Pentru că în momentul de faţă ne confruntăm cu o polemică pe baza expresiilor “părtăşie la erezie” sau “părtaş cu ereticii” încercăm prin acest mic articol să aducem un plus de lumină asupra acestor două sintagme.

Expresia părtăşie (cu ereticii sau la erezie) o găsim şi la Sfinţii Părinţi și în continuare vom aminti câteva texte de la sfinţii Marcu Evghenicul şi Teodor Studitul în care folosesc termenul de părtăşie.

“Refuzul părtăşiei cu ereticii la toate nivelele cere luptă, în schimb cedarea şi pogorământul întinează pe ortodox”.

“Şi poate vor porni şi o prigoană împotriva celor ce se tem de Domnul de vreme ce [aceştia] în niciun fel nu primesc părtăşia cu ei… Trebuie ca cei ce-L iubesc pe Dumnezeu să se pună cu adevărat în linie de bătaie prin însăşi faptele [lor] şi să fie pregătiţi să pătimească toată primejdia pentru dreapta credinţă şi nu să se păteze prin părtăşia cu necredincioşii.”

“Dar trebuie a ne păzi şi de părtăşia cu «ortodocşii» care au părtăşie cu ereticii. Despre un astfel de arhiereu Sfântul Marcu îi scrie unui ieromonah: «să îndemni pe preoţii lui Dumnezeu să fugă în toate chipurile de părtăşia cu el şi nici să liturghiseasca împreună cu el, nici să-l pomenească nicidecum, nici arhiereu să-l socotească pe acesta, ci lup şi simbriaş, nici să liturghisească nicidecum în bisericile latineşti ca să nu vină şi asupra voastră mânia lui Dumnezeu care a venit asupra Constantinopolului din pricina nelegiuirilor întâmplate acolo». Şi tot acolo spune: «Aşadar, fugiţi şi voi, fraţilor, de părtăşia cu cei lipsiţi de părtăşie şi de pomenirea celor nepomeniţi»”.

(Sfântul Marcu Evghenicul, Opere vol. I, Editura Pateres 2009, pag. 128-129) “

….Aşadar, fugiţi şi voi, fraţilor, de părtăşia cu cei lipsiţi de părtăşie bisericească şi de pomenirea celor nepomeniţi. Iată, eu Marcu păcătosul, vă spun că cel ce-l pomeneşte pe papă că arhiereu ortodox vinovat este că împlineşte tot latinismul chiar până la tăierea bărbii şi latino-cugetătorul va fi judecat împreună cu latinii şi ca un călcător al credinţei va fi socotit.”

(Sfântul Marcu Evghenicul, Opere vol. I, Editura Pateres 2009, pag. 223) “

…dar mai presus de orice lucru să fugi de părtăşia cu erezia luptătoare împotriva lui Hristos, căci împărtăşirea de ea înnegreşte şi pierde sufletul.”

(Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi, vol. 1, Ed. Sophia,pag.79) “

…ai ales mai bine să pătimeşti pentru Hristos decât să te împărtăşeşti cu împărtăşania eretică ce desparte de Hristos. Căci cel ce se împărtăşeşte cu ea este străin de moştenirea lui Hristos, precum Iuda, şi părtaş cu cei ce L-au luat pe Domnul ca să fie răstignit …”( pag. 89 ) “

…Iar eu te sfătuiesc, dacă a avut parte prin împărtăşanie de părtăşia cu cei necredincioşi, să se ţină departe de Sfintele Taine până la unu sau doi ani…”( pag 92).

“… iar Sfântul Atanasie porunceşte ca nu numai să nu avem nicio părtăşie cu ereticii, dar nici [măcar] cu cei ce au părtăşie cu cei necredincioşi. Şi cum nu e părtăşie (chinonia), dacă trebuie să şezi într-un asemea loc şi să fii hrănit de asemenea [oameni].”

(Dreapta Credinţă în scrierile sfinţilor Părinţi, Editura Sofia, 2006, vol I, Cuvânt al Sfântului Teodor Studitul, pag, 137)

“…. Mărturisesc înaintea multor bărbaţi vrednici care sunt de faţă că nici nu vreau, nici nu primesc nicidecum părtăşia cu el [patriarhul] sau cu cei ce sunt împreună cu el, nici în timpul vieţii nici după moarte, după cum nu primesc nici unirea ce s-a făcut şi dogmele latineşti pe care le-a primit şi el, şi cei dimpreună cu el …”

(Sfântul Marcu Evghenicul, Opere vol. I, Editura Pateres 2009, pag. 231)

A renunţa la expresia “părtaş la erezie” sau “părtăşie cu ereticii” înseamnă a renunţa la duhul patristic în cadrul căruia Sfinţii Părinţi au folosit această terminologie. În convorbirea telefonică cu părintele Sava postată pe internet se vede clar cum se evită folosirea acestui termen prin sintagma “comuniune cu erezia” (“…oamenii majoritatea nu înţeleg că sunt în comuniune cu erezia”) Termenul de comuniune în acest context nu înseamnă decât părtăşie. Dacă Sfinţii Părinţi au folosit termenul părtăşie de ce să nu-l folosim şi noi, care încercăm să păşim pe calea lor. În această convorbire, părintele Sava spune că preoţii trebuie să meargă numai la consistoriu nu şi la recurs unde să dea mărturie, dacă părinţii vor să dea mărturie şi la recurs şi la consistoriul patriarhal, oare putem noi să-i judecăm? Eu personal nu m-am prezentat la consistoriu şi nici recurs n-am făcut. Asta înseamnă că eu am avut o poziţie mai bună decât cei care am fost la recurs? Suntem oare noi în măsură să punem o normă după care să se ghideze preoţii? Trebuie lăsat la latitudinea fiecăruia până unde vor să ajungă cu mărturisirea (consitoriu eparhial, consistoriu mitropolitan, consistoriu patriarhal).

În continuare vom încerca să vedem dacă cumva există o stare (nu cum se afirmă în discuţia telefonică cu părintele Sava în care se spune că anumiţi părinţi vorbesc de trei căi; nimeni n-a făcut această afirmaţie: că există 3 cai, una este starea iar altă calea; toţi ştiu că există două căi Raiul şi iadul sau calea dreptei credinţei şi calea ereziei)  prin analiza unui text al Sfântului Teodor Studitul.

“Dar dacă [preotul] pomeneşte vreun episcop eretic, chiar dacă [preotul] are vieţuire fericită, chiar dacă e ortodox, trebuie să ne îndepărtăm de dumnezeiasca împărtăşanie; dar când e vorba de masă de obşte – de vreme ce doar acolo [la Liturghie] din frică îl pomeneşte [pe episcopul eretic] – ar putea fi acceptat [acel preot] să binecuvânteze şi să cânte cu noi, dar numai dacă nu a slujit, nici nu a avut conştient părtăşie nici cu eretic, nici cu episcopul său”

(Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi, vol. 1, Ed. Sofia, 2006).

Dacă Sfântul Teodor Studitul ar fi văzut în preotul care pomeneşte din frică pe ierarh un eretic, atunci cu siguranţă nu ar fi fost de acord ca acest preot să binecuvânteze masa de obşte şi să cânte cu cei ortodocşi (cântarea se referă clar la o rugăciune sau ierurgie). Ştim că preotul care pomeneşte de frică este conştient de erezia episcopului său, frica reprezintând singura cauză pentru care acesta pomeneşte, deci în sinea lui el este ortodox, dar pomenitor din frică. Prin această pomenire din frică, el îşi calcă într-o oarecare măsură conştiinţa, fiind un compromis pe care îl săvârşeşte, această părtăşie pe care el o are.

Unii poate vor spune: “Da, dar Sfântul Teodor accepta binecuvântarea preotului pomenitor care nu a avut o părtăşie conştientă cu ereticul, cu episcopul său”. În prima parte a textului Sfântul Teodor spune că preotul care pomeneşte din frică poate binecuvânta, iar în partea a doua spune numai dacă nu a slujit, nici nu a avut conştient părtăşie nici cu eretic nici cu episcopul său. Oare Sfântul Teodor se contrazice pe sine? Nu, în niciun caz, este clar că preotul care pomeneşte din frica este conştient de erezia episcopului său. Atunci care este sensul părţii a doua a textului “dacă nu a avut conştient părtăşie cu eretic sau episcopul său”? Prin această părtăşie conştientă Sfântul Teodor vrea să spună că dacă preotul şi-a însuşit credinţa sau o parte din credinţa eretică a ierarhului său, deci are părtăşie conştientă, nu poate binecuvânta masa.

Canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe interzic cu desăvârşire rugăciunea în comun cu ereticii. Dacă preotul pomenitor din frică ar fi eretic atunci însuşi Sfântul Teodor Studitul, care vedem că este un canonist desăvârşit, nu ar fi acceptat ca un preot pomenitor din frică, deci ortodox dar părtaş din frică prin pomenire la erezia episcopului, să binecuvânteze masa de obşte – nu o simplă masă, ci o masă de comunitate fie ea monahala sau laică. Cel ce binecuvântează masa este mai mare decât ceilalţi care participă la masă, pentru că cel mic se binecuvântează de cel mai mare, deci acel preot care pomeneşte din frică se bucură de cinste înaintea mesenilor. Un eretic nu poate să se bucure de această cinste.

Iată că unii vor să “simplifice” lucrurile spunând că există numai Ortodoxie şi erezie și că nu există părtaş la erezie, deşi am adus în față atâtea texte în care avem acest termen de părtăşie folosit de Sfinţii Părinţi, constatăm că întocmai ca în textul de faţă există trei stări (nu căi):

1. starea ortodoxicșilor, care sunt îngrădiți de orice erezie, nu au părtăşie (comuniune) cu ereticii sau erezia,
2. starea ereticilor, adică a celor ce primesc învăţătura eretică,
3. starea în care o parte din oameni (cler şi credincioşi) au cuget ortodox, dar nu reuşesc să se îngrădească de eretici, deci să întrerupă comuniunea (părtăşia cu aceştia).

Cu siguranţă că ultima categorie de oameni dacă nu se va îngrădi, nu va întrerupe părtăşia cu ereticii, va merge pe calea ereziei şi va moşteni osânda veşnică, iadul. Dacă aceasta a treia categorie sau o parte din aceasta va reuşi să se îngrădească de orice erezie va merge şi va moşteni viaţa veşnică. Nicăieri nu s-a vorbit de trei căi cum se spune în convorbirea telefonică amintită. Din această analiză se vede că sunt trei stări şi două căi.

Ne cerem iertare că am cutezat, noi, să cercăm unele taine greu de pătruns ale Ortodoxiei. Nicăieri la Sfinţii Părinţi n-am găsit explicarea acestor lucruri. Aceştia ne-au transmis doar mesajul pe care şi noi trebuie să-l respectăm: să fugim de comuniunea cu ereticii indiferent în ce constă această. Ar trebui, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi să nu ispitim mai mult lucrurile cu mintea noastră slabă. Prin această prezentare nu am căutat să rezolvăm această problemă teologică, am vrut să arătăm că lucrurile nu sunt aşa de uşor de înţeles, că pe această temă se poate discuta îndelung şi nu ştim dacă la un moment dat vom înţelege cu desăvârşire toate aspectele legate de problema în discuţie.

Trebuie să ne acceptăm unii pe alţii aşa cum suntem, să ne îngrădim de erezie şi să păstrăm comuniunea dintre noi chiar dacă există unele mici neînţelegeri. Sfântul Marcu Evghenicul spune:

“Acelea [scripturile canonice] ca unule predate de Dumnezeu, suntem datori unii faţă de alţii şi a le crede şi a le întări chiar dacă unele par că nu sunt în acord [cu altele],dar acestea [cele predate de Părinţi] suntem datori a nu le crede în chip absolut, nici a le primi fără cercetare. Căci este cu putinţă ca acelaşi dascăl să nu le grăiască pe toate după acrivie. Altminteri, pentru ce au mai avut Părinţii nevoie de Sinoade Ecumenice, dacă fiecare nu ar fi căzut nicidecum din adevăr?”

(Sfântul Marcu Evghenicul, Opere vol. I, Editura Pateres 2009, pag. 130).

Am amintit acest text pentru a arăta că au existat unele neînţelegeri şi între Sfinţii Părinţi, dar totuşi ei au rămas în comuniune şi prin Sinoadele Ecumenice au realizat un singur Crez. Deci să lăsăm şi noi fiecare atitudinile exclusiviste, să ne acceptăm şi să ne sprijinim pe calea mântuirii, să lăsăm polemicile şi să ne zidim duhovniceşte unii pe alţii. Unui părinte i s-a imputat folosirea unor cuvinte sau expresii incorecte din punct de vedere teologic. Oare a fost întrebat acest părinte ce a vrut să spună prin aceste cuvinte, înainte de a fi criticat pentru folosirea acestora? Oare înainte de aceste critici s-a încercat să se vadă mesajul predicii în care au fost folosite aceste cuvinte? Dacă ne dorim să răstălmăcim cuvintele altora, vom găsi întotdeauna prilejul, chiar putem ajunge să răstălmăcim cuvintele unor sfinţi, dacă nu avem o vedere de ansamblu a ceea ce au vrut să exprime şi izolam unele cuvinte din afirmaţiile lor. Să avem dragoste unii faţă de alţii şi să ne corectăm între noi cu pace şi răbdare. În Sfânta Evanghelie se spune:

“De-ţi va greşi fratele, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, că din gură a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii. Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ca un păgân şi ca un vameş.”

Matei 18:16

Sunt unele probleme numai de competența sinoadelor şi noi n-avem decât datoria de a le accepta ca atare. Să ne rugăm cu toţii şi să mai lăsăm deoparte polemicile. Pace, sănătate şi mântuire!

Unele argumente logice în susţinerea existenţei “părtăşiei la erezie”

În continuare vom prezenta şi unele argumente logice care susţin existenţa unei stări intermediare (nu căi) între Ortodoxie şi erezie. Dacă cel ce pomeneşte pe ierarhul eretic fără a-i împărtăşi credinţă, deci îl pomeneşte din anumite frici este eretic după cuvintele unora, atunci am avea următoarea situaţie: Niciun părinte dintre cei îngrădiţi de erezie şi de ierarhii eretici, până la ora actuală, nu a intreupt pomenirea exact în momentul semnării documentelor eretice. Deci avem părinţi care au întrerupt pomenirea la două săptămâni după sinod, la o lună, la mai multe luni, un an şi chiar mai mult. Prin urmare toţi aceşti părinţi au fost eretici?! Atunci cine i-a primit pe ei la Ortodoxie? Dacă ei au fost eretici, trebuiau să se lepede de documentele eretice din Creta şi să fie primiţi la Ortodoxie prin mirungere. Să zicem că aceşti părinţi s-au lepădat de aceste erezii prin întreruperea pomenirii ierarhului. Întrebarea este cine le-a făcut mirungerea? Cine i-a primit la Ortodoxie? Niciun părinte n-a primit mirungere de nicăieri. Şi dacă părinţii aceştia au fost eretici, după canoanele Bisericii ar fi fost reprimiţi la Ortodoxie după lepădarea de erezie şi mărturisirea de credinţă ortodoxă scrisă, dar numai în rândul laicilor. Atunci cu ce putere aceşti părinţi slujesc, cine i-a primit pe ei, în pofida normelor canonice, în rândul clericilor?

Totuși fraţilor, dacă noi suntem la ora actuală întru slujire clericală, în Ortodoxie, este pentru că noi nu am fost într-o stare de erezie, ci în stare de părtăşie la erezie. Dacă noi preoţii îngrădiţi până la ora actuală am fost într-o stare de părtăşie la erezie nu putem spune că preoţii care încă nu s-au îngrădit şi dintre care unii se vor îngrădi sunt eretici, ci părtaşi la erezie.

Este clar că dacă moartea îi va prinde în stare de părtăşie la erezie vor avea parte cu ereticii, dar dacă se vor întoarce vor avea parte cu ortodocșii. Această stare de părtăşie la erezie în Biserica are loc până la întrunirea unui sinod ortodox care va anatemiza erezia şi ereticii. În momentul în care sinodul va da anatema, cei prinşi în starea de părtăşie cu erezia, îşi vor pierde această stare de părtăşie şi vor fi eretici, vor fi primiţi la Ortodoxie numai prin lepădarea de erezie şi mărturisirea de credinţă ortodoxă scrisă şi prin mirungere. Iar ierarhii şi toţi clericii pe care această anatemă îi va prinde în comuniune cu ierarhii eretici vor fi primiţi prin mirungere şi trecuți în rândul laicilor, conform canoanelor Bisericii. Dacă afirmaţiile celor care spun că şi cei care au părtăşie la erezie sunt eretici, atunci noi toţi clericii îngrădiţi de erezie, care înainte am avut părtăşie cu aceasta, trebuie să fim primiţi la Ortodoxie, dar trecuţi în rândul mirenilor şi atunci cei care fac aceste afirmaţii să găsească preoţi care să oficieze tainele şi ierurgiile necesare comunităţilor de ortodocşi, care s-au îngrădit de ierarhii eretici.

Din toate aceste aspecte rezultă clar că, clericii, şi nu numai, care au duh ortodox, dar pomenesc ierarhii semnatari ai documentelor eretice din anumite nedumeriri sau frici, până la o condamnare sinodală, se află într-o stare intermediară între Ortodoxie şi erezie, stare ce le permite revenirea întru totul la Ortodoxie prin îngrădirea de ierarhii eretici, fără mirungere şi fără a fi trecuţi în rândul laicilor.

Hotarele iconomiei (d.p.d.v. al mărimii şi al timpului pentru care este folosită) nu le putem fixa noi, ci această intră în compentența unui sinod şi, în altă ordine de idei, putem spune că hotarul ca timp al iconomiei în privinţa stării de părtăşie este de fapt întrunirea unui sinod, după care vom avea doar două stări: ortodocşi (îngrădiţi în toate de erezie) şi ereticii condamnaţi.

Nu există niciun canon care să dea dreptul clericului căzut în erezie să revină în Ortodoxie în treaptă clericală în care a fost, ci numai în rândul laicilor. Aşadar clericii care s-au îngrădit de erezie prin încetarea pomenirii ierarhului şi cei care se vor îngrădi până la un eventual sinod ortodox nu au fost şi nu sunt eretici, ei înşişi fiind ortodocşi în sinea lor. Una este când un ortodox cade în erezie, deci are o cugetare eretică, şi alta când un ortodox se trezeşte peste noapte cu nişte documente eretice semnate în numele lui, rămâne în sinea lui ortodox, dar nu reuşeşte să se dezică de semnatari.

În altă ordine de idei dacă pomenitorii, adică cei ce nu s-au îngrădit de ierarhii eretici sunt eretici, deci nu părtaşi la erezie, şi numai cei îngrădiţi sunt ortodocşi, atunci cum putem să mai afirmăm că există har în biserica unde sunt pomeniţi ierarhii, că mai sunt taine valide? Dacă toţi sunt eretici, pentru cine se mai pogoară Duhul Sfânt să sfinţească Tainele? Dumnezeu mai trimite harul Său să săvârşească Tainele ca să şi le administreze ereticii? Cu siguranţă că dacă în biserica unde sunt pomeniţi ierarhii nu mai există decât eretici, harul nu va mai lucra în acea biserică, însă din istoria Bisericii ştim că harul lucrează până la condamnarea oficială a ereziei.

Putem aminti de existenţa a trei stări şi în alte cazuri asemănătoare: în cazul unui război avem 3 stări: 1. învingătorul, 2. învinsul şi 3. starea celui care este în luptă care nu este nici învingător nici învins; după încheierea războiului rămân doar două stări.

Să ne referim la Sfânta Cuvioasa Maria Egipteanca sau la alţi sfinţi cu o viaţă asemănătoare. Prima parte a vieţii starea de păcat, a doua parte a vieţii (47 de ani în pustie) starea de luptă cu duhurile desfrânării şi cu amintirile desfrânate şi starea a treia când a ajuns la apatie, la nepătimire, la îndumnezeire, când luptele cu diavolii au încetat şi când ea a ajuns la măsura în care când se ruga se înălţa deasupra pământului. Am îndrăznit să fac astfel de comparaţii ştiind că şi Mântuitorul în viaţa Sa s-a folosit de pilde sau exemple din natură şi societate pentru a se face înţeles auditoriului.

În continuare vom prezenta două cazuri din care rezultă că există o stare intermediară între Ortodoxie şi erezie, între statutul de ortodox şi cel de eretic.

1. Dacă un ortodox merge la adunarea penticostalilor (sau al oricărei alte erezii), dar nu primeşte “botezul” penticostal este reprimit în comunitatea ortodoxă doar prin pocăinţă (spovedanie, căinţă, canonul de la duhovnic şi hotărârea fermă de a nu mai greşi).
2. Al doilea caz un ortodox merge la adunarea penticostalilor şi primind “botezul” penticostal se face mădular “viu” al acelei erezii. În acest caz acest ortodox s-a lepădat de Ortodoxie, a devenit eretic (cu acte în regulă) şi poate fi reprimit la Ortodoxie, decât prin lepădarea de erezia în care a intrat, prin mărturisirea dreptei credinţe, prin mirungere şi i se rânduieşte canonul potrivit acestei mari căderi.

În primul caz avem un ortodox care se clatină în credinţa lui, cochetează cu ideile străine (eretice) deci are o oarecare părtăşie la erezia respectivă. Acest “ortodox” cade sub afurisire. În cadrul canoanelor Bisericii termenul de afurisire este folosit cu dublu sens: afurisirea ca îndepărtarea de la pricestuire, de la împărtăşirea cu Sfintele Taine şi afurisirea ca excomunicare, adică excluderea din Biserică. Acestui “ortodox” i se va rândui primul fel de afurisire, adică îndepărtarea de Sfintele Taine, dar dacă el persistă în această cădere va primi al doilea fel de afurisire cu sensul de excomunicare.

În cazul al doilea ortodoxul a trecut (a aderat) la erezie, drept urmare a trecut sub pedeapsa anatemei. Observăm că există o distincție clară între cele două cazuri, în primul caz avem o starede părtăşie cu erezia, iar în cel de al doilea o stare a ereticului, a celui ce a apostat de la Ortodoxie şi s-a dus la adunarea ereticească, a ales altă cale.

În concluzie, în privinţa credinţei avem trei stări:

1. Starea ortodoxului curat de orice întinare cu ereticii şi erezia
2. Starea părtaşului la erezie, a acelui ce se clătina în credinţa dar nu a făcut pasul trecerii la erezie
3. Starea ereticului, a celui ce este membru al adunării ereticeşti.

Ieromonah Grigorie Sanda, schitul Lacul Frumos