Mă gândesc cum era lumea cînd frumusețea oamenilor era comparată cu soarele, cu marea, cu focul sau cu cedrii Libanului. Cum tresăreau inimile lor, cum le ardeau ochii și cum își vorbeau atunci când rămâneau singuri.

Cum e să fii un cerb de munte, să ai zâmbetul parfumat ca chiparosul, ochii ca porumbeii, mersul ca o adiere de vânt? Cît preț aveau frumusețea și înțelepciunea atunci când oamenii călătoreau în stele, se scăldau sub cascade, adormeau pe strigătul unui cerb singuratic? Mintea omului zbura între cer și pământ, iscodea culcușurile îngerilor și împreuna toată frumusețea lumii în cuvinte. Poate de aceea toate cântările de dragoste de odinioară ne înfățișează oameni parcă ireali, oameni care poartă în păr stele, au pieptul ca fildeșul sculptat, iar glasul lor poate ține în loc leii și căprioarele sălbatice.

Astăzi oamenii zboară într-un butoi de fier în cosmos, coboară la fundul oceanului, fac din noapte zi și din apă uscat, dar în toată iscodirea lor nu mai văd frumusețea. Luna nu mai este lună, marea nu mai este mare. Acum toți știu că nu poți da în dar luna de pe cer, nici măcar o stea. Luna e mare, zic ei, nu o poți duce cu mâna. Stelele sînt prea departe, nu e destul o viață de om ca să ajungi pînă la cea mai apropiată stea, chiar dacă ai zbura cu viteza luminii.

La fel a devenit și frumusețea oamenilor. De când frumusețea e la îndemână, de când păcatul poate fi comis ușor, nu mai vedem femeile din cărți. Deși, s-ar putea să te fi întâlnit chiar azi, în magazin sau în holul școlii, cu Femeia-Stea, Femeia-Lună sau Femeia-Floare, dar să nu o fi recunoscut, pentru că nici tu nu mai ești un Solomon, și pentru tine niște dinți frumoși niciodată nu o să semene cu o turma de oi tunse care ies din scăldătoare…

 Pr. Savatie Bastovoi