Luarea în stăpânire de către stat a averilor episcopiilor şi mânăstirilor de ţară

Încă de la 1835 statul cel nou lua asupră-şi grija moşiilor ce se ţineau de mânăstirile neînchinate: nu se găsi nimeni să protesteze, regimul rusesc impunând tăcere şi lui Veniamin, iar mitropolia munteană fiind vacantă după moartea lui Grigorie – rămăseseră vicari amândoi episcopii, până la alegerea, tocmai în ziua de 29 iunie 1840, tot sub Alexandru-Vodă Ghica, a lui Neofit, care nu era dintre cei care vorbesc, cu primejdia lor, în folosul instituţiei pe care o reprezintă. Nu se făcu măcar, ca în Bucovina, un fond special, din care să se acopere întâi cheltuielile pentru Biserică; averea dăruită de ctitori numai pentru rugăciuni mântuitoare de suflet şi pentru pomenirea numelui lor trecu la un loc cu celelalte izvoare ale vistieriei. Mânăstirile cu ,,sobor”, în Ţara Românească: Căldăruşanii, Cernica, Ciolanul, Sinaia, Poiana Mărului, Dălhăuţul, Ghighiul, Cheia, Predealul, Nifon; cele de călugăriţe din acelaşi Principat: Ţigăneştii, Răteştii, Pasărea, Mânăstirea dintr-un Lemn, Sămurcăşeştii, mânăstirile corespunzătoare din Moldova avură aceeaşi soartă ca şi celelalte.

File de istorie: Secularizarea averilor bisericii şi amestecul statului în Biserica din România

După această dintâi măsură veni, în 1840 la munteni, a doua, ,,luarea administraţiei moşiilor şi averilor eparhiei de la mitropolit şi de la episcopi, dându-se în mâna capului Departamentului Credinţei. Pentru a se putea face acelaşi lucru în Moldova, unde Veniamin avea nevoie de toate veniturile mitropoliei pentru tipografie şi pentru binefacerile sale, era nevoie să se dea la o parte marele şi sfântul reprezentant al Bisericii de odinioară, slobodă în a face bine şi stăpână pe toată moştenirea trecutului.

Iorga nu precizează faptul că mitropolitul Veniamin Costachi a alcătuit chiar un proiect privind ,,Organizaţia ocârmuirii averilor pământeştilor mânăstiri”. Astfel, în 1835, mitropolitul prezintă acest proiect Adunării Obşteşti, care a fost aprobat de către Adunare fără nici un amendament, ba cu mulţumiri către mitropolit. Conform acestei legi, mânăstirile pământene aveau să se împartă în 4 categorii, în funcţie de averea lor, şi pentru fiecare din ele se fixa suma necesară întreţinerii. Moşiile mânăstirilor urmau să fie arendate pe timp de 3 ani la mitropolie, în prezenţa unui delegat al domnului, iar bilanţurile financiare urmau să fie trimise de către egumenii mânăstirilor mitropolitului, după care erau supuse aprobării domnului. La mitropolie se înfiinţa o Casă Centrală pentru adunarea veniturilor mânăstirilor. Datoriile mânăstirilor urmau să fie plătite într-o perioadă de 7 ani. Surplusul veniturilor era împărţit în 2 părţi egale: o parte se dădea „caselor de bine”, îndeosebi pentru ajutorarea Seminarului Socola, iar cealaltă parte urma să se păstreze la mitropolie pentru reparaţii la mânăstiri sau pentru alte cheltuieli (Ioan C. Filitti, Domniile române sub Regulamentul Organic, 1834-1848, Bucureşti, 1915, p. 463).

Mânăstirile chinoviale Neamţul, Secu, Văratec, Agapia, Adam şi Vorona au fost exceptate de la prevederile acestei legi. Potrivit dorinţelor întemeietorilor lor, ele se bucurau de „autonomie absolută”. Ele cuprindeau un număr mult mai mare de călugări decât celelalte mânăstiri. Totodată, regula de vieţuire era mult mai aspră. Egumenii erau aleşi de comunitatea monahală. Ei administrau averile mânăstirilor lor fără a fi controlaţi de autorităţile guvernamentale, ba nici chiar a chiriarhului locului. Cu toate acestea, erau mult mai bine conduse decât celelalte mânăstiri.

Despre proiectul mitropolitului Veniamin găsim informaţii şi într-o lucrare nouă, scrisă într-un spirit denigrator faţă de Biserica Ortodoxă, ceea ce face ca atunci când informaţiile îi sunt favorabile, ele să fie cu atât mai veridice şi preţioase:

,,În Moldova, punerea în aplicare a Regulamentului Organic întâmpină rezistenţa mitropolitului Veniamin Costachi. Sunt în joc aici averile mânăstirilor, pe care vodă ar dori să şi le însuşească, însă mitropolitul se opune din toate puterile controlului laic adus de noile reguli. Ştiind că nu poate trece peste hotărârile Regulamentului Organic, mitropolitul Veniamin redactează un proiect de organizare a averilor mânăstireşti (1835) prin care să susţină seminariile şi casele făcătoare de bine, aşa cum este stabilit; chiar de la început, Veniamin cere o perioadă de graţie de 7 ani, în care Biserica se angajează să plătească mai întâi imensele datorii, şi abia apoi să fie capabilă să gireze programul.

Despre marele logofăt bisericesc sau despre soarta averilor mitropoliei sau episcopiilor nu suflă o vorbă. Vodă are propriul program de reformare a Bisericii [deşi, în prima fază, vodă Sturdza a fost de acord cu legea propusă de mitropolitul Veniamin Costachi. Chiar insistă ca Rusia să acorde o decoraţie (Sfântul Vladimir, clasa a treia) vistierului Nicolae Canta, cel fără de care ,,nu aş fi sperat nicicând să obţin un rezultat atât de complet” (15 martie 1835, Mihail Sturdza către Timkovski)], în care încearcă să integreze şi averile mânăstirilor neînchinate, punct nevralgic, care agită spiritele atât în interiorul Bisericii, cât şi în exterior, dar greu de atins din cauza Rusiei, devenită, peste noapte, protectoarea ortodoxiei şi implicit a Locurilor Sfinte. Mai voia vodă Sturdza să elimine cu totul prezenţa clerului de pe scena politică, care n-ar mai face parte din Adunările Obşteşti, iar averea imensă să fie dată pe mâna unor laici.

Opoziţia mitropolitului întârzie însă introducerea măsurilor prevăzute. Este nevoie ca mitropolitul să plece, ca să-şi poată pune vodă în aplicare legiuirile. După demisia mitropolitului mai trec 2 ani până când Obicinuita Obştească Adunare votează ,,Legiuirea pentru regularisirea averilor mitropoliei şi ale episcopiilor”. Ceea ce Veniamin încercase să evite se întâmpla acum: destinaţia veniturilor averilor Bisericii este stabilită de către puterea laică, care veghează la punerea în aplicare a legii cu ajutorul logofătului bisericesc” (Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti, 1750-1860, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, p. 165-166).

Curtea domnească a Moldovei în prima jumătate a secolului XIX

El nu se împotrivi, şi la 18 ianuarie 1842 îşi dădea demisia, zicându-se a fi împovărat de ani, dar mai ales cu totul incapabil a lua asupra-şi răspunderea unei schimbări care lovea în canoane. Pe când el pleca spre Mânăstirea Slatina, unde se stinse, împăcat cu gândul că ,,toate mijloacele câte împrejurările le-au înlesnit, le-a întrebuinţat spre renaşterea şi sporirea naţiei”, pentru ,,înflorirea Sfintei Biserici şi patriei” şi chemând ,,îndurarea lui Dumnezeu asupra acestei creştine ţări”, domnul, acelaşi Mihai Sturdza cu care lucrase alături pentru întemeierea şcolii româneşti, înainte şi după 1821, lua, în 1844 – Veniamin muri numai la 28 decembrie 1846 – măsurile revoluţionare pe care vecinul său muntean apucase a le lua încă din 1843.

Averea scaunelor arhiereşti – spune legea munteană – se împărţea în şapte, şi numai patru şeptimi erau să fie ale mitropolitului sau episcopului, care va ţinea, ca orice funcţionar răspunzător, ,,ştate de personal” pentru ,,simbrii” pe care Adunarea va trebui să le recunoască ,,în cea dintâi sesie”; va avea, pe lângă alţi ,,amploiaţi”[1], un ,,vicariu” şi un ,,consistoriu”, întărit de domn, fiindcă ,,are înclinare cu partea mirenească”. ,,Ştate” se vor înainta, se vor ,,supune” şi pentru seminare – mitropolitul trebuia să ţie două – care vor avea neapărat de 2 ori mai mulţi şcolari decât până atunci. Banii pentru reparaţii se vor vărsa într-o ,,Casă de rezervă”; şi pentru milostenii se va face ,,o listă întărită cu pecetea mitropolitului”. Pădurile se vor vinde ,,în Obşteasca Adunare”, în folosul aceleiaşi Case. Darurile credincioşilor se vor trece ,,într-o condică şnuruită”, pecetluită cu pecetea mitropolitului şi adeverită de logofătul trebilor bisericeşti.

În Moldova se reproduseră întocmai aceste măsuri de umilinţă şi jignire, dând doar în mâinile mitropolitului, dator cu o contabilitate în regulă, nu patru şeptimi din veniturile averii ce i se confisca fără drept şi fără îndreptăţire, ci mai mult, cinci şeptimi. O Casă Centrală primi de acum înainte banii pe care în acestălalt Principat îi socotea şi controla vornicul averilor bisericeşti, noul ministru de culte.

* * *

Această stare de lucruri cerea o singură întregire: secularizarea averilor mânăstirilor închinate, cu privire la care Regulamentul orânduise că o parte din veniturile lor va fi dată statului pentru opere de cultură şi binefacere. Încă de la 1835 ar fi voit-o Ştirbei, care zugrăvea starea lor ticăloşită în cuvinte energice de revoltă: ,,Halal de mânăstirea în care se mai găseşte o candelă aprinsă înaintea altarului ! Halal de biserica în care ard câteva făclii şi unde un preot în zdrenţe, neplătit, mai vine să cetească liturghia”. Se hotărî, neputându-se lua o măsură pe care n-ar fi îngăduit-o Rusia, sprijinitoarea statornică, pentru scopuri curat politice, a grecilor abuzivi, care nu mai reprezentau acum o singură lege ortodoxă în forma ei cea mai curată, ci un neam osebit de celelalte şi având scopurile sale lumeşti bine definite – ca moşiile mânăstirilor închinate să se arendeze pe câte 3 ani numai şi fără a se da bani dinainte, ca egumenii sa nu mai invoace protecţia şi să nu mai ceară judecata consulatelor, ca ei să nu distrugă, din lăcomie de bani, pădurile.

Mulţumită ruşilor, mânăstirile din Răsărit, îmbogăţite prin situaţia privilegiată pe care noua organizare o făcea proprietăţii mari, putură zăbovi 10 ani observarea prescripţiilor regulamentare, cu toate silinţele domnilor din acest timp, mai ales ale lui Vodă Bibescu. Sub Vodă Ştirbei numai, se ajunse la arendarea moşiilor mânăstirilor închinate, prin stat, care voia ridicarea unei părţi a preţului de arendă de către dânsul, având în vedere însă mai ales grele nevoi bugetare momentane: Sfântul Mormânt şi Patriarhia din Alexandria încheiară o învoială cu guvernele Principatelor, dar la încasarea sumelor prevăzute nu se ajunse niciodată, Athosul ţiindu-se în atitudine de duşmănie; Rusia făcând să i se audă glasul poruncitor, şi chiar agenţii la Constantinopol ai lui Ştirbei – Ghica din Moldova se mulţumise deocamdată cu o mică subvenţie – trădând interesele aceluia care-i numise şi-i plătea. În zadar, afirmă domnul muntean că, de fapt, ,,nici nu mai sunt, ca să zic aşa, mânăstiri pe pământul muntean, ci numai biserici ruinate”.

În 1855 se dădu un nou asalt, Ştirbei cerând numai sfertul cuvenit, iar Grigorie Ghica, prin C. Negri şi D. Ralet, care merseră în misiune la Constantinopol, nu mai puţin de două treimi. Îndată domnii cădeau, şi Convenţia de la Paris, dând o nouă faţă tuturor lucrurilor, zăbovi, prin art. XIII, soluţia, făcând astfel necesară lovitura lui Cuza-Vodă, secularizarea violentă şi fără despăgubire, după tradiţiile Revoluţiei Franceze, din ideile căreia se inspira noul domn.

De acum înainte, sub domnii regulamentari, umbre sfioase se urmează, după placul partidelor din Adunări sau, după Revoluţie şi Convenţia de la Balta-Liman, din Divanurile ad-hoc, ca acelea care, alcătuite din boieri mari – Rusia ceruse un colegiu de 6 mireni şi 6 egumeni – dădură, în 1850-1, Moldovei pe mitropolitul Sofronie, pe episcopul de Huşi Meletie Istrati, iar Ţării Româneşti pe tuspatru arhiereii: Nifon ca mitropolit, Climent la Argeş, Filotei la Buzău, Calinic la Râmnic. Jocul boierilor, influenţele consulilor îşi aveau partea lor în aceste alegeri cu ,,bilete”, în care ai fi găsit orice alta decât coborârea, afirmată de Biserică, a Sfântului Duh. Cel puţin Ştirbei şi Ghica avură curajul de a face alegerile, pe când înaintaşii lor – ferindu-se de lovituri din partea unei opoziţii, veşnic răzvrătite, de boieri neastâmpăraţi, care, în cadrele strâmte ale Regulamentului, se jucau de-a Convenţionalii – lăsaseră peste orice măsură şi cuviinţă scaunele arhiereşti vacante[2].

Cât de departe era de la aceşti slabi episcopi săraci, plecaţi către societatea mireană care-i alesese după lungi vacanţe, şi înduşmăniţi între sine prin aceeaşi ambiţie de a fi mitropoliţi – nemaifiind acum vechea normă de înaintare normală – până la idealul pe care-l avuse Veniamin: ,,În tot anul măcar o dată a se aduna arhiereii eparhiilor împreună cu mitropolitul lor, a se sfătui şi a face chibzuirile putincioase pentru sporiul theoseviei[3] şi creşterea bunelor năravuri sau moralităţi evangheliceşti între credincioşii Bisericii, ca nici credinţa fără faptă, nici fapta fără credinţă să se vadă rămasă”.

De la noul regim al lui Vodă-Cuza se aştepta şi o nouă, trainică organizare a Bisericii. Domnul României Unite nu era om s-o zăbovească. Avea în gând secularizarea averilor mânăstireşti închinate, dar, în acelaşi timp, stăpânit în toate de ideile franceze, sfătuit de oameni care n-aveau, cu aceleaşi idei, cunoştinţele speciale de istorie şi canoane care s-ar fi cerut, el voia să desăvârşească opera, începută de Alexandru Ghica şi Mihai Sturdza, a dezbrăcării de orice autonomie, putere şi autoritate a Bisericii, surghiunită în regiuni pur spirituale care sunt, bisericeşte, vecine cu moartea.

Îl mai îndemna şi putea să-l îndreptăţească la asemenea măsuri încă ceva: situaţia creată de curând celorlalte Biserici româneşti, de peste Carpaţi şi de peste Molniţa.

[1] Amploiat – din limba franceză employe, angajat.

[2] Un cleric moldovean se plânge de aceasta în Bucovina pe 1809, nr. 22: ,,Episcopiile rămân vacante câte 5, 10 ani, atât pentru că candidaţii se întrec care să dea mai mult pentru darul ce-l vânează, cât şi pentru că lăcomia alegătorilor nu mai cunoaşte nici o margine, nu poate fi mulţumită nici cu cele mai însemnate sume de aur”.

[3] Theosevie – din neogreacă Θεοσέβεια, credinţă.