevăr, cea mai bună cale dintre toate căile ce duceau la Dumnezeu. Şi înţeleptul teolog a voit să descopere mai mult înalta înţelepciune ce se ascundea sub învelişul grosolan al trupului îmbătrânit:

– De unde ai venit aici?, l-a întrebat înţeleptul pe bătrân.

– De la Dumnezeu am venit.

– Şi unde L-ai găsit pe Dumnezeu?

– Acolo unde am lăsat toate lucrurile create, a răspuns bătrânul.

– Iar pe Dumnezeu unde L-ai lăsat?

– Pe Dumnezeu L-am lăsat în inimile curate şi în voia cea bună.

După aceea înţeleptul l-a întrebat pe bătrân:

– Cine eşti tu, bătrâne, şi din ce clasă de oameni faci parte?

Iar săracul a dat imediat următorul răspuns:

– Oricine aş fi, eu sunt mulţumit cu soarta mea şi nu o dau pe bogăţiile tuturor împăraţilor. Împărat poate fi orice om care ştie a se călăuzi şi a se stăpâni pe sine cu înţelepciune.

Citeşte şi:  Viaţa duhovnicească a mamei ajută fără zgomot şi sufletele copiilor ei

– Tu eşti împărat?, l-a întrebat înţeleptul pe sărac. Unde este împărăţia ta?

– Acolo, a răspuns săracul, arătând cu degetul spre cer. împărat este cel căruia împărăţia îi este scrisă în Cartea judecăţilor cu litere aparte.

Dorind să pună sfârşit întrebărilor, înţeleptul l-a întrebat pe cerşetor:

– De la cine ai învăţat, bătrâne, ceea ce mi-ai spus acum în răspunsurile tale, cine ţi-a pus în minte acestea?

– Cu adevărat îţi voi descoperi şi aceasta, domnul meu! Eu toate zilele mi le petrec în rugăciune, în tăcere sau meditaţii bune şi cucernice, dar cel mai mult am în minte fără încetare grija pentru cum să intru mai puternic şi mai strâns în legătură cu Dumnezeu prin supunerea neîncetată faţă de voia Lui cea sfântă. Această lăsare totală în voia lui Dumnezeu îl poate învăţa pe omul silitor multe lucruri adevărate, bune şi sfinte, atât în ştiinţă cât şi în viaţă.

Multe întrebări ar mai fi vrut să-i pună înţeleptul celui sărac cu duhul, însă, având nădejde tare că va găsi un alt moment prielnic, şi-a luat rămas-bun, zicând; „Fii sănătos, bătrânel”, şi a plecat de la el, cugetând mult în sinea sa şi zicând: iată, am găsit un învăţător adevărat al căii ce duce drept la Dumnezeu. Această opoziţie dintre înţelepciunea duhovnicească şi înţelepciunea lumească o arată lisus Hristos în rugăciunea Sa de mulţumire către Dumnezeu Tatăl, zicând: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci a i ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor (adică celor curaţi cu inima). Da, Părinte, căci aşa a fost bunăvoirea înaintea Ta (Matei 11,25-26).

Intr-adevăr, sub o haină zdrentăroasă deseori se ascunde înalta înţelepciune. Şi cine ar putea presupune şi crede că într-un om atât de simplu, necunoscut, s-ar afla o cunoaştere atât de înaltă a Fiinţei Dumnezeieşti?! Cine ar putea crede că ar putea găsi în simplitatea cea fără carte o gândire atât de înaltă, ca cea a bătrânului sărac despre cele două braţe ale puterii nebiruite: despre lăsarea totală în voia lui Dumnezeu şi despre iubirea neîncetată faţă de El, exprimată prin împlinirea poruncilor Lui. Cu aceste braţe, într-adevăr. Dumnezeu îngăduie să Se lege pe Sine de om, iar de celelalte legături Se depărtează.

Notă Apărătorul Ortodox: Sublinierile ne aparţin

Fragment din SFANTUL IOAN (MAXIMOVICI) – MITROPOLIT DE TOBOLSK ŞI SIBERIA: ILIOTROPION Sau ACORDUL DINTRE VOIA OMULUI SI VOIA LUI DUMNEZEU