PARTEA I

Pe 4 septembrie 1943, un reprezentant al SovNarKom[1] i-a telefonat mitropolitului Serghie Stragorodski, care se afla în Ulianovsk, pentru a-l informa cu privire la dorinţa lui Stalin de a avea o întrevedere urgentă cu el. Un telefon similar au primit mitropolitul Alexie Simanski, care se afla în Leningrad, şi mitropolitul Nicolai Iaruşevici; ei au fost transportaţi cu avionul chiar în aceeaşi zi la Moscova, şi la ora 9 seara au fost aduşi la Kremlin. În afară de Stalin, la întâlnirea care a durat două ore au luat parte vice-preşedintele SovNarKom al URSS, Viaceslav Molotov, şi general-maiorul NKVD Gheorghe Karpov.

 

Contextul istoric necesita o astfel de întrunire. La începutul toamnei anului 1943, se întrezărea la orizont o cotitură politică importantă: liderii puterilor aliate în coaliţia anti-hitleristă se pregăteau pentru prima lor întâlnire personală la Teheran. Stalin îşi punea mari speranţe în ce priveşte întrunirea de la Teheran şi căuta diverse mijloace prin care să influenţeze mersul lucrurilor. În primul rând, mişcărilor publice din Anglia şi SUA care susţineau URSS li se dăduse un ajutor nelimitat. Printre liderii acestor organizaţii, care întreţineau o corespondenţă personală cu Stalin, se număra Hewlett Johnson, vicarul catedralei din Canterbury. De altfel, la mijlocul lunii septembrie 1943, Stalin aştepta vizita unei delegaţii anglicane la Moscova. În plus, întreaga opinie publică mondială aştepta dovezi din partea sovieticilor că există libertate religioasă în URSS; aceste dovezi ar fi făcut din sovietici un partener demn de a se purta orice fel de discuţii.

Prin urmare, relaţiile sovieticilor cu Biserica Ortodoxă Rusă reprezentau o miză uriaşă[2]. Stalin şi cei doi tovarăşi ai săi discutaseră în prealabil situaţia şi erau dispuşi să facă diverse concesii Bisericii.

Ierarhii ruşi dăduseră multe dovezi de loialitate de la Revoluţia din octombrie 1917 încoace. În acel moment, se poate spune că instituţia Bisericii Ruse reuşise să convingă conducerea sovietică că îşi plecase capul în faţa regimului ateu. Drept urmare, după această perioadă destul de lungă ‘de probă’, mitropolitului Serghie i se va oferi rangul de patriarh. Pe 4 septembrie, el a fost chemat de Stalin; pe 8 septembrie a fost convocat un Sinod al episcopilor ruşi – la care au luat parte 19 episcopi, dintre care 6 erau foşti renovaţionişti care fuseseră hirotoniţi în grabă, nu cu multă vreme înainte de sinod, şi câţiva episcopi loiali care fuseseră eliberaţi din închisoare în mod special şi trimişi la Moscova cu avionul – la care mitropolitul Serghie a fost ales patriarh; iar pe 12 septembrie el era înscăunat patriarh[3] …

Nu numai reîntemeierea patriarhiei s-a făcut cu o viteză uluitoare, dar şi evenimentele imediat următoare vor cunoaşte o desfăşurare la fel de promptă. De notat însă că exact în aceeaşi zi în care a avut loc Sinodul episcopilor care l-a ales pe noul patriarh, Stalin a înfiinţat un nou Consiliu, al Afacerilor Bisericii Ortodoxe Ruse şi l-a numit în funcţia de preşedinte pe Gheorghe Karpov. Începând din 1940, el fusese şeful Directoratului V al NKVD, a cărui sarcină era de a combate ‘clerul contra-revoluţionar’. În NKVD, datoria lui Karpov era de a lupta împotriva Bisericii, în Consiliu era de a o asista[4] …

Aşadar, pe 7 octombrie 1943, prin hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice[5], a fost creat pe lângă guvern Consiliul pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse[6]. Regulamentul Consiliului, adoptat de CC al PCUS, punea în sarcina conducerii şi a împuterniciţilor ei pe teren supravegherea activităţii Bisericilor de pe întreg teritoriul Uniunii Sovietice.

Stalin personal i-a încredinţat lui Karpov responsabilitatea de a introduce ceea ce el a numit un ,,concordat”, chiar dacă prevederile acestuia erau favorabile statului sovietic, fără nici o ieşire pentru Biserică dacă statul s-ar fi dezis de promisiunile sale. Concordatul era un gest convenabil politic pentru ca Biserica să promoveze în continuare patriotismul, care era necesar pentru opoziţia faţă de ocupaţia germană şi înfrângerea acesteia. Stalin realizase că trebuia să facă unele concesii pentru a câştiga sprijinul deplin al populaţiei Rusiei, încă foarte evlavioasă, şi că persecutarea Bisericii în această perioadă crucială nu era în interesul său. El gândea că, după sfârşitul războiului, ideologia statului ateu va fi reinstaurată şi Biserica va fi prigonită din nou.

Aşadar, sub supravegherea atentă a lui Karpov, Patriarhia Moscovei îşi reface ierarhia decimată în lagăre. Ea va iniţia un şir de hirotonii de o canonicitate îndoielnică, majoritatea noilor arhierei fiind oamenii NKVD-ului[7]. Apoi, într-un timp extrem de scurt, ea îşi va pune rânduială în problemele interne, din teritoriile sovietice postbelice: în eparhiile vestice vor fi instalaţi episcopii săi; schisma estoniană va fi depăşită; chestiunea autocefaliei georgiene va fi rezolvată; uniaţii ucraineni şi transcarpatici vor fi reuniţi; eparhia Mukachevo va fi integrată.

În plus, Patriarhia Moscovei îşi va întinde jurisdicţia asupra parohiilor ruse din Europa de Răsărit şi Centrală, ca şi asupra Bisericii Ortodoxe din Cehoslovacia. De asemenea, reunirea comunităţilor bisericeşti ruse din zonele libere de control militar sovietic părea un scop realizabil. Chiar şi disputa dintre Moscova şi ortodocşii polonezi, cărora Patriarhia Constantinopolului le acordase autocefalia, în ciuda Patriarhiei Moscovei care-şi aroga drepturi asupra lor, părea să fie în curând rezolvată. În acelaşi timp, conducerea Bisericii Ruse stabilea relaţii apropiate cu Bisericile Ortodoxe din blocul comunist şi devenea un factor decisiv în dezvoltarea lor postbelică. În fine, influenţa sa penetra până şi comunităţile ortodoxe din Orientul Mijlociu.

Este de notat că tot în această perioadă s-a stins schisma renovaţionistă. Biserica Renovaţionistă, cunoscută şi sub numele de Biserica Vie, a constituit o structură paralelă cu Biserica Ortodoxă Rusă, care a dăinuit între anii 1922-1946, şi a avut rolul de a-i ţine în şah pe ierarhii ortodocşi ruşi. Creaţie a comuniştilor, ea se va stinge încetul cu încetul, ca urmare a faptului că existenţa sa nu mai era necesară. Patriarhia Moscovei devenise ea însăşi renovaţionistă, urmând toate ţelurile de odinioară ale renovaţioniştilor; în plus, avea mult mai multă credibilitate în faţa poporului.

Aşa cum scria un episcop din catacombe: ,,Din septembrie 1943 până în ianuarie 1945, cu o mişcare a unei baghete magice, toţi renovaţioniştii s-au pocăit brusc înaintea mitropolitului Serghie. Pocăinţa a fost simplificată, fără impunerea vreunor canoane celor care pricinuiseră atât de mult rău Bisericii. Şi în cel mai scurt timp, ‘renovaţioniştii pocăiţi’ au primit demnităţi mari, locuri şi ranguri, în ciuda canoanelor bisericeşti şi a hotărârii privind primirea renovaţioniştilor [a patriarhului Tihon] din 1925”[8]. Această acceptare a renovaţioniştilor a fost dictată, bineînţeles, de voinţa bolşevicilor, care socoteau acum că serghianiştii le sunt mai utili decât renovaţioniştii. Pe 12 octombrie 1943, Karpov le scria lui Stalin şi Molotov: ,,Anterior, mişcarea renovaţionistă a jucat un rol constructiv, dar în anii din urmă şi-a pierdut importanţa şi fundamentul pentru care era susţinută. Având în vedere acest lucru şi luând în considerare poziţia patriotică a Bisericii lui Serghie, CABOR a decis să nu împiedice dezintegrarea Bisericii renovaţioniste şi transferul clerului şi parohiilor renovaţioniste către Biserica patriarhală, a lui Serghie”[9]. Pe 16 octombrie, Karpov trimitea instrucţiuni secrete în raioane pentru a nu stingheri transferul renovaţioniştilor în Biserica lui Serghie. În iunie 1946, Alexandru Vvedenski, principalul lider al Bisericii Vii, moare şi la câteva zile după funeraliile sale ce a mai rămas din această structură bisericească trece în administraţia Patriarhiei Moscovei.

Într-un cuvânt, colaborarea dintre Patriarhia Moscovei şi guvernul sovietic se dovedea de succes …

Drept urmare, pe 14 februarie 1947, Gheorghe Karpov raporta către Comitetul Central că autoritatea Patriarhiei Moscovei pe plan internaţional atinsese un punct care-i permitea să preia conducerea Ortodoxiei mondiale. Acesta era sfârşitul fazei iniţiale a proiectului lui Stalin de a crea un Vatican ortodox[10].

 

Karpov plănuieşte un congres mondial al Bisericilor

Victoria sovietică din cel de-al doilea război mondial nu a adus însă odată cu ea libertatea religiei în URSS, în ciuda aşteptărilor aliaţilor săi vestici. Dimpotrivă, mulţi observatori străini vor remarca o sporire a restricţiilor religioase. Dar Patriarhia Moscovei se va bucura încă de o scurtă perioadă de înflorire administrativă. Ea îşi va restaura aproape în întregime jurisdicţia asupra fostelor teritorii imperiale ruse şi o va extinde chiar dincolo de graniţele sovietice postbelice.

Pe 15 martie 1945, Karpov îl va aborda pe Stalin cu o propunere de a convoca un congres creştin internaţional la Moscova[11]. Scopul său era de a uni toate Bisericile ne-catolice împotriva pretenţiilor Vaticanului de hegemonie mondială.

Lista provizorie a participanţilor includea reprezentanţi nu numai din Bisericile Ortodoxe, ci şi din alte denominaţiuni creştine, precum Biserica Anglicană, vechii catolici, diverse Biserici protestante şi metodiste din Europa şi SUA, şi Biserica Coptă. În acest document, Karpov prezenta de asemenea tezele majore ale viitorului forum. Participanţii trebuiau să condamne învăţătura catolică despre pontiful roman ca vicar al lui Hristos pe pământ ca fiind lipsită de temei; să declare dogma infailibilităţii papei ca fiind contradictorie cu Sfintele Scripturi, istoria şi logica; să demaşte implicarea Vaticanului în activităţi fasciste şi anti-democratice, îndeosebi sprijinul său pentru nazişti în timpul războiului; şi aşa mai departe. Totodată, congresul trebuia să sublinieze deosebirea dintre Biserica Catolică şi Patriarhia Moscovei, arătând lupta anti-fascistă a celei din urmă şi sprijinul pe timpul războiului pe care l-a primit de la creştinii ne-catolici. Potrivit lui Karpov, CABOR avea capacitatea de a organiza forumul în 5-6 luni.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 103/ianuarie-februarie 2017

Surse: http://www.catacombeleortodoxiei.ro/index.php/noutati/1747-ecumenism-nr-28;

Встреча Сталина с высшими церковными иерархами – тактический поворот в церковной политике богоборческого государства

___________________________________________________________________________

[1] SovNarKom – Sovetski Narodny Kommissariat (Comisariatul Popular Sovietic).

[2] Despre această miză uriaşă a scris şi academicianul Florin Constantiniu, în articole precum ,,Stalin şi Biserica”. El aduce poate pentru prima oară în istoriografia românească astfel de informaţii. De asemenea, el prezintă pe larg discuţia care a avut loc între Stalin şi cei trei mitropoliţi.

Biserica Ortodoxă nu a fost ‘vânată’ doar de bolşevici, ca aliat, în lupta lor pentru hegemonie; naziştii au căutat de asemenea să ‘capteze atenţia’ ierarhilor ortodocşi, ţintind să dobândească controlul asupra Europei de Est prin intermediul Bisericii (A se vedea ,,The Church of England and ‘Religions Division’ during the Second World War: Church-State Relations and the Anglo-Soviet Alliance” de Dianne Kirby, Journal of International History, 2000).

Această vânătoare a fost urmărită îndeaproape de Marea Britanie şi Biserica Anglicană. Preocupaţi ca Biserica Ortodoxă să nu cadă în sfera de influenţă a naziştilor, ei au căutat să încline balanţa în favoarea URSS. Ministerul de Externe al Marii Britanii, cu ajutorul Bisericii Anglicane, a căutat mijloace prin care să facă să funcţioneze alianţa anglo-sovietică anti-hitleristă, fără a susţine comunismul. Aşa se face, pe scurt, că Biserica Anglicană a încercat să stabilească o legătură cu Biserica Ortodoxă Rusă şi a avansat ideea ca o delegaţie anglicană să meargă în vizită la Moscova. Delegaţia anglicană a sosit la Moscova pe 15 septembrie 1943.

[3] Serghie Shumilo, Regimul sovietic şi ‘Biserica Sovietică’ în anii ’40-’50 ai secolului XX (în rusă); Daniel H. Shubin, A History of Russian Christianity, vol. IV, Biserica Ortodoxă 1894-1990, de la ţarul Nicolai al II-lea la decretul privind libertatea de conştiinţă al lui Gorbaciov, Algora Publishing, New York, 2006, p. 150.

[4] Edward Radzinski, Stalin, New York: Doubleday, 1996, p. 508.

[5] Pentru prescurtare, de acum încolo CC al PCUS.

[6] Pentru prescurtare, de acum încolo CABOR.

[7] A se vedea Martie 2007. Simbioza dintre Biserica Ortodoxă ca instituţie a statului şi ateism nu a luat sfârşit (I).

[8] ,,Cea de-a doua epistolă a episcopului din catacombe A. către F.M.” (în rusă), Russkij Pastyr’ nr. 14, 3/1992.

[9] Edward E. Roslov, Preoţii roşii: Renovaţionismul, Ortodoxia rusă şi Revoluţia, 1905-1946 (Red Priests: Renovationism, Russian Orthodoxy, and Revolution, 1905-1946), Indiana University Press, 2002, p. 194-195.

[10] Arhiva de stat a istoriei socio-politice a Rusiei, f. 17, op. 125, d. 407, p. 34-39. Raport al lui Gheorghe Karpov către CC al PCUS, 14 februarie 1947.

[11] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, f. R-6991, op. 1, d. 29, p. 101-109. Raport al lui Karpov către Stalin privind propunerile CABOR pentru lichidarea Bisericii Greco-Catolice din Ucraina, întărind influenţa Bisericii Ortodoxe Ruse în străinătate, şi organizarea unei conferinţe mondiale a Bisericilor creştine la Moscova, 15 martie 1945.